Decizia nr. 410/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.671/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăgușin, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.156/110/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, fiind formulat un punct de vedere la raport de către pârât.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 24 aprilie 2025, în Dosarul nr. 3.156/110/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, și art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcționarii publici cu statut special - ofițeri de poliție judiciară -, ale căror posturi au fost înființate în anul 2019, compensația lunară pentru chirie se calculează prin raportare la salariul de bază stabilit în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data încadrării în funcția respectivă sau prin raportare la nivelul salariului de bază al unei funcții similare existente la 31 decembrie 2009? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 360/2002) " Art. 31. - (1) Polițistul numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea în care își are domiciliul și care nu deține locuință proprietate personală în acea localitate, nici el și nici soția/soțul acestuia, în situația în care nu i se poate asigura spațiu de locuit corespunzător, are dreptul la o compensație lunară pentru chirie de până la 50% din salariul lunar, dar nu mai mult decât chiria prevăzută în contractul de închiriere încheiat în condițiile legii. (...)"

Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 284/2005) " Art. 1. - (1) Polițiștii aflați în situațiile prevăzute la art. 31 alin. (1), (1 1 ) și (1 2 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, au dreptul la o compensație lunară pentru chirie, calculată în raport cu salariul lunar corespunzător lunii pentru care se cuvine acest drept, în cuantum de: a) 50% din salariul lunar aflat în plată, dacă locuința închiriată se află în municipii, stațiuni turistice ori balneare sau în localități cu situații deosebite, dar nu mai mult decât este prevăzut în contractul de închiriere; (...)"

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) " Art. 28. - Stabilirea salarizării pentru funcții specifice (...) (2) Salariile de bază ale personalului încadrat în funcții specifice, care nu sunt prevăzute în prezenta lege, se stabilesc de ordonatorii principali de credite cu avizul Ministerului Muncii și Justiției Sociale, al Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici pentru funcționarii publici, prin asimilare cu funcțiile și salariile de bază prevăzute în anexele la prezenta lege și aplicabile categoriei de personal respective. (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamantul P. A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând instanței să dispună anularea parțială a dispoziției Inspectoratului General al Poliției Române nr. x/27.06.2024, în sensul eliminării din cuprinsul acesteia a sintagmei "cuantum ce se calculează pentru funcția similară stabilită prin încadrarea ipotetică la data de 31 decembrie 2009" și obligarea pârâtului la recalcularea cuantumului compensației de chirie în procent de 50% din valoarea salariului lunar aflat în plată la 31 decembrie 2021, precum și obligarea acestuia la plata diferențelor financiare rezultate și la actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală calculată de la data exigibilității sumelor și până la data plății efective.

Pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, susținând, în esență, că, potrivit prevederilor legale, compensațiile de chirie se stabilesc în funcție de nivelul și structura bazei de calcul în vigoare la 31 decembrie 2009, dat fiind faptul că ulterior intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 284/2005 au fost adoptate acte normative succesive care au plafonat acest cuantum. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menționat că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, vizează conținutul unor drepturi de natură salarială, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluționeze pricina în primă instanță.

A mai arătat că modul de interpretare a dispozițiilor legale menționate, din perspectiva stabilirii salariului de bază la care se raportează compensația lunară de chirie, constituie problema însăși a speței, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la acordarea compensației de chirie prin raportare la salariul de bază stabilit la 31 decembrie 2021, în timp ce pârâtul a calculat această compensație prin raportare la nivelul și structura bazei de calcul al salariului de bază în vigoare la 31 decembrie 2009.

În opinia tribunalului, chestiunea de drept identificată prezintă și caracter de dificultate, fiind îndeplinită și ultima condiție, întrucât asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege și nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii.

Cu referire la această condiție, s-a mai menționat că prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și ale art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 reglementează dreptul la o compensație lunară pentru chirie de până la 50% din salariul lunar în plată, însă printr-o serie de acte normative cuantumul compensației lunare pentru chirie a fost plafonat la nivelul existent la 31 decembrie 2009, aspect ce poate fi de natură a determina existența unei practici neunitare a instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse interpretării. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al reclamantului a fost în sensul că dreptul la compensația pentru chirie se calculează prin raportare la nivelul drepturilor salariale în vigoare la data ocupării postului de către acesta.

Punctul de vedere al pârâtului a fost în sensul că nu este îndeplinită condiția dificultății interpretării prevederilor legale incidente, apreciindu-se că normele legale sunt clare și previzibile, nefiind necesare lămuriri ale instanței supreme. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a menționat că dreptul la compensația lunară pentru chirie, reglementat de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005, este supus plafonărilor stabilite prin actele normative având ca obiect măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, adoptate de-a lungul timpului, indiferent de data înființării și ocupării postului de către reclamant, față de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevăd asimilarea funcțiilor noi cu funcțiile și salariile de bază prevăzute în anexele la această lege și aplicabile categoriei de personal respectiv. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că majoritatea instanțelor (cu excepția Curții de Apel Ploiești) nu au identificat practică judiciară, nefiind învestite cu soluționarea unor asemenea cauze, astfel că nu au fost în măsură să formuleze nici puncte de vedere teoretice.

Curtea de Apel Ploiești a transmis o singură hotărâre ce vizează problema de drept expusă, prin care acțiunea reclamantului a fost respinsă. S-a reținut că baza de calcul asupra căreia se calculează compensația lunară pentru chirie este reprezentată de salariul de bază din decembrie 2009, cu majorarea de 15% stabilită expres de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, prin care s-a statuat expres că compensația lunară pentru chirie se stabilește în raport cu baza de calcul din actele normative în vigoare pentru luna octombrie 2010, majorată cu 15%, fără însă ca legiuitorul să fi reglementat o altă bază de calcul printr-un act normativ primar sau din legislația secundară, cum sunt hotărârile de Guvern.

Opinia teoretică exprimată de judecătorii Curții de Apel București și ai Curții de Apel Iași a fost în sensul că dreptul la compensația lunară pentru chirie, reglementat de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005, în raport cu prevederile art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevăd asimilarea funcțiilor noi cu funcțiile și salariile de bază prevăzute în anexele la această lege și aplicabile categoriei de personal respectiv, este supus plafonărilor stabilite prin actele normative având ca obiect măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, adoptate de-a lungul timpului, indiferent de data înființării și ocupării postului.

S-a argumentat că, în absența unor distincții legislative exprese, normele legale de plafonare se aplică tuturor categoriilor de personal care beneficiază de drepturile enumerate în cuprinsul normei, conform principiului de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept invocată. IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu a fost identificată jurisprudență a Curții Constituționale care să prezinte relevanță pentru chestiunea de drept ce face obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost întemeiată pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar conform art. 1 din actul normativ menționat, domeniul de aplicare cuprinde procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal; de asemenea, ordonanța de urgență se aplică și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice.

Art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după cum urmează: "Dacă, în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În contextul normativ evocat mai sus, admisibilitatea sesizării prealabile întemeiate pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) sesizarea să fie formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) obiectul procesului să se încadreze în categoriile prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; (iii) sesizarea să vizeze o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept invocată să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Dispozițiile citate anterior au caracterul unor norme speciale în raport cu normele de drept comun prin care este reglementată sesizarea prealabilă în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, cuprinse în art. 519-521 din Codul de procedură civilă, urmând a se completa însă cu acestea, în mod corespunzător, așa cum prevede expres art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Verificând condițiile de admisibilitate astfel prezentate, se constată că în cauza de față acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea Inspectoratului General al Poliției Române la acordarea în favoarea reclamantului (ofițer de poliție judiciară) a compensației lunare pentru chirie, în temeiul art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002.

Cauza în care s-a formulat sesizarea se află în curs de soluționare pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, care judecă în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 536 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Rezultă, așadar, că primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.

Însă, în ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de interpretare juridică ce necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Astfel, în Decizia nr. 72 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 16 noiembrie 2017, cu privire la cerința chestiunii de drept, s-a arătat că, "în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică. În același timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile" (paragrafele 51 și 52).

În egală măsură, astfel cum s-a arătat anterior, prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun drept condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei chestiuni de drept, iar noțiunea de "chestiune de drept" are, în acest context, înțelesul dat de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

În acest sens, jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele în care s-au formulat sesizări potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, a subliniat necesitatea analizării condiției ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept, invalidând opinia că sesizarea devine obligatorie odată îndeplinite celelalte cerințe de admisibilitate (Decizia nr. 54 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025; Decizia nr. 77 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2025).

Aceleași decizii subliniază cu claritate necesitatea ca instanța de trimitere, cu ocazia îndeplinirii obligației de motivare a încheierii de sesizare, să procedeze la argumentarea caracterului dificil al chestiunii de drept, prin prezentarea motivelor pentru care norma legală a cărei interpretare se cere este neclară sau susceptibilă de interpretări diferite.

În acest context, se observă că, deși apreciază că se impune sesizarea instanței supreme în scopul dezlegării unei chestiuni de drept, instanța de trimitere nu prezintă argumente referitoare la o atare chestiune, din încheierea de sesizare rezultând că existența dificultății este corelată exclusiv cu faptul că instanța supremă nu a statuat asupra acesteia prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege și nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, judecătorul cauzei notând, totodată, că riscul apariției unei practici neunitare ar fi determinat de succesiunea actelor normative referitoare la problema de drept.

Se impune astfel reiterat faptul că exigența legală impusă de dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu privire la motivarea condiției existenței unei chestiuni de drept este considerată respectată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept atunci când încheierea de sesizare relevă reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020).

Or, expunându-și punctul de vedere asupra chestiunii ce face obiectul sesizării, instanța de trimitere arată în mod neechivoc că dreptul la compensația lunară pentru chirie, reglementat de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și art. 1 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005, este supus plafonărilor stabilite prin actele normative având obiect măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, adoptate de-a lungul timpului, indiferent de data înființării și ocupării postului de către reclamant, față de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevăd asimilarea funcțiilor noi cu funcțiile și salariile de bază prevăzute în anexele la această lege și aplicabile categoriei de personal respectiv.

Așadar, în cadrul prezentei sesizări, instanța de trimitere a propus o soluție argumentată, fără însă a identifica în prealabil diferite interpretări posibile ale textelor legale. Însă, pentru a fi justificată declanșarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanța de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

În această situație, se constată că instanța nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării, ci urmărește obținerea unei confirmări a soluției care urmează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită, abordare care are semnificația nesocotirii sensului și rațiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile.

În cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are rolul de a valida soluția propusă de instanța de trimitere, ci acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăților de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanței supreme soluționarea litigiului.

În plus, jurisprudența înaintată de instanțele naționale, precum și opiniile teoretice prezentate ilustrează faptul că, într-o orientare unanimă, instanțele au adoptat soluția de respingere a acțiunilor de tipul celei în care a fost formulată prezenta sesizare.

S-a argumentat că, indiferent de data înființării sau ocupării efective a postului de către beneficiar, compensația lunară pentru chirie se calculează prin raportare la salariul de bază al unei funcții similare existente la 31 decembrie 2009, având în vedere că, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, funcțiile noi sunt asimilate cu funcțiile și salariile de bază prevăzute de anexele la această lege și aplicabile categoriei de personal respective.

Circumstanțele expuse în cele ce precedă relevă că în cauză nu se poate identifica o chestiune de drept care să necesite declanșarea mecanismului de unificare de față, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării, în condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă.