ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 29/2019

Tribunalul Argeș - Secția civilă a dispus, prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.799/280/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 februarie 2019, cu nr. 517/1/2019, termenul pentru soluționarea dosarului fiind stabilit la 3 iunie 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 136/1995) 1 1 Abrogată, la data de 12 iulie 2017, prin art. 40 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie. Art. 48. - " Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum și să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta. Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României se consideră asigurate, în condițiile prezentei legi, în una dintre următoarele situații: a) dacă numărul de înmatriculare//înregistrare atestă asigurarea potrivit legii statului în care este înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaționale de asigurare valabile în România; b) dacă posedă documente internaționale de asigurare valabile în România. Fac excepție de la dispozițiile prezentului articol persoanele fizice și juridice, pe timpul utilizării vehiculelor pentru cursele de întreceri, raliuri sau antrenamente, care se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri." Art. 49. - " Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul." Art. 55. - " Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite. (...)"

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 95/2006) Art. 320. - "(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești - Secția civilă la data de 31 ianuarie 2017, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții X și Y, obligarea acestora în solidar la plata sumei de 24.719,40 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare aferente pacientului Y, internat în cadrul Spitalului Universitar de Urgență București, în perioada 25-29 iunie 2016, plus dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă și integrală a debitului.

În motivare, reclamantul a arătat că internarea s-a datorat faptei de vătămare corporală din culpă săvârșită de pârâtul X - conducător auto, prin producerea unui accident rutier care a avut drept consecință vătămarea pasagerului din dreapta față - pârâtul Y, căruia i-au fost cauzate leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare circa 150 de zile de îngrijiri medicale. Pârâtul Y nu a formulat plângere prealabilă împotriva pârâtului X, astfel că în cauza penală s-a dispus soluția de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală.

Pârâții X și Y au formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a societății de asigurare A S.A., solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, cu referire la condiția dovedirii prejudiciului, în condițiile în care reclamantul a depus la dosar două deconturi pentru aceeași perioadă de spitalizare, sumele înscrise în aceste documente fiind însumate. Pârâtul Y a solicitat respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. În argumentarea cererii de chemare în garanție, pârâții au arătat că X, conducătorul autoturismului implicat în accident, avea încheiată cu societatea de asigurare A S.A. o poliță de asigurare, iar în conformitate cu prevederile art. 24, art. 42, art. 48, art. 49, art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul suportă plata cheltuielilor efectuate de spital pentru îngrijirile medicale acordate persoanei vătămate prin accidentul rutier.

La data de 2 mai 2017 reclamantul a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, specificând că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, și pe societatea de asigurare A S.A.

Chemata în garanție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în garanție, cu motivarea că acoperirea cheltuielilor de spitalizare nu face parte dintre riscurile pe care le preia asigurătorul, potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995. A mai precizat că nu este îndeplinită în cauză condiția vinovăției pârâtului X, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a acestuia, iar prejudiciul nu este unul cert, existând două deconturi depuse de reclamant pentru aceeași perioadă, însă cu valori diferite.

Prin Încheierea din data de 22 septembrie 2017 instanța a dispus admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție.

Prin Sentința civilă nr. 9.140 din 27 octombrie 2017, Judecătoria Pitești - Secția civilă a admis în parte acțiunea, a respins cererea principală, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chemata în garanție la plata către reclamant a sumei de 24.719,40 lei, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate pârâtului Y.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la momentul săvârșirii faptei, pentru autoturismul care a produs accidentul rutier, exista o poliță de asigurare de răspundere civilă auto încheiată cu chemata în garanție, în calitate de asigurător. În ceea ce privește legea aplicabilă pe fondul cauzei, instanța a constatat că la data producerii evenimentului rutier (24 iunie 2015) intrase în vigoare noul Cod civil, motiv pentru care a analizat, în persoana pârâților X și Y, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, potrivit art. 1.349 alin. (1) raportat la art. 1.357 alin. (1) din acest act normativ. Astfel, instanța de fond a constatat ca fiind îndeplinite condițiile privind existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a legăturii certe de cauzalitate dintre fapta pârâtului X de a provoca accidentul rutier din 24 iunie 2015 și cheltuielile efectuate cu îngrijirile medicale ale pârâtului Y, internat în Secția clinică de neurochirurgie și Secția clinică ATI a Spitalului Universitar de Urgență București, în perioada 25-29 iunie 2016. În privința condiției vinovăției a reținut că din probatoriul administrat în Cauza penală nr. xxx/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale rezultă că la producerea accidentului ar fi contribuit în exclusivitate pârâtul X. Prin urmare, instanța a stabilit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana pârâtului X, astfel că acesta are obligația de a plăti reclamantului suma de 24.719,40 lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare efectuate. Analizând cererea de chemare în garanție, față de starea de fapt reținută și față de dispozițiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, aplicabil având în vedere data încheierii poliței de asigurare, potrivit dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, instanța a apreciat că în sintagma "despăgubiri acordate pentru persoanele aflate în acel vehicul" se încadrează și despăgubirile constând în cheltuielile de spitalizare ale persoanei aflate în vehicul, având în vedere că respectivele cheltuieli au fost efectuate în beneficiul ocupantului, iar nu în beneficiul unității spitalicești. Totodată, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite. Art. 27 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare 2 (denumită, în continuare Norma nr. 23/2014), stabilește ce categorii de prejudicii nu sunt acoperite de polița RCA, cheltuielile de spitalizare nefiind prevăzute în acest articol, ceea ce impune obligarea asigurătorului RCA la plata sumelor datorate de către asigurat către partea civilă, în limitele contractului de asigurare. 2 Abrogată, la data de 23 decembrie 2016, prin art. 44 lit. a) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto în România, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva sentinței a declarat apel chemata în garanție, susținând că, în mod greșit, instanța a respins proba cu efectuarea unui raport de expertiză tehnică din care trebuia să rezulte vinovăția celuilalt șofer participant la evenimentul rutier, că nu este îndeplinită condiția vinovăției exclusive a pârâtului X în producerea accidentului din 24 iunie 2015, iar referitor la prejudiciu acesta nu este cert, din calculul efectuat din cele două deconturi rezultând o sumă de 11.499,50 lei.

Prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Argeș - Secția civilă a respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente: Din conținutul Legii nr. 136/1995 rezultă că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule și să mențină valabilitatea contractului de reasigurare. În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate, ce urmează a fi dovedite. Din procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de lucrătorii de poliție a rezultat că autoturismul Dacia Logan condus de pârâtul X a virat brusc către banda de urgență, acroșând autoturismul marca Citroen, care s-a răsturnat de mai multe ori, din accident rezultând rănirea pârâtului Y - pasager aflat în autoturismul condus de X, care a avut nevoie de îngrijiri medicale de 150 de zile. Față de faptul că pârâtul X a avut încheiată o poliță de asigurare cu chemata în garanție și întrucât asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare și răspunde față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în mod corect prima instanță a obligat chemata în garanție la plata către reclamant a contravalorii îngrijirilor medicale acordate pârâtului Y, prejudiciul fiind cert, lichid și exigibil.

Prin aceeași decizie s-a dispus și admiterea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de intimatul-pârât X. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Argeș - Secția civilă a admis cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de intimatul-pârât X, fără a arăta care sunt motivele pentru care apreciază sesizarea admisibilă. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-pârât X, prin cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că pricina se judecă în ultimă instanță, de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită depinde în tot soluționarea cererii de chemare în garanție, iar chestiunea de drept este nouă, nefiind supusă analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ori pentru recurs în interesul legii. Pe fondul chestiunii de drept a apreciat că, prin interpretarea dispozițiilor art. 48-49 și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în categoria prejudiciilor aduse persoanelor juridice produse prin accidente de vehicule sunt incluse prejudiciile produse unităților sanitare prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. În argumentarea acestui punct de vedere a invocat minuta întâlnirii reprezentanților Înaltei Curți de Casație și Justiție cu președinții secțiilor penale ale curților de apel de la Brașov, din 4-5 iunie 2015, prin care s-a apreciat că angajatorul este direct obligat la plata cheltuielilor către spital, deoarece, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite, unitatea spitalicească făcând parte din această ultimă categorie.

Reprezentantul apelantei a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în aplicarea dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 1.799/280/2017 și-a exprimat punctul de vedere prin considerentele deciziei pronunțate în apel, redate la punctul III din prezenta decizie. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Jurisprudența Curții de Apel Pitești, în a cărei rază funcționează instanța de trimitere, a comunicat că la instanțele din raza sa teritorială nu a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Jurisprudența celorlalte instanțe din țară

Opinia majoritară a instanțelor naționale, exprimată atât teoretic, cât și prin hotărâri definitive pronunțate în materie, este aceea că, în categoria prejudiciilor aduse persoanelor juridice prin accidente de vehicule, sunt incluse și prejudiciile produse unităților sanitare prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. În acest sens s-a reținut că prerogativa unității sanitare de a pretinde și a primi contravaloarea serviciilor medicale prestate de la persoana care, prin faptele sale, a adus daune sănătății altei persoane este reglementată de dispozițiile amintite din Legea nr. 95/2006. Textul legii nu comportă interpretări și reprezintă, practic, o novație prin schimbare de debitor, în condițiile în care, în temeiul legii, prestatorul serviciilor medicale are dreptul de a recupera contravaloarea acestora, dar nu de la beneficiarul direct, pacientul, ci de la cel care, prin fapta sa, a produs vătămarea care a necesitat îngrijiri medicale. În cauză, unitatea spitalicească, prestând serviciile medicale, are dreptul, în temeiul legii, la contravaloarea acestora, de la cel care a produs prejudiciul, respectiv contravenientul. Cum acesta din urmă este o persoană aflată sub un contract de asigurare de răspundere civilă delictuală, asigurătorul, în condițiile unei cereri de chemare în garanție, urmează a plăti direct unității medicale contravaloarea serviciilor medicale prestate, acestea intrând în sfera noțiunii cu care operează art. 50 din Legea nr. 136/1995. Potrivit Deciziei nr. 22 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2018 (Decizia nr. 22/2017), în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților. Autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților. Așadar, din dispozițiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și ale Deciziei nr. 22/2017 rezultă că furnizorul de servicii medicale poate chema în judecată pe autorul accidentului pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, că legislația are în vedere fapta ilicită a autorului accidentului, precum și prejudiciul creat de către acesta furnizorului de servicii medicale, astfel încât trebuie concluzionat că autorul accidentului răspunde față de furnizorul de servicii medicale pentru costurile acestor servicii. Această opinie a fost exprimată de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Constanța, o parte a instanțelor Curții de Apel Cluj (Judecătoriile Bistrița și Beclean, Tribunalul Maramureș), Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iași (cu excepția Tribunalului Vaslui), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Buzău. S-a depus un număr semnificativ de hotărâri judecătorești.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că, în interpretarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, unitatea medicală care a acordat servicii medicale victimei accidentului de circulație are la dispoziție alte remedii procesuale prin care poate pretinde persoanei vinovate de producerea accidentului sau asigurătorului RCA să achite costurile serviciilor acordate. Dispozițiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ce instituie răspunderea delictuală a persoanelor care, prin faptele lor, aduc atingere sănătății altei persoane, au un caracter special, stabilind dreptul la acțiune directă a unității spitalicești prejudiciate împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului rutier. În acest sens s-au exprimat Tribunalul Cluj - Secția civilă și Tribunalul Vaslui, depunând hotărârile judecătorești identificate.

La nivelul Tribunalului Sălaj, Judecătoriei Zalău, Tribunalului Prahova, Judecătoriei Ploiești și Curții de Apel Timișoara s-a semnalat practică neunitară.

Au fost exprimate și opinii în sensul inadmisibilității sesizării. Astfel, Secția civilă a Curții de Apel Brașov a apreciat, în principal, că sesizarea nu este admisibilă, întrucât este formulată de o instanță de apel, ce s-a pronunțat deja printr-o decizie, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, ce permite și exercitarea căii de atac a recursului. Opinia exprimată de judecătorii Secției a II-a penale a Curții de Apel București a fost în sensul inadmisibilității sesizării, întrucât problema de drept supusă discuției nu constituie o veritabilă chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei și nici nu este îndeplinită cerința noutății. Astfel, practica constantă a instanțelor este că în categoria prejudiciilor aduse persoanelor juridice prin accidente de vehicule sunt incluse prejudiciile produse unităților sanitare prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Opinia pe fondul cauzei este justificată de faptul că dispozițiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995 nu instituie vreo excepție cu privire la cheltuielile de spitalizare a victimelor acestor accidente. De asemenea este justificată de interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 50 și 55 din Legea nr. 136/1995, ale art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și a Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016 (Decizia nr. 1/2016), prin care s-a stabilit că în, interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. Judecătorii Secției a IV-a civile a Curții de Apel București au apreciat că din sesizare nu reiese care sunt divergențele de interpretare a dispozițiilor art. 48-49 și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv argumentele juridice pentru care aceste dispoziții legale sunt apte să primească două sau mai multe interpretări.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 48-49 și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Asupra constituționalității dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 s-au pronunțat decizii cu privire la alte aspecte decât cele ce interesează cauza de față. La data pronunțării prezentei decizii, pe rolul Curții Constituționale se aflau 8 dosare în fază de raport, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind cerința de admisibilitate legată de necesitatea existenței unei cauze care să se afle în curs de judecată. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Procedura sesizării instanței supreme în vederea pronunțării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă a fost introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, fiind reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare românești într-una predictibilă, care să răspundă așteptărilor rezonabile ale justițiabililor.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza să fie soluționată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificarea circumstanțelor sub care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată denotă neîndeplinirea exigenței referitoare la cerința de admisibilitate legată de necesitatea existenței unei cauze care să se afle în curs de judecată.

Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19.12.2018, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, hotărâre prin care instanța de apel a procedat și la soluționarea apelului cu care a fost învestită.

Potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin încheierea prin care completul de judecată dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauza va fi suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile.

Soluția impusă de textul de lege este firească, fiind justificată de caracterul și finalitatea acestei proceduri, câtă vreme instituția dezlegării, în prealabil, a unor chestiuni de drept reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să statueze, printr-o hotărâre de principiu, asupra unei chestiuni noi de care depinde soluționarea pe fond și în ultimă instanță a unei cauze civile.

În condițiile în care, în speță, instanța de trimitere a soluționat apelul cu care a fost învestită, demersul inițiat de aceasta cu privire la interpretarea chestiunii de drept în discuție este lipsit de finalitate, rezultatul nemaiputând fi valorificat în procedura în care inițial a fost considerat necesar.

Se mai reține, de asemenea, și că sub acest aspect, al îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, actul de sesizare nu este deloc motivat, deși instanța de trimitere avea această obligație, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (1) teza a doua din același cod.

În jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a sancționat, sub aspectul admisibilității, neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei asupra tuturor condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă (deciziile nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,