ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 351/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.260/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 8.964/221/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 23 aprilie 2025, în Dosarul nr. 8.964/221/2022, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 1.394, art. 1.597 și art. 2.528 din Codul civil, în ipoteza unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripție prevăzută de art. 1.394 din Codul civil? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Codul civil Art. 1.394. - " În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă." Art. 1.597. - " (1) Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului. (2) Subrogația produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial." Art. 2.528. - " (1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (...)"

Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 132/2017) Art. 25. - " Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situații: (...) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție; (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva cu nr. 8.964/221/2022, reclamanta Asigurare Reasigurare X - S.A. a solicitat obligarea pârâtului persoană fizică la plata sumei de 7.798,27 lei și a dobânzii legale aferente acesteia, începând cu 7 august 2019 și până la data plății.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca prescrisă.

Prin Sentința civilă nr. 3.780 din 28 septembrie 2023, Judecătoria Deva a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.798,27 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate și a dobânzii legale penalizatoare aferente, începând cu 7 august 2019 și până la data plății.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea în regres a asigurătorului este întemeiată pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, fiind subsumată cazurilor instituite de art. 1.394 din Codul civil, astfel încât termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și acțiunii în răspundere civilă.

Reținând că reclamanta a introdus acțiunea la data de 16 decembrie 2022, instanța a apreciat că termenul de prescripție de 5 ani, calculat începând cu data rămânerii definitive a hotărârii penale (20 octombrie 2020), nu era împlinit la data chemării în judecată a pârâtului.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă.

În motivare, a susținut că art. 1.394 din Codul civil nu se aplică raportului juridic dintre asigurat și asigurătorul RCA. În acest sens a arătat că asigurătorul care plătește despăgubirea acționează în calitate de debitor al obligației asumate prin contractul de asigurare, care devine eficace la data producerii riscului asigurat.

Ca atare, apelantul a subliniat că termenul de promovare a acțiunii pentru recuperarea sumelor de la persoana care a cauzat prejudiciul este cel general de prescripție de 3 ani, calculat de la data plății, acesta fiind împlinit în cauză. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a reținut că procesul având ca obiect o cerere cu valoare redusă se află în curs de judecată, în apel, pe rolul Tribunalului Hunedoara, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză este definitivă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Totodată, a subliniat că soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

A mai arătat că chestiunea de drept care necesită o dezlegare de principiu este nouă și decurge din interpretarea art. 1.394 din Codul civil, care nu are corespondent în vechea legislație, și a art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017.

Astfel, a apreciat că nu s-a conturat o orientare jurisprudențială certă și consistentă în interpretarea și aplicarea normelor de drept, împrejurare ce justifică declanșarea mecanismului de prevenire a practicii judiciare neunitare, reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, instanța de trimitere a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra chestiunii de drept în mecanismele de unificare a practicii judiciare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Numai apelantul a prezentat un punct de vedere, prin care a apreciat că art. 1.394 din Codul civil nu este aplicabil în cauză. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunțare, întrucât ar influența soluția ce va fi dată apelului exercitat în cauză. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanțelor pentru comunicarea hotărârilor judecătorești relevante. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 381 din 17 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 17 ianuarie 2025, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 1.394 din Codul civil sunt constituționale în raport cu criticile formulate. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare, art. 2.528, art. 1.597 și art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripție prevăzută de art. 1.394 din Codul civil? X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Instanța supremă a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căruia "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din analiza acestui text de lege rezultă că mecanismul hotărârii prealabile poate fi declanșat numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții de admisibilitate: a) existența unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanță; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea acestor condiții, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care soluționează cauza în ultimă instanță, în conformitate cu art. 483 alin. (2) teza finală raportat la art. 1.033 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluționarea pe fond a cauzei, dat fiind faptul că apelantul critică soluția de respingere a excepției prescripției extinctive din perspectiva normelor a căror interpretare se solicită.

Așadar, primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce privește condiția noutății chestiunii de drept trebuie subliniat că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențiale și controversate, cu caracter de noutate.

În jurisprudența formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul acestui text de lege, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

În acest sens s-a statuat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare și instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În egală măsură, noutatea în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă se referă și la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanțele de judecată sunt chemate să se pronunțe în prezent, devenind astfel actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept invocate, respectiv să existe o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

Verificând îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate, se constată că întrebarea ce formează obiectul prezentei sesizări a mai fost adresată instanței supreme în anul 2023, fiind antamată aceeași chestiune de drept decurgând din interpretarea acelorași prevederi legale.

Astfel, prin Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare, art. 2.528, art. 1.597 și art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acțiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispozițiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripție prevăzută de art. 1.394 din Codul civil?

În considerentele de la paragrafele 88 și 89 din această decizie s-a reținut că: analiza conținutului normativ al art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 în comparație cu cel al art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 relevă că aceste din urmă prevederi legale nu conțin o soluție legislativă nouă, diferită de cea care a existat în vechea reglementare, în privința acțiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului. În aceste împrejurări, condiția noutății chestiunii de drept privind interpretarea unei norme aflate în vigoare din anul 1995 și asupra căreia instanțele au avut a se pronunța în numeroase litigii nu subzistă.

Or, nefiind îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept în anul 2023, în mod evident această condiție nu ar putea fi îndeplinită nici în prezent, în contextul în care prevederile supuse interpretării nu au suferit modificări legislative ulterior soluționării primei sesizări.

Prin urmare, rămân pe deplin aplicabile considerentele pentru care s-a stabilit anterior că nu este îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept.

În plus, trebuie subliniat că nu este îndeplinită nici cerința de ordin formal impusă de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede în partea finală că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Instanța de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunțare, întrucât ar influența soluția ce va fi dată apelului exercitat în cauză.

Or, exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere asupra chestiunii de drept constituie, în primul rând, o obligație legală a autorului sesizării, de la care acesta nu se poate sustrage, iar, în al doilea rând, o cerință necesară pentru conturarea dificultății problemei de drept, ca element de structură a admisibilității sesizării, cerință impusă și pentru a se evita abuzul procesual (Decizia nr. 55 din 18 septembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 26 octombrie 2023).

O interpretare contrară, în sensul că obligația completului care a formulat sesizarea se rezumă la exprimarea punctului de vedere doar asupra admisibilității sesizării, ar atribui textului de lege un caracter redundant și, în acest fel, ar fi lipsit parțial de efecte (Decizia nr. 87 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 18 ianuarie 2018).

Pentru aceste motive, constatând că sesizarea nu îndeplinește condiția noutății chestiunii de drept și nici nu respectă exigențele de ordin formal impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din același act normativ,