ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 395/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.213/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secția I civilă în Dosarul nr. 8.149/302/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Alba - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 6 mai 2025, în Dosarul nr. 8.149/302/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modalitatea de aplicare a efectelor Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, respectiv și pentru procesele/executările silite începute anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, la care se face referire în cuprinsul deciziei.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 4 iunie 2025 cu nr. 1.213/1/2025, termenul de soluționare fiind stabilit pentru data de 17 noiembrie 2025. II. Dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării

Din modalitatea de formulare a întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție nu rezultă care sunt dispozițiile legale a căror interpretare se solicită. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentința civilă nr. 572 din 20 iunie 2024, pronunțată de Judecătoria Câmpeni în Dosarul nr. 8.149/302/2023, au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de interes în formularea contestației la executare de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocate de intimat prin întâmpinare. A fost respinsă contestația la executare formulată de contestatorii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, ca neîntemeiată.

În motivare s-a reținut, în esență, că, prin Cererea de executare silită înregistrată la data de 17 ianuarie 2023, intimatul a solicitat demararea executării silite în baza Sentinței civile nr. 684/LM/2020 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia civilă nr. 802/A/2021 a Curții de Apel Oradea, pronunțate în Dosarul nr. 36.693/3/2019.

Judecătoria Câmpeni a arătat că, în situația din cauză, nu este îndeplinită condiția ca hotărârea judecătorească pusă în executare să vizeze drepturi salariale, menționând că, în acord cu dispozitivul și considerentele sentinței definitive sus-menționate, sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa prejudiciul cauzat intimatului în privința căruia instanța judecătorească a reținut că a fost supus unui tratament salarial discriminatoriu sub aspectul cuantumului drepturilor salariale cuvenite. Natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)".

În acest context, s-a reținut incidența statuărilor din Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Creditorul intimat are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, statutul acestei categorii profesionale fiind reglementat de Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2022), anterior de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), iar prin contestația formulată debitorii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara au susținut că legea de salarizare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale care nu poate fi depășit, iar începând cu anul 2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzător gradului profesional deținut.

Totodată, prin apelul declarat, apelanții-debitori au invocat dispozițiile Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024, apreciind că, în aceste condiții, față de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), și cele ale art. 8 alin. (1) din anexa nr. V la același act normativ, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale și la coeficienți de multiplicare este realizabil până la data de 31 decembrie 2017.

Intimatul-creditor a apreciat că dispozițiile Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024 nu sunt incidente în cauză, întrucât, față de prevederile art. 517 alin. (2) din Codul de procedură civilă, efectele deciziei se produc numai pentru viitor, invocând în acest sens practică judiciară și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, apreciind că însușirea opiniei contestatorilor golește de conținut hotărârea pusă în executare și aduce atingere autorității de lucru judecat, câtă vreme hotărârea judecătorească nu impune un plafon. IV. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambele părți au invocat aplicarea Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii cu privire la chestiunile ce fac obiectul cauzei deduse judecății, fiecare dintre părți având poziții diferite în ceea ce privește data de la care dispozițiile acestei decizii sunt incidente, în sensul că apelanții-debitori susțin incidența în cauză a acestei decizii de recurs în interesul legii, în timp ce intimatul-creditor apreciază că efectele se produc numai pentru viitor, adică de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, întrucât opinia contestatorilor golește de conținut hotărârea pusă în executare și aduce atingere autorității de lucru judecat, câtă vreme hotărârea judecătorească nu impune un plafon.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, de lămurirea datei aplicabilității în cauză a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024 depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar problema de drept enunțată este nouă, deoarece asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre anterioară.

De asemenea, cu privire strict la chestiunea de drept sesizată nu se poate afirma că în prezent există o practică judiciară contradictorie consistentă, formată pe parcursul unei perioade îndelungate de timp.

Opinia exprimată de completul de judecată al instanței de trimitere asupra chestiunii de drept este că deciziile instanței supreme, prin prisma prevederilor art. 517 alin. (3) raportat la art. 27 din Codul de procedură civilă, care nu cuprind vreo excepție și nici nu prevăd posibilitatea recunoașterii unor excepții de la regula pe care o consacră, se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, și produc efecte pentru viitor.

În acest sens, instanța de trimitere a reținut că art. 24 din Codul de procedură civilă, referitor la principiul aplicării imediate a legii noi, stabilește că legea nouă se aplică "numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar, pe de altă parte, art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce vizează principiul supraviețuirii legii vechi, statuează că "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

Chiar dacă în cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024 se face vorbire despre determinarea nivelului despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătorești definitive în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, aceasta nu înseamnă că efectele deciziei se vor produce și pentru procese/executări silite începute anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data intrării în vigoare a legii, deoarece ar însemna încălcarea flagrantă a principiului neretroactivității legii civile, de vreme ce s-ar atașa cererii de chemare în judecată care a declanșat procesul alte efecte decât cele prevăzute la momentul învestirii instanței.

În felul acesta, aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție proceselor/executărilor silite în curs nu s-ar face, cum în mod imperativ obligă art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu "putere numai pentru viitor", ci în mod retroactiv, stabilind interpretări care nu erau prevăzute la data începerii procesului.

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 707 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, prin care, constatând că a fost depășit momentul procesual de care legea lega anumite efecte juridice, a considerat că ar fi vorba despre o aplicare retroactivă a efectelor deciziei de neconstituționalitate, chiar dacă procesul se afla în curs de desfășurare.

În consecință, într-o interpretare și aplicare neretroactivă, dezlegările date prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nu se aplică în litigiile/executările silite începute înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I (24 aprilie 2024). VI. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor judecătorești cu privire la practica judiciară relevantă. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, iar în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuție -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar o parte dintre cerințele anterior enunțate sunt întrunite.

Astfel, primele două condiții de admisibilitate a sesizării se constată a fi îndeplinite, având în vedere că sesizarea de față a fost formulată în cadrul unui litigiu civil de drept comun, având ca obiect o contestație la executare, cauza aflându-se în faza procesuală a apelului, pe rolul unui tribunal învestit cu soluționarea în ultimă instanță, în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă și art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora, ca regulă, hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare silită poate fi atacată numai cu apel. Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dispusă în cadrul unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect se află în competența legală a unui complet al tribunalului, iar instanța de trimitere judecă litigiul în ultimă instanță, deoarece hotărârea judecătorească pe care o va pronunța în apel nu este susceptibilă să formeze obiectul unui recurs.

Rezolvarea problemei indicate în întrebarea instanței de trimitere este în relația necesară de dependență cu soluționarea cauzei, însă, astfel cum se va arăta în continuare, ea nu reprezintă o chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nefiind indicat care este textul legal neclar a cărui lămurire să se impună în cadrul mecanismului hotărârii prealabile.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu această cerință de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, s-a statuat că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

Pentru a se reține îndeplinirea condiției referitoare la existența unei veritabile chestiuni de drept este necesar a se verifica premisele acesteia. Sub un prim aspect, trebuie identificată existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate. Așadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei deduse judecății și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite, acela de a judeca în mod direct și efectiv procesul.

Prin sesizarea de față, instanța de trimitere solicită instanței supreme să stabilească cum se aplică Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în cauza pe care o are de soluționat, respectiv să lămurească problema efectelor acesteia pentru procesele/executările silite începute anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 la care se face referire în cuprinsul deciziei.

În primul rând, formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigențelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu urmărește, în realitate, o interpretare și dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune în discuție însăși identificarea dispozițiilor legale în raport cu care trebuie soluționată cauza.

Or, este atributul instanței de trimitere, în virtutea plenitudinii funcției sale jurisdicționale, de a da calificare raportului juridic individual litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situația de fapt a pricinii, în funcție de care să facă aplicarea cadrului normativ incident în materie, printr-o interpretare corelată și adecvată a tuturor normelor de drept relevante, utilizând în mod conjugat metodele curente de interpretare.

Astfel, în sesizarea de față, se urmărește, în realitate, determinarea de către instanța supremă a dispozițiilor legale incidente pentru stabilirea efectelor pe care le are în situația concretă din speță Decizia de recurs în interesul legii nr. 4 din 11 martie 2024.

Însă, în procedura pronunțării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor judecătorești, de stabilire a normei incidente, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziunilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, Decizia nr. 89 din 4 decembrie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2018, și Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018).

Ca atare, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscrie necesității unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale neclare, echivoce, neconstituindu-se într-o chestiune de drept în înțelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, ci reprezintă, în realitate, o solicitare de identificare a legii aplicabile în cadrul dedus judecății în concret.

O astfel de situație contravine însă exigențelor procedurii hotărârii prealabile din reglementarea art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanism procedural care impune ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii, la nivel de principiu, iar nu de indicare a normei care să fie aplicată de către instanța învestită cu judecata litigiului sau de încadrare a situației punctuale din speță într-o normă sau alta (a se vedea și Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017).

În al doilea rând, în strânsă legătură cu această condiție de fond, din punct de vedere formal, încheierea de sesizare a instanței supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept trebuie să respecte dispozițiile art. 520 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, respectiv să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, fiind necesară o analiză argumentată cu privire la toate condițiile de admisibilitate, precum și exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept invocate.

Cu alte cuvinte, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare care prezintă dificultate și care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică, sens în care trebuia să enunțe care sunt textele legale care formează obiectul sesizării, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Pe de o parte, în cuprinsul punctului său de vedere expus în încheierea de sesizare, instanța de trimitere a identificat normele de drept pe care le-a considerat aplicabile raportului juridic dedus judecății, și anume, art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 517 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fără însă a prezenta posibile interpretări ori elemente care să conducă la concluzia că s-ar pune problema aplicării unor texte de lege neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii.

Pe de altă parte, Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, indicată de instanța de trimitere în întrebarea sa, nu reprezintă o lege nouă de procedură, în sensul art. 24 și 25 din Codul de procedură civilă, și nu poate produce efecte juridice diferite față de orice altă decizie pronunțată de instanța supremă în cadrul unui recurs în interesul legii.

Trebuie observat că deciziile pronunțate asupra recursului în interesul legii clarifică interpretarea corectă a legii aplicabile, având, ca orice interpretare, efecte declarative. Nu se pune problema asimilării unei decizii pronunțate asupra recursului în interesul legii cu o modificare legislativă. Statuând că deciziile pronunțate nu produc efecte asupra hotărârilor definitive examinate, art. 517 alin. (2) coroborat cu alin. (4) din Codul de procedură civilă clarifică în mod necesar că aceste decizii trebuie avute în vedere la soluționarea tuturor cauzelor aflate în curs de judecată, indiferent de obiectul acestora, inclusiv, dacă este cazul, în cadrul contestațiilor la executare care pun în discuție chestiunea analizată, în măsura în care aceasta nu a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat în litigiul de fond.

În cadrul mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are rolul de a valida soluția propusă de instanța de trimitere, ci pe acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăților de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanței supreme soluționarea litigiului. Or, identificarea normelor legale aplicabile în circumstanțele specifice fiecărei cauze este în exclusivitate în competența instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, iar nu a instanței supreme, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Altfel spus, realizarea raționamentului judiciar necesar soluționării cauzei aparține judecătorului cauzei și impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice și de apreciere a situațiilor de fapt concrete, iar aceste operațiuni nu pot fi atribuite Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin instituirea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul nu și-a propus o partajare de competențe între instanța de trimitere și Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele de trimitere având în continuare obligația de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarității și a sensului său lămurit de către părțile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăți în înțelegerea și aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 215).

Față de cele menționate, în lipsa identificării unei chestiuni de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nu este posibilă analiza celorlalte condiții de admisibilitate, care trebuie raportate la existența unei astfel de chestiuni de drept, fiind în consecință inadmisibilă declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,