Decizia nr. 420 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.672/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.515/111/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, acestea din urmă neformulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 6 mai 2025, pronunţată în Dosarul nr. 2.515/111/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în situaţia transferului funcţionarului public pe o funcţie de grad inferior, conform dispoziţiilor art. 506 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prevederile art. 9, art. 10 alin. (1), art. 12 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi anexa nr. VIII din această lege se interpretează în sensul că stabilirea drepturilor salariale se va face corespunzător gradului profesional ocupat de funcţionarul public la data transferului sau, dimpotrivă, corespunzător gradului profesional prevăzut în organigrama pentru postul ocupat prin transfer. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 sau Codul administrativ) ” Art. 506. – (…) (2) Transferul se poate face pe o funcţie publică vacantă de acelaşi nivel, cu respectarea categoriei, clasei şi gradului profesional al funcţionarului public, sau într-o funcţie publică vacantă de nivel inferior.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) ” Art. 9. – Salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare şi indemnizaţiile lunare, sporurile şi alte drepturi salariale specifice fiecărui domeniu de activitate corespunzător celor 7 familii ocupaţionale de funcţii bugetare, pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, precum şi pentru funcţiile de demnitate publică, sunt prevăzute în anexele nr. I-IX.” ” Art. 10. – (1) Salariile de bază sunt diferenţiate pe funcţii, grade/trepte şi gradaţii.” ” Art. 12. – (1) Salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare şi indemnizaţiile lunare se stabilesc potrivit prevederilor prezentei legi şi anexelor nr. I-IX, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 6 iulie 2023 cu numărul de dosar nr. 2.515/111/2023, reclamantul C.I.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia generală de administrare fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, a solicitat, printre altele: constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. xxxx din 4.12.2020 în ceea ce priveşte încadrarea sa în gradul profesional „asistent”; obligarea pârâtului de rândul 1 la emiterea unui nou ordin de transfer în care să fie menţionat gradul profesional „superior”, iar nu „asistent”, cum eronat şi nelegal a fost înscris; obligarea pârâţilor la stabilirea şi plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv a sporurilor aferente, la nivelul maxim aflat în plată, aferent gradului profesional „superior” corespunzător funcţiei ocupate, începând cu data transferului – 4.12.2020.

În motivare, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. xxxx/2020 a fost transferat la cerere din funcţia de consilier juridic, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, din cadrul Consiliului Judeţean Bihor în funcţia publică de execuţie vacantă de inspector, clasa I, grad profesional asistent, gradaţia 5.

A indicat reclamantul că, deşi potrivit art. 506 alin. (1) lit. b), alin. (2), (5) şi (8) din Codul administrativ, transferul se poate face pe o funcţie de acelaşi nivel sau pe o funcţie de nivel inferior, se impune respectarea categoriei, clasei şi gradului profesional. Or, în ceea ce îl priveşte nu s-a respectat gradul profesional. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în timp ce pârâţii nu au înţeles să îşi exprime punctul de vedere asupra acestui aspect. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia completului de judecată, în situaţia transferului funcţionarului public pe o funcţie de grad inferior, conform dispoziţiilor art. 506 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, prevederile art. 9, art. 10 alin. (1) şi ale art. 12 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi anexa nr. VIII la acelaşi act normativ se interpretează în sensul că stabilirea drepturilor salariale se va face corespunzător gradului profesional prevăzut în organigrama pentru postul ocupat prin transfer. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă directă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii ce pot prezenta relevanţă în cauză. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil se impune a se verifica dacă, în raport cu întrebarea formulată de către titularul sesizării, sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă menţionate la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept veritabilă, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect pretenţii băneşti de natură salarială ce se plătesc din fondurile publice, înscriindu-se aşadar în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza se află în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Bihor, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 536 din Codul administrativ. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

În legătură cu acest din urmă aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 are un conţinut aproape identic cu cel al art. 519 din Codul de procedură civilă, distincţia raportându-se la două condiţii specifice acestuia din urmă, referitoare la noutatea chestiunii de drept şi la judecarea sa în ultimă instanţă.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din cuprinsul art. 4 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se constată că şi în cazul mecanismului instituit în baza acesteia este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept” prevăzută de Codul de procedură civilă şi a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul că întrebarea adresată instanţei supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune este discutabilă.

Totodată, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023; Decizia nr. 32 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 25 mai 2023) s-a stabilit că obiectul procedurii este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, care, pe baza unei interpretări juridice adecvate, consistente, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie sa fie evidenţiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

Drept urmare, punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere necesită să aibă o anumită complexitate, să fie conceput astfel încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată.

Aceasta întrucât interpretarea şi aplicarea legii în circumstanţele specifice fiecărei cauze sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea acestuia să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături, cu excepţia caracterului noutăţii, pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În cauză, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă, în situaţia transferului funcţionarului public pe o funcţie de grad inferior, conform dispoziţiilor art. 506 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, prevederile art. 9, art. 10 alin. (1) şi ale art. 12 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi anexa nr. VIII la această lege se interpretează în sensul că stabilirea drepturilor salariale se va face corespunzător gradului profesional ocupat de funcţionarul public la data transferului sau, dimpotrivă, corespunzător gradului profesional prevăzut în organigrama pentru postul ocupat prin transfer.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere a interpretat dispoziţiile legale în discuţie fără nicio dificultate, reţinând că, în situaţia transferului funcţionarului public pe o funcţie de grad inferior, conform dispoziţiilor art. 506 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, prevederile art. 9, art. 10 alin. (1) şi ale art. 12 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi anexa nr. VIII la aceasta se interpretează în sensul că stabilirea drepturilor salariale se va face corespunzător gradului profesional prevăzut în organigrama pentru postul ocupat prin transfer.

Se constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici cu privire la obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În acest context se constată şi faptul că instanţa de trimitere a menţionat doar formal existenţa unei practici neunitare, de vreme ce nu a indicat hotărârile judecătoreşti în care problema în discuţie a suscitat interpretări diferite.

Aşadar, este evident că, întrucât nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate supusă analizei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte şi că instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acestora.

Rezolvarea pretinsei chestiuni preliminare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul hotărârii prealabile, în lipsa oricărui echivoc asupra normelor de drept aplicabile litigiului din partea instanţei de trimitere, ar constitui, în cele din urmă, chiar un act de judecată a speţei, prin aplicarea normelor incidente la situaţia de fapt, ceea ce este nepermis în cadrul prezentei proceduri de unificare a practicii judiciare.

În plus, se reţine că, pentru a exista certitudinea că normele a căror interpretare se solicită sunt aplicabile în cauza în care a fost formulată sesizarea, este necesar ca în actul de sesizare să fie expuse aspectele factuale relevante reţinute de instanţa de trimitere în baza probatoriului administrat în cauză.

Aceasta deoarece instanţa supremă nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept invocate într-un proces în care situaţia de fapt sau cauza acţiunii cu care instanţa este învestită nu este deplin lămurită prin încheierea de sesizare.

Cu alte cuvinte, întrebarea adresată instanţei supreme nu poate fi disociată de contextul procesual care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual şi să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei, după administrarea probatoriului necesar lămuririi situaţiei de fapt.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparenţelor.

Ca atare, instanţa supremă nu poate fi învestită în mecanismul hotărârii prealabile cu interpretarea de principiu a unor norme de drept dacă circumstanţele cauzei care influenţează incidenţa normelor supuse interpretării nu sunt pe deplin clarificate/lămurite prin actul de sesizare şi nici rezolvate, în prealabil, incidentele procedurale care fac inutilă cercetarea fondului cauzei.

Or, în cuprinsul încheierii de sesizare nu a fost prezentată situaţia de fapt reţinută de tribunal în baza probatoriului administrat în primă instanţă, ci numai susţinerile divergente ale părţilor, astfel încât nu se poate stabili cu certitudine aplicabilitatea în cauză a normelor a căror interpretare se solicită.

Această neregularitate a actului de sesizare conduce în mod implicit la concluzia că instanţa de trimitere nu a demonstrat existenţa unei chestiuni de drept veritabile, aptă a primi o dezlegare de principiu în mecanismul hotărârii prealabile.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,