ÎCCJ, Decizia nr. 32/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea nr. 1079 din 22 iunie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 3975/1/2010, s-a respins cererea formulată de petentul P.L.N.R. pentru

strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 5284/320/2010

al Judecătoriei Târgu Mureș.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că motivele invocate de petent nu se regăsesc în

prevederile art. 55 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

356/2006, neexistând motive temeinice care să justifice strămutarea judecării

cauzei.

Împotriva acestei

încheieri,

petentul

P.L.N.R. a declarat recurs.

La termenul de azi, 24

ianuarie 2011, Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat

de petentul P.L.N.R.

Examinând recursul

declarat de petent, în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil.

Din economia

dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II, Cap.III, Secțiunile I și II C. proc.

pen. rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac de exercitarea

acestora potrivit legii procesual penale care, între altele, a determinat

hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, Completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva încheierii prin

care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra

unei cereri de strămutare.

Potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate numai odată cu sentința sau

decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea

pot fi atacate separat cu recurs.

Cu privire la

încheierea prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei

cauze penale, legea procesual penală nu prevede excepția atacării separate cu

recurs întrucât potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (5) C. proc. pen.,

„încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra

strămutării nu este supusă nici unei căi de atac”.

Având în vedere modul

în care legea reglementează exercitarea căilor de atac cu privire la încheieri

și față de dispozițiile art. 60 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte constată

că încheierea atacată fiind pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

învestită să soluționeze o cerere de strămutare nu poate fi atacată cu recurs.

Astfel, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, excepția

inadmisibilității recursului invocată din oficiu de către instanță, se constată

a fi întemeiată.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul P.L.N.R.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., petentul P.L.N.R. va fi obligat la plata sumelor de 400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul P.L.N.R. împotriva încheierii nr. 1079

din 22 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 3975/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.