ÎCCJ, Decizia nr. 29/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 76 din 22 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8118/1/2009, s-a respins cererea formulată de petenta A. pentru strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 3064/2/2009 al Curții de Apel București, secția II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că motivele invocate de petentă nu se regăsesc în prevederile art. 55 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, neexistând motive temeinice care să justifice strămutarea judecării cauzei.

Împotriva acestei încheieri, petenta A. a declarat recurs. La termenul de azi, 24 ianuarie 2011, Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de petenta A.. Examinând recursul declarat de petentă, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil. Din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen. rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac de exercitarea acestora potrivit legii procesual penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva încheierii prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de strămutare.

Potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Cu privire la încheierea prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea procesual penală nu prevede excepția atacării separate cu recurs întrucât potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (5) C. proc. pen., „încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac”. Având în vedere modul în care legea reglementează exercitarea căilor de atac cu privire la încheieri și față de dispozițiile art. 60 alin. (5) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că încheierea atacată fiind pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție învestită să soluționeze o cerere de strămutare nu poate fi atacată cu recurs. Astfel, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așa fiind, excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu de către instanță, se constată a fi întemeiată. În consecință, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petenta A.. Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., petenta A. va fi obligată la plata sumelor de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta A. împotriva încheierii nr. 76 din 22 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8118/1/2009. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.