Decizia nr. 395 din 17 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.213/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă în Dosarul nr. 8.149/302/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Alba – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 6 mai 2025, în Dosarul nr. 8.149/302/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modalitatea de aplicare a efectelor Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, respectiv şi pentru procesele/executările silite începute anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la care se face referire în cuprinsul deciziei.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 4 iunie 2025 cu nr. 1.213/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit pentru data de 17 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Din modalitatea de formulare a întrebării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu rezultă care sunt dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentinţa civilă nr. 572 din 20 iunie 2024, pronunţată de Judecătoria Câmpeni în Dosarul nr. 8.149/302/2023, au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes în formularea contestaţiei la executare de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocate de intimat prin întâmpinare. A fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatorii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, ca neîntemeiată.

În motivare s-a reţinut, în esenţă, că, prin Cererea de executare silită înregistrată la data de 17 ianuarie 2023, intimatul a solicitat demararea executării silite în baza Sentinţei civile nr. 684/LM/2020 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia civilă nr. 802/A/2021 a Curţii de Apel Oradea, pronunţate în Dosarul nr. 36.693/3/2019.

Judecătoria Câmpeni a arătat că, în situaţia din cauză, nu este îndeplinită condiţia ca hotărârea judecătorească pusă în executare să vizeze drepturi salariale, menţionând că, în acord cu dispozitivul şi considerentele sentinţei definitive sus-menţionate, sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa prejudiciul cauzat intimatului în privinţa căruia instanţa judecătorească a reţinut că a fost supus unui tratament salarial discriminatoriu sub aspectul cuantumului drepturilor salariale cuvenite. Natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că „Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (…)”.

În acest context, s-a reţinut incidenţa statuărilor din Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Creditorul intimat are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, statutul acestei categorii profesionale fiind reglementat de Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2022), anterior de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), iar prin contestaţia formulată debitorii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara au susţinut că legea de salarizare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale care nu poate fi depăşit, iar începând cu anul 2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzător gradului profesional deţinut.

Totodată, prin apelul declarat, apelanţii-debitori au invocat dispoziţiile Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024, apreciind că, în aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), şi cele ale art. 8 alin. (1) din anexa nr. V la acelaşi act normativ, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale şi la coeficienţi de multiplicare este realizabil până la data de 31 decembrie 2017.

Intimatul-creditor a apreciat că dispoziţiile Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024 nu sunt incidente în cauză, întrucât, faţă de prevederile art. 517 alin. (2) din Codul de procedură civilă, efectele deciziei se produc numai pentru viitor, invocând în acest sens practică judiciară şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciind că însuşirea opiniei contestatorilor goleşte de conţinut hotărârea pusă în executare şi aduce atingere autorităţii de lucru judecat, câtă vreme hotărârea judecătorească nu impune un plafon. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambele părţi au invocat aplicarea Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la chestiunile ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii, fiecare dintre părţi având poziţii diferite în ceea ce priveşte data de la care dispoziţiile acestei decizii sunt incidente, în sensul că apelanţii-debitori susţin incidenţa în cauză a acestei decizii de recurs în interesul legii, în timp ce intimatul-creditor apreciază că efectele se produc numai pentru viitor, adică de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, întrucât opinia contestatorilor goleşte de conţinut hotărârea pusă în executare şi aduce atingere autorităţii de lucru judecat, câtă vreme hotărârea judecătorească nu impune un plafon.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, de lămurirea datei aplicabilităţii în cauză a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre anterioară.

De asemenea, cu privire strict la chestiunea de drept sesizată nu se poate afirma că în prezent există o practică judiciară contradictorie consistentă, formată pe parcursul unei perioade îndelungate de timp.

Opinia exprimată de completul de judecată al instanţei de trimitere asupra chestiunii de drept este că deciziile instanţei supreme, prin prisma prevederilor art. 517 alin. (3) raportat la art. 27 din Codul de procedură civilă, care nu cuprind vreo excepţie şi nici nu prevăd posibilitatea recunoaşterii unor excepţii de la regula pe care o consacră, se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi produc efecte pentru viitor.

În acest sens, instanţa de trimitere a reţinut că art. 24 din Codul de procedură civilă, referitor la principiul aplicării imediate a legii noi, stabileşte că legea nouă se aplică „numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar, pe de altă parte, art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce vizează principiul supravieţuirii legii vechi, statuează că „Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.

Chiar dacă în cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024 se face vorbire despre determinarea nivelului despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti definitive în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, aceasta nu înseamnă că efectele deciziei se vor produce şi pentru procese/executări silite începute anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data intrării în vigoare a legii, deoarece ar însemna încălcarea flagrantă a principiului neretroactivităţii legii civile, de vreme ce s-ar ataşa cererii de chemare în judecată care a declanşat procesul alte efecte decât cele prevăzute la momentul învestirii instanţei.

În felul acesta, aplicarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie proceselor/executărilor silite în curs nu s-ar face, cum în mod imperativ obligă art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu „putere numai pentru viitor”, ci în mod retroactiv, stabilind interpretări care nu erau prevăzute la data începerii procesului.

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 707 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, prin care, constatând că a fost depăşit momentul procesual de care legea lega anumite efecte juridice, a considerat că ar fi vorba despre o aplicare retroactivă a efectelor deciziei de neconstituţionalitate, chiar dacă procesul se afla în curs de desfăşurare.

În consecinţă, într-o interpretare şi aplicare neretroactivă, dezlegările date prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu se aplică în litigiile/executările silite începute înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I (24 aprilie 2024). VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor judecătoreşti cu privire la practica judiciară relevantă. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că: Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar o parte dintre cerinţele anterior enunţate sunt întrunite.

Astfel, primele două condiţii de admisibilitate a sesizării se constată a fi îndeplinite, având în vedere că sesizarea de faţă a fost formulată în cadrul unui litigiu civil de drept comun, având ca obiect o contestaţie la executare, cauza aflându-se în faza procesuală a apelului, pe rolul unui tribunal învestit cu soluţionarea în ultimă instanţă, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă şi art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora, ca regulă, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţia la executare silită poate fi atacată numai cu apel. Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dispusă în cadrul unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect se află în competenţa legală a unui complet al tribunalului, iar instanţa de trimitere judecă litigiul în ultimă instanţă, deoarece hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa în apel nu este susceptibilă să formeze obiectul unui recurs.

Rezolvarea problemei indicate în întrebarea instanţei de trimitere este în relaţia necesară de dependenţă cu soluţionarea cauzei, însă, astfel cum se va arăta în continuare, ea nu reprezintă o chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nefiind indicat care este textul legal neclar a cărui lămurire să se impună în cadrul mecanismului hotărârii prealabile.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu această cerinţă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, s-a statuat că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

Pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept este necesar a se verifica premisele acesteia. Sub un prim aspect, trebuie identificată existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate. Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei deduse judecăţii şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Prin sesizarea de faţă, instanţa de trimitere solicită instanţei supreme să stabilească cum se aplică Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în cauza pe care o are de soluţionat, respectiv să lămurească problema efectelor acesteia pentru procesele/executările silite începute anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 la care se face referire în cuprinsul deciziei.

În primul rând, formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigenţelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu urmăreşte, în realitate, o interpretare şi dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune în discuţie însăşi identificarea dispoziţiilor legale în raport cu care trebuie soluţionată cauza.

Or, este atributul instanţei de trimitere, în virtutea plenitudinii funcţiei sale jurisdicţionale, de a da calificare raportului juridic individual litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situaţia de fapt a pricinii, în funcţie de care să facă aplicarea cadrului normativ incident în materie, printr-o interpretare corelată şi adecvată a tuturor normelor de drept relevante, utilizând în mod conjugat metodele curente de interpretare.

Astfel, în sesizarea de faţă, se urmăreşte, în realitate, determinarea de către instanţa supremă a dispoziţiilor legale incidente pentru stabilirea efectelor pe care le are în situaţia concretă din speţă Decizia de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024.

Însă, în procedura pronunţării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti, de stabilire a normei incidente, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziunilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, Decizia nr. 89 din 4 decembrie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2018, şi Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018).

Ca atare, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale neclare, echivoce, neconstituindu-se într-o chestiune de drept în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, ci reprezintă, în realitate, o solicitare de identificare a legii aplicabile în cadrul dedus judecăţii în concret.

O astfel de situaţie contravine însă exigenţelor procedurii hotărârii prealabile din reglementarea art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanism procedural care impune ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii, la nivel de principiu, iar nu de indicare a normei care să fie aplicată de către instanţa învestită cu judecata litigiului sau de încadrare a situaţiei punctuale din speţă într-o normă sau alta (a se vedea şi Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017).

În al doilea rând, în strânsă legătură cu această condiţie de fond, din punct de vedere formal, încheierea de sesizare a instanţei supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept trebuie să respecte dispoziţiile art. 520 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, respectiv să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, fiind necesară o analiză argumentată cu privire la toate condiţiile de admisibilitate, precum şi exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept invocate.

Cu alte cuvinte, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare care prezintă dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică, sens în care trebuia să enunţe care sunt textele legale care formează obiectul sesizării, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Pe de o parte, în cuprinsul punctului său de vedere expus în încheierea de sesizare, instanţa de trimitere a identificat normele de drept pe care le-a considerat aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, şi anume, art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fără însă a prezenta posibile interpretări ori elemente care să conducă la concluzia că s-ar pune problema aplicării unor texte de lege neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii.

Pe de altă parte, Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, indicată de instanţa de trimitere în întrebarea sa, nu reprezintă o lege nouă de procedură, în sensul art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă, şi nu poate produce efecte juridice diferite faţă de orice altă decizie pronunţată de instanţa supremă în cadrul unui recurs în interesul legii.

Trebuie observat că deciziile pronunţate asupra recursului în interesul legii clarifică interpretarea corectă a legii aplicabile, având, ca orice interpretare, efecte declarative. Nu se pune problema asimilării unei decizii pronunţate asupra recursului în interesul legii cu o modificare legislativă. Statuând că deciziile pronunţate nu produc efecte asupra hotărârilor definitive examinate, art. 517 alin. (2) coroborat cu alin. (4) din Codul de procedură civilă clarifică în mod necesar că aceste decizii trebuie avute în vedere la soluţionarea tuturor cauzelor aflate în curs de judecată, indiferent de obiectul acestora, inclusiv, dacă este cazul, în cadrul contestaţiilor la executare care pun în discuţie chestiunea analizată, în măsura în care aceasta nu a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat în litigiul de fond.

În cadrul mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are rolul de a valida soluţia propusă de instanţa de trimitere, ci pe acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăţilor de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanţei supreme soluţionarea litigiului. Or, identificarea normelor legale aplicabile în circumstanţele specifice fiecărei cauze este în exclusivitate în competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu a instanţei supreme, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Altfel spus, realizarea raţionamentului judiciar necesar soluţionării cauzei aparţine judecătorului cauzei şi impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete, iar aceste operaţiuni nu pot fi atribuite Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin instituirea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul nu şi-a propus o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele de trimitere având în continuare obligaţia de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarităţii şi a sensului său lămurit de către părţile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 215).

Faţă de cele menţionate, în lipsa identificării unei chestiuni de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nu este posibilă analiza celorlalte condiţii de admisibilitate, care trebuie raportate la existenţa unei astfel de chestiuni de drept, fiind în consecinţă inadmisibilă declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,