ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 75/2017

Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 30 martie 2017, în Dosarul nr. 258/208/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 8 mai 2017 cu nr. 1.364/1/2017.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeș cu nr. 258/208/2016, reclamanta X, în calitate de reprezentant legal al minorului Y, a chemat în judecată pe pârâtul Z, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să se constate că pârâtul este tatăl minorului, născut la 27 mai 2000; să fie obligat pârâtul la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 1/4 din veniturile pe care le realizează sau, în situația în care nu realizează venituri, la nivelul venitului minim pe economie, "de la data introducerii acțiunii în anul 2000"; de asemenea, pârâtul să fie obligat la plata pretențiilor civile în cuantum de 9.000 lei, conform tranzacției încheiate la 11 ianuarie 2001, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că minorul este rezultatul unei relații avute cu pârâtul în anul 1999. În anul 2000 a formulat la Judecătoria Caransebeș o acțiune prin care a solicitat stabilirea paternității, în Dosarul nr. xxxx/C/2000. La primul termen de judecată, respectiv 11 ianuarie 2001, pârâtul a recunoscut că este tatăl minorului, instanța luând act de această recunoaștere, iar cu privire la pretenții au încheiat o tranzacție, prin care pârâtul s-a obligat să îi achite o sumă globală de 90.000.000 lei (ROL), în trei rate lunare, iar în situația în care nu se va achita suma, cauza se va repune pe rol. Pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, iar la data de 2 decembrie 2015 s-a înregistrat cererea de repunere pe rol a cauzei. Judecătoria Caransebeș, prin adresa nr. 4.339 din 4 decembrie 2015, i-a comunicat faptul că această cauză a fost perimată prin Sentința civilă nr. xxx/2002, motiv pentru care a promovat prezenta acțiune.

În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 424-428 și art. 2.267 din Codul civil.

În temeiul art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, raportat la dispozițiile art. 60 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul familiei).

Pârâtul a apreciat că reclamanta în mod greșit și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 424-428 din Codul civil, întrucât în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile Codului familiei, copilul fiind născut în anul 2000, anterior intrării în vigoare a Codului civil (2011).

În această situație, conform dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), acțiunea de stabilire a filiației este supusă dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.

Referitor la cel de-al treilea capăt de cerere, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în pretenții, întrucât prin acest capăt de cerere reclamanta solicită obligarea sa la plata sumei de 9.000 lei [90.000.000 lei (ROL)], ce ar reprezenta pretenții civile, în baza tranzacției încheiate la data de 11 ianuarie 2001; or, termenul legal de 3 ani în care reclamanta putea să obțină, prin intermediul unei hotărâri judecătorești, obligarea pârâtului la plata acestei sume s-a împlinit și a fost depășit cu mult.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât nu este tatăl minorului, nu a întreținut relații intime cu reclamanta.

La data de 26 mai 2016, în temeiul art. 201 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reclamanta a depus la dosar un răspuns la întâmpinare prin care a susținut că acțiunea nu este prescrisă, întrucât a fost pornită în termenul prevăzut de lege, adică într-un an de zile de la nașterea copilului, potrivit art. 60 din Codul familiei. Minorul s-a născut la 27 mai 2000, iar acțiunea a fost promovată la 5 septembrie 2000. Consideră că această cauză nu putea fi suspendată în mod legal, deoarece era o acțiune personală, de clarificare a situației juridice a minorului privind filiația față de tată. Cu atât mai mult, reclamanta nu putea să renunțe la judecată.

Apreciază că prescripția dreptului material la acțiune privind stabilirea paternității din afara căsătoriei, în baza art. 60 din Codul familiei, a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată din data de 5 septembrie 2000, iar această întrerupere este actuală și la data promovării prezentei acțiuni, pentru că instanța de judecată trebuia să se pronunțe pe fondul cauzei, iar nu să dispună suspendarea acesteia, iar, după ce a suspendat cauza în mod nelegal, trebuia obligatoriu să comunice încheierea de suspendare către reclamantă, or dovada comunicării nu există.

Concluzionează că prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată formulată la 5 septembrie 2000, iar noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.

Cât privește pretențiile, arată că tranzacția încheiată la 11 ianuarie 2001 a avut ca obiect pensia de întreținere datorată copilului până la vârsta de 18 ani, iar obligația de întreținere revine în sarcina pârâtului de la data chemării în judecată, adică 5 septembrie 2000, și până la zi și trebuie îndeplinită lună de lună, potrivit dispozițiilor art. 86 și art. 94 din Codul familiei.

Astfel, dacă acțiunea în stabilirea paternității nu este prescrisă, nici capătul de cerere accesoriu nu este prescris.

Prin Sentința civilă nr. xxxx din 15 septembrie 2016, Judecătoria Caransebeș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând acțiunea introductivă.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut în esență că, deși prin acțiune reclamanta a invocat prevederile art. 424- 428 și art. 2.267 din Codul civil, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 60 și următoarele din Codul familiei, conform art. 47 din Legea nr. 71/2011, datorită faptului că minorul a fost născut anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil.

Potrivit 60 alin. 1 din Codul familiei, "Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la nașterea copilului".

Prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei (Legea nr. 288/2007), la art. 60 s-a introdus alin. (4), potrivit căruia "acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia", iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 755 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007 și s-a constatat că sintagma "Dispozițiile prezentei legi privind acțiunea în tăgăduirea paternității, (..........), sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată" este neconstituțională.

Instanța de fond a reținut că în materia stabilirii paternității legislația națională a cunoscut mai multe etape: art. 60 din Codul familiei, referitor la perioada în care acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data nașterii acestuia, cu ipotezele particulare prevăzute de alin. 2 și 3, referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție; art. 60 din Codul familiei, modificat și completat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, care a prevăzut că acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia (8 noiembrie 2007 - 1 octombrie 2011); art. 427 alin. (1) din Codul civil care, de asemenea, instituie imprescriptibilitatea acțiunii în stabilirea paternității promovată de copil, aplicabil copiilor născuți după data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 (începând cu data de 1 octombrie 2011 până în prezent).

Dispoziția legală aplicabilă în materia stabilirii paternității este cea în vigoare la momentul nașterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp.

Astfel, instanța de fond a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile în materia stabilirii paternității de la data nașterii copilului, adică art. 60 alin. 1 din Codul familiei, potrivit cărora acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data nașterii acestuia.

Actuala reglementare - art. 427 alin. (1) din Codul civil (în vigoare din 1 octombrie 2011) - conține o altă abordare, conform căreia dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului. Potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011, această dispoziție este aplicabilă numai în cazul copiilor născuți după intrarea în vigoare a legii noi - 1 octombrie 2011. De altfel, chiar în absența prevederii exprese conținute în art. 47 din Legea nr. 71/2011, art. 427 alin. 1 din Codul civil nu era aplicabil în speță, în temeiul principiului neretroactivitații legii civile, consacrat de art. (1) din Codul civil din 1864, reluat prin art. 6 alin. (1) din actualul Cod civil, fiind consfințit totodată și în art. 15 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește susținerea reclamantei privind promovarea acțiunii în termenul legal, instanța de fond a constatat că hotărârea de perimare a intrat în puterea lucrului judecat. Argumentele reclamantei privind termenul de prescripție ar fi fost întemeiate în condițiile în care aceasta ar fi introdus o nouă acțiune în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de perimare. Sub acest aspect, instanța a reținut că faptul generator al situației juridice este nașterea copilului, nu demersul de stabilire a paternității.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, reiterând susținerile făcute în fața instanței de fond.

La 30 martie 2017, apelanta-reclamantă, prin apărător, a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu privire la problema de drept ce face obiectul apelului.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată, instanța de apel a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept arătată. Nu s-a dispus suspendarea judecății, așa cum prevede art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Ca urmare a restituirii sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, Tribunalul Caraș-Severin a pronunțat Încheierea din 27 aprilie 2017, prin care a dispus aceleași măsuri, cu luarea în considerare a observațiilor instanței supreme.

Asemenea motive nu au fost reținute prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere limitându-se la enumerarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Apelanta-reclamantă, prin avocat, a apreciat că acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei aparține copilului, nu mamei, astfel că nu poate fi suspendată și nu se poate renunța la judecată, întrucât privește stabilirea statutului civil al copilului, vizând un interes major al acestuia. A invocat Decizia nr. 1.184 din 9 septembrie 1978 a Tribunalului Suprem și Decizia nr. 74 din 17 ianuarie 1990 a Curții Supreme de Justiție - Secția civilă. A susținut că introducerea acțiunii întrerupe prescripția, iar o nouă prescripție nu începe să curgă atât timp cât hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă. Susține că instanța nu ar fi putut să suspende judecata fără înștiințarea autorității tutelare și nici nu putea să constate perimarea.

După comunicarea raportului, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au comunicat, în scris, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluționarea Dosarului nr. 258/208/2016 al Tribunalului Caraș-Severin - Secția I civilă nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

Jurisprudența Curții de Apel Timișoara - Curtea a comunicat că, exceptând dosarul Tribunalului Caraș-Severin în care s-a formulat sesizarea, nicio altă instanță din raza sa de competență nu a confirmat existența unor dosare pe rol, soluționate sau suspendate, în care să fi fost luate în discuție aspectele ce constituie temeiul sesizării. Au fost exprimate următoarele opinii teoretice: din moment ce dreptul la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei este imprescriptibil, nu se poate pune problema întreruperii sau suspendării cursului prescripției; imprescriptibilitatea acțiunii se aplică și situației copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Ca argument pentru această din urmă opinie se invocă art. 20 alin. (2) din Constituția României, care obligă la aplicarea, cu prioritate, a pactelor și tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, atunci când există neconcordanță între acestea și legile interne. De asemenea s-a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 873 din 23 decembrie 2008 (Decizia nr. 1.345/2008).

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză.

Pronunțându-se însă în repetate rânduri

Curtea a apreciat, de altfel, că prevederile de lege criticate reglementează preocuparea statului de a apăra interesele mamei și ale copilului, care se realizează și prin acțiunea de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei.

Instituția ocrotirii copilului este reglementată și în acte internaționale la care România este parte: Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional privind drepturile civile și politice etc. Așa fiind, preocuparea statului de a ocroti copilul nu aduce atingere valorilor apărate de Constituție, ci, dimpotrivă, dă expresie respectării și garantării drepturilor lui.

Curtea a reținut că textul de lege criticat nu încalcă nici dreptul la un proces echitabil, întrucât instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, asigură stabilitatea raporturilor juridice civile. În acest context nu se poate reține nici contradicția textului criticat cu dispozițiile constituționale ale art. 57 privind exercitarea drepturilor și libertăților cu bună-credință.

Ulterior, prin Decizia nr. 697 din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 60 alin. 1 din Codul familiei, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 288/2007, și a constatat că sunt constituționale în măsura în care nu privesc acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei introdusă de copil. Instanța de contencios constituțional a reținut că prevederile de lege criticate instituie un obstacol insurmontabil în demersul persoanei interesate de a-și stabili date esențiale referitoare la propria identitate, ceea ce aduce atingere dreptului la viața familială și privată. Astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunțată în Cauza Odievre împotriva Franței, paragraful 42), dreptul de a-și cunoaște originile - în ipoteza de față, prin stabilirea paternității din afara căsătoriei -, își are fundamentul în interpretarea extensivă a noțiunii de viață privată, iar obținerea informațiilor indispensabile pentru descoperirea adevărului asupra unui aspect important al identității personale și pentru disiparea tuturor incertitudinilor în această privință este considerată un interes vital, protejat prin Convenție (Cauza Mikulic împotriva Croației, mai sus amintită, paragrafele 64 și 65).

Relevantă pentru cauza de față este și Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007, potrivit cărora "Dispozițiile prezentei legi privind [...], precum și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată", constatându-se că aceste dispoziții legale contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituțional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituționalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică și copiilor născuți înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluționare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prealabil analizei condițiilor esențiale prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, care trebuie întrunite cumulativ pentru admisibilitatea sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă nerespectarea de către instanța de trimitere a dispozițiilor art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Așadar, în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei pronunță o încheiere care trebuie să conțină argumentele pentru care sesizarea este considerată admisibilă, referitoare la judecarea pricinii în ultimă instanță, la intervenirea unei chestiuni de drept necesar a fi lămurită, la legătura acesteia cu fondul cauzei, la noutatea chestiunii de drept și la condiția nestatuării de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, încheierea de sesizare trebuie să conțină punctul de vedere al completului de judecată și al părților asupra chestiunii de drept. Cu alte cuvinte, nu este posibil ca instanța de trimitere să formuleze o simplă întrebare referitoare la felul în care trebuie interpretată o anumită dispoziție legală, ci trebuie să demonstreze de ce această dispoziție devine problematică atunci când urmează a fi aplicată în practică.

Norma procedurală privitoare la actul de sesizare a instanței supreme este clară și are caracter imperativ, astfel încât este fără putință de tăgadă că încheierea pronunțată de instanța învestită cu soluționarea cauzei trebuie să cuprindă obligatoriu motivele care susțin admisibilitatea procedurii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea.

În cazul de față, prin Încheierea de sesizare din 30 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă în Dosarul nr. 258/208/2016, au fost doar enumerate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără ca în cuprinsul acesteia să se regăsească motivele care susțin admisibilitatea sesizării și nici punctul de vedere exprimat de completul învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, din încheiere lipsind orice raționament juridic care să cuprindă delimitarea și relaționarea normelor indicate, de natură să conducă la concluzia că este vorba despre identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite preventiv o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

Așadar, instanța de trimitere ar fi trebuit să fie preocupată nu doar de primirea unui răspuns la îndoielile sale privind textul de lege aplicabil speței deduse judecății, ci de a-l identifica și de a realiza, prealabil acestei trimiteri, un examen riguros al îndeplinirii condițiilor impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. De asemenea avea obligația de a face o interpretare proprie a textului de lege în dezbatere, considerat incident, ce urma a fi reflectată în punctul de vedere al completului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă.

În acest sens, în doctrină s-a subliniat că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care odată aplicată în cauze concrete ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

De asemenea s-a subliniat că, pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică.

În jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că încheierea care nu cuprinde motivele ce susțin admisibilitatea sesizării și punctul de vedere al completului asupra chestiunii de drept nu îndeplinește condițiile unui act de sesizare legal întocmit și, deci, nu ar putea declanșa o examinare pe fond a problemei de drept supusă dezbaterii în cadrul mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile

Analizând, în continuare, regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Neîndeplinirea unei singure condiții dintre cele enumerate face de prisos analiza celorlalte cerințe.

De aceea, în prezenta cauză urmează a se verifica cerința referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată. În acest context al analizei, față de susținerile părților, de considerentele și soluția pronunțată de prima instanță în cauză, dar și de criticile deduse judecății în apel, se impun, cu precădere, unele clarificări cu privire la modul în care completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii în ultimă instanță a identificat problema de drept susceptibilă de interpretări diferite, pentru care este necesară o rezolvare de principiu în această procedură.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Așadar, chestiunea de drept invocată trebuie să privească neapărat interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența și, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Punerea în mișcare a mecanismului hotărârii prealabile presupune, totodată, ca întrebarea titularului sesizării să vizeze o chestiune de drept punctuală, și nicidecum întreaga problematică a unui text de lege.

Prin sesizarea de față se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai întâi, să se pronunțe cu privire la caracterul întreruptiv de prescripție al primei acțiuni în stabilirea paternității minorului din afara căsătoriei, formulată de mamă în anul 2000, acțiune care nu a fost soluționată pe fond, ci s-a constatat perimarea sa. Această solicitare nu vizează interpretarea unui text de lege neclar, în sensul considerentelor de mai sus, ci, mai degrabă, probleme ridicate de situația de fapt reținută în speță, de apreciere a circumstanțelor cauzei, ceea ce conduce practic la soluționarea dosarului, dată fiind soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pronunțată de prima instanță, criticată de reclamantă prin apel.

Așadar, în cazul analizat, prima problemă cuprinsă în întrebarea prealabilă nu vizează o veritabilă chestiune de drept născută dintr-un text de lege incomplet, lacunar, susceptibil de interpretări diferite, ci o problemă de apreciere a circumstanțelor de fapt.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat în mod clar că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie calificată, specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text de lege, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile, nu orice problemă putând face obiectul unei astfel de sesizări.

Cea de-a doua întrebare adresată, respectiv ca "instanța supremă să se pronunțe asupra normei de drept care ar fi aplicabilă în cazul copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil și de abrogarea Codului familiei, raportat la prevederile art. 427 din Codul civil, cu aplicarea art. 6 alin. (6) din Codul civil și art. 5 din Legea nr. 71/2011", apare ca improprie, în condițiile în care mecanismul întrebării prealabile reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă nu trebuie utilizat pentru tranșarea, în concret, a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, acesta fiind creat pentru a-i facilita judecătorului doar interpretarea, lămurirea unui text de lege anume indicat, susceptibil de interpretări diferite, pentru a preîntâmpina apariția practicii neunitare, iar nu pentru a-i arăta care este norma de drept aplicabilă în speță.

Așa cum în mod constant s-a reținut în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dificultatea serioasă a problemei de drept nu îl scutește pe judecătorul fondului de obligația sa de a judeca.

Din această perspectivă, identificarea problemei de drept care poate forma obiectul pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie examinată și prin raportare la obligația judecătorului de a primi și soluționa cererile de competența instanțelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, obligație consacrată în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

În procesul aplicării legii civile, interpretarea legii reprezintă o etapă necesară, în scopul de a stabili conținutul și sensul normei și a o putea aplica situației de fapt conturate în cazul dedus judecății.

Scopul mecanismului hotărârii prealabile îl constituie prevenirea practicii judiciare neunitare, prin dezlegarea de principiu a unor probleme de drept corect identificate, iar nu soluționarea cererii de chemare în judecată în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile. Acesta din urmă este atributul judecătorului cauzei care, în orice ipoteză, chiar și atunci când legea nu prevede dispoziții exprese pentru rezolvarea cererii sau este incompletă, va trebui să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, pronunțând o soluție.

În cazul în care legea este neclară, judecătorul are obligația de a o interpreta în conformitate cu principiile de drept, în vederea aplicării în cazul dedus judecății și, numai în această situație, în scopul prevenirii unei jurisprudențe neunitare în materie, se poate pune problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

De aceea, în cadrul acestei proceduri, instanța supremă nu poate răspunde punctual ultimei probleme de drept, respectiv "aplicabilitatea prevederii art. 427 din Codul civil, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în stabilirea paternității pe timpul vieții copilului, și copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a Codului civil", deoarece aceasta reprezintă însăși problema litigioasă asupra căreia apelanta- reclamantă a solicitat instanței de judecată să se pronunțe, ce trebuie tranșată de judecătorul cauzei, și nicidecum o chestiune de drept care trebuie lămurită de principiu în procedura reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

De altfel, textul art. 427 alin. (1) din Codul civil - "Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului" este foarte clar, motiv pentru care nici nu se solicită interpretarea acestei norme, ci numai dacă se aplică și copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, adică în cazul de speță.

În dosarul cu care a fost legal învestită, instanța de trimitere se confruntă cu problema identificării normei legale aplicabile acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, născut la data de 27 mai 2000, deci anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv cu problema prescriptibilității/imprescriptibilității unei asemenea acțiuni, pornită de mamă în numele minorului, în calitate de reprezentant legal, la data de 1 februarie 2016.

Or, problema identificării legii aplicabile tuturor situațiilor care se subsumează ipotezei normei, dar și orice raționament juridic care să cuprindă delimitarea și relaționarea normelor juridice aflate în conflict este o chestiune de judecată de competența exclusivă a completului legal învestit cu soluționarea cauzei. De asemenea, pe baza unor justificări obiective și rezonabile, tot judecătorul cauzei este competent să spună dacă norma de drept ce se aplică este convențională sau dacă intră în conflict cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Reamintind că obiectul procedurii prealabile constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, finalitatea demersului constând în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării acțiunii - atribut exclusiv al instanței de drept comun, singura competentă să "spună dreptul" în cauza dedusă judecății -, nefiind permis Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să se manifeste în acest sens.

Pentru toate aceste considerente,