Decizia nr. 351 din 6 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.260/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.964/221/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 23 aprilie 2025, în Dosarul nr. 8.964/221/2022, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 1.394, art. 1.597 şi art. 2.528 din Codul civil, în ipoteza unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripţie prevăzută de art. 1.394 din Codul civil? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul civil Art. 1.394. – „ În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.” Art. 1.597. – „ (1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului. (2) Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.” Art. 2.528. – „ (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (…)”

Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 132/2017) Art. 25. – „ Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situaţii: (…) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva cu nr. 8.964/221/2022, reclamanta Asigurare Reasigurare X – S.A. a solicitat obligarea pârâtului persoană fizică la plata sumei de 7.798,27 lei şi a dobânzii legale aferente acesteia, începând cu 7 august 2019 şi până la data plăţii.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca prescrisă.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.780 din 28 septembrie 2023, Judecătoria Deva a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.798,27 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate şi a dobânzii legale penalizatoare aferente, începând cu 7 august 2019 şi până la data plăţii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea în regres a asigurătorului este întemeiată pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, fiind subsumată cazurilor instituite de art. 1.394 din Codul civil, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi acţiunii în răspundere civilă.

Reţinând că reclamanta a introdus acţiunea la data de 16 decembrie 2022, instanţa a apreciat că termenul de prescripţie de 5 ani, calculat începând cu data rămânerii definitive a hotărârii penale (20 octombrie 2020), nu era împlinit la data chemării în judecată a pârâtului.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii, ca prescrisă.

În motivare, a susţinut că art. 1.394 din Codul civil nu se aplică raportului juridic dintre asigurat şi asigurătorul RCA. În acest sens a arătat că asigurătorul care plăteşte despăgubirea acţionează în calitate de debitor al obligaţiei asumate prin contractul de asigurare, care devine eficace la data producerii riscului asigurat.

Ca atare, apelantul a subliniat că termenul de promovare a acţiunii pentru recuperarea sumelor de la persoana care a cauzat prejudiciul este cel general de prescripţie de 3 ani, calculat de la data plăţii, acesta fiind împlinit în cauză. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a reţinut că procesul având ca obiect o cerere cu valoare redusă se află în curs de judecată, în apel, pe rolul Tribunalului Hunedoara, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză este definitivă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Totodată, a subliniat că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

A mai arătat că chestiunea de drept care necesită o dezlegare de principiu este nouă şi decurge din interpretarea art. 1.394 din Codul civil, care nu are corespondent în vechea legislaţie, şi a art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017.

Astfel, a apreciat că nu s-a conturat o orientare jurisprudenţială certă şi consistentă în interpretarea şi aplicarea normelor de drept, împrejurare ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii judiciare neunitare, reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, instanţa de trimitere a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra chestiunii de drept în mecanismele de unificare a practicii judiciare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Numai apelantul a prezentat un punct de vedere, prin care a apreciat că art. 1.394 din Codul civil nu este aplicabil în cauză. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunţare, întrucât ar influenţa soluţia ce va fi dată apelului exercitat în cauză. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea hotărârilor judecătoreşti relevante. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 381 din 17 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 17 ianuarie 2025, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 1.394 din Codul civil sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2.528, art. 1.597 şi art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripţie prevăzută de art. 1.394 din Codul civil? X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Instanţa supremă a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căruia „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din analiza acestui text de lege rezultă că mecanismul hotărârii prealabile poate fi declanşat numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care soluţionează cauza în ultimă instanţă, în conformitate cu art. 483 alin. (2) teza finală raportat la art. 1.033 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, dat fiind faptul că apelantul critică soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive din perspectiva normelor a căror interpretare se solicită.

Aşadar, primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia noutăţii chestiunii de drept trebuie subliniat că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

În jurisprudenţa formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul acestui text de lege, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

În acest sens s-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare şi instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În egală măsură, noutatea în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă se referă şi la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanţele de judecată sunt chemate să se pronunţe în prezent, devenind astfel actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept invocate, respectiv să existe o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

Verificând îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate, se constată că întrebarea ce formează obiectul prezentei sesizări a mai fost adresată instanţei supreme în anul 2023, fiind antamată aceeaşi chestiune de drept decurgând din interpretarea aceloraşi prevederi legale.

Astfel, prin Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2.528, art. 1.597 şi art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripţie prevăzută de art. 1.394 din Codul civil?

În considerentele de la paragrafele 88 şi 89 din această decizie s-a reţinut că: analiza conţinutului normativ al art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 în comparaţie cu cel al art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 relevă că aceste din urmă prevederi legale nu conţin o soluţie legislativă nouă, diferită de cea care a existat în vechea reglementare, în privinţa acţiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului. În aceste împrejurări, condiţia noutăţii chestiunii de drept privind interpretarea unei norme aflate în vigoare din anul 1995 şi asupra căreia instanţele au avut a se pronunţa în numeroase litigii nu subzistă.

Or, nefiind îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept în anul 2023, în mod evident această condiţie nu ar putea fi îndeplinită nici în prezent, în contextul în care prevederile supuse interpretării nu au suferit modificări legislative ulterior soluţionării primei sesizări.

Prin urmare, rămân pe deplin aplicabile considerentele pentru care s-a stabilit anterior că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept.

În plus, trebuie subliniat că nu este îndeplinită nici cerinţa de ordin formal impusă de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede în partea finală că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Instanţa de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunţare, întrucât ar influenţa soluţia ce va fi dată apelului exercitat în cauză.

Or, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra chestiunii de drept constituie, în primul rând, o obligaţie legală a autorului sesizării, de la care acesta nu se poate sustrage, iar, în al doilea rând, o cerinţă necesară pentru conturarea dificultăţii problemei de drept, ca element de structură a admisibilităţii sesizării, cerinţă impusă şi pentru a se evita abuzul procesual (Decizia nr. 55 din 18 septembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 26 octombrie 2023).

O interpretare contrară, în sensul că obligaţia completului care a formulat sesizarea se rezumă la exprimarea punctului de vedere doar asupra admisibilităţii sesizării, ar atribui textului de lege un caracter redundant şi, în acest fel, ar fi lipsit parţial de efecte (Decizia nr. 87 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 18 ianuarie 2018).

Pentru aceste motive, constatând că sesizarea nu îndeplineşte condiţia noutăţii chestiunii de drept şi nici nu respectă exigenţele de ordin formal impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,