ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 198/2016

Decizia nr. 198/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința ni: 300 din data de 02 decembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/95/2010*, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, a admis acțiunea reclamantului A. împotriva pârâtului B. și în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, intimata D. și intimatul-cesionar E.

În baza art. 222 alin. (1) lit. c), art. 223 din Legea nr. 31/1990 a dispus excluderea din societate a pârâtului-reclamant B.

A dispus ca societatea să-și continue activitatea ca SRL cu asociat unic, A., cu cota de participare de 100% la capitalul social, la beneficii și la pierderi.

A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B..

A constatat nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013, a contractului de cesiune a părților sociale din 1 martie 2013, încheiat cu E., a actului constitutiv actualizat din 4 martie 2013.

A respins cererea pârâtului reclamant prin care solicită să se constate calitatea de asociat al SC C. SRL.

A dispus plata către pârâtul-reclamant B., a sumei de 100 lei, cota sa de participare la capitalul social.

A dispus comunicarea sentinței și la D. pentru efectuarea înregistrărilor legale.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul, care este asociat cu pârâtul într-un SRL, a solicitat excluderea acestuia din societate și continuarea activității acesteia ca un SRL cu un singur asociat iar pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii și pe cale reconvențională a solicitat să se constate nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013 și a contractului de cesiune părți sociale din 1 martie 2013, încheiat cu E., a actului constitutiv actualizat din 4 martie 2013.

La data de 8 septembrie 2008 s-a înființat SC C. SRL cu asociații A., cu aport la capitalul social de 50% și B., cu aport la capitalul social de 50% având ca obiect principal fabricarea pâinii,a prăjiturilor și produselor proaspete de patiserie, luându-se hotărârea construirii unei fabrici de pâine în municipiul Motru.

La data de 01 octombrie 2008, SC C. SRL a încheiat contractul de consultanță din 01 octombrie 2008 cu SC F. SRL pentru întocmirea unei cereri de finanțare și a documentelor pentru programul de ajutor de stat privind dezvoltarea I.M.M., denumirea proiectului fiind construirea unei fabrici de pâine, achiziția de utilaje de panificație și de mijloace de transport specializate pentru transportul produselor de panificație în Motru.

La data de 24 aprilie 2009, societatea pârâtă a primit de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale o notificare prin care a fost înștiințată că proiectul a fost selectat.

În aceste condiții, a fost încheiat la data de 22 mai 2009, Contractul de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cadrul Programului național pentru Dezvoltare Rurală, obiectul contractului l-a reprezentat acordarea finanțării nerambursabile de către autoritatea contractantă, pentru punerea în aplicare a Cererii de Finanțare pentru Proiectul construirea unei fabrici de pâine, achiziția de utilaje de panificație și de mijloace de transport specializate-prin schema de ajutor de stat din 2008, aceasta din urmă angajându-se să acorde cu acest titlu o sumă reprezentând 50% din valoarea totală eligibilă a proiectului, respectiv 845.139 lei, echivalentul a 222.229 euro.

Față de această situație de fapt, instanța a reținut că acest aport a fost asigurat doar de reclamantul A., deși ambii asociați aveau aceleași drepturi și obligații în societate.

Din probele administrate a rezultat că pârâtul-reclamant B. a plecat în Italia, fără a se preocupa de societate și de problemele acesteia, fără a se interesa de acestea și fără să-și îndeplinească obligațiile ce-i reveneau ca și asociat al firmei, alături de reclamantul pârât. Acesta din urmă s-a văzut nevoit să rezolve singur problemele apărute pentru punerea în funcțiune a fabricii de pâine și, în primul rând, pentru ridicarea acesteia.

În acest sens, pentru realizarea proiectului - fabrica de pâine, SC C. SRL a încheiat cu SC F. SRL din Novaci, un contract de consultanță, la data de 1 octombrie 2008, pentru întocmirea cererii de finanțare și a celorlalte documente necesare, valoarea contractului fiind de 54.910 lei, fără T.V.A.

Potrivit contractului de Finanțare din 22 mai 2009, s-a acordat, nerambursabil, suma de 845.139 lei, societății SC C. SRL, reprezentată de B., administrator, aceasta având obligația de a depune o garanție financiară, care să acopere suma solicitată în avans în procent de 110%, eliberată de o instituție bancară, contractul fiind semnat de B.

Reclamantul pârât A. a împrumutat firma SC C. SRL cu suma de 385.800 lei, pentru a se implementa proiectul vizând construirea fabricii de pâine și a se asigura fondurile pentru aprobarea contractului de finanțare. Așa cum a precizat și expertul G., soldul creanței deținute de A. față de societate era la 31 octombrie 2010 de 385.862 lei, aport personal depus numerar în casierie.

Prin contractul de credit din 11 iunie 2010, SC C. SRL a împrumutat de la SC H. SA, suma de 138.291 lei, prin reprezentant A., acesta asigurând și plata ratelor lunare, având și calitatea de garant împrumutat.

Pentru construirea fabricii de pâine, SC C. SRL, reprezentată de A., a încheiat cu SC I. SRL, cu sediul în Craiova, Contractul de achiziții de lucrări de construcții din 21 septembrie 2009, reclamantul fiind cel care a achitat avansul, ratele lunare și alte cheltuieli pentru ridicare și funcționarea fabricii de pâine.

De altfel, martorii audiați au relatat faptul că numai reclamantul - pârât s-a ocupat și se ocupă în continuare de societate, pârâtul - reclamant fiind plecat în străinătate, la dosar fiind depuse și copii după acte care atestă șederea sa în Italia, de exemplu, copie după cartea de identitate, prelungire de valabilitate de la 25 iunie 2008 la 21 septembrie 2014, etc.

Instanța a mai reținut faptul că susținerea pârâtului reclamant în sensul că nu a fost notificat de reclamantul pârât pentru a depune aportul său nu este fondată, deoarece acesta din urmă a dovedit că 1-a notificat prin presă, conform actelor depuse la dosar.

S-a apreciat însă că este fondată cererea pârâtului reclamant de a se constata nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013 semnată de asociat unic A., prin care s-a hotărât cesionarea a 49% din părțile sociale către pârâtul E., a contractului de cesiune părți sociale, a actului constitutiv actualizat la 4 martie 2013.

Aceste înscrisuri sunt lovite de nulitate absolută, asociatul A., la data de 28 februarie 2013, nu putea să hotărască cesionarea a 49% din părțile sociale către E., pentru că asociatul B. nu fusese exclus în mod definitiv din societate, mai ales că, prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 394 din 5 februarie 2013, s-a respins recursul lui A. împotriva Deciziei nr. 40/2012, a Curții de Apel Craiova, prin care s-a desființat sentința nr. 68/2010, a Tribunalului Gorj.

în acest sens instanța a considerat că Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013, a fost emisă cu încălcarea disp. art. 195 alin. (3), potrivit cărora, convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziții speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.

Potrivit art. 202 alin. (1), din Legea nr. 31/1990, "Părțile sociale pot fi transmise între asociați iar conform alin. (2), Transmiterea către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social."

În ce privește actul constitutiv, conform art. 204 alin. (1), poate fi modificat prin hotărâre a adunării generale ori a Consiliului de administrație, respectiv directoratului, adoptată în temeiul art. 114 alin. (1), sau prin hotărârea instanței judecătorești, în condițiile art. 223 alin. (3) și ale art. 226 alin. (2).

În speță, cererea reclamantul A., pentru excluderea din SC C. SRL a asociatului B., a fost depusă la instanță la data de 25 ianuarie 2010 iar prin sentința nr. 68 din 31 martie 2010, pronunțată de Trib. Gorj, secția comercială, în Dosar nr. x/95/2010, s-a admis acțiunea formulată de formulate de reclamantul A. domiciliat in Motru, împotriva pârâților SC C. SRL cu sediul social în loc. Însurăței, jud. Gorj și B. domiciliat în Motru, jud. Gorj.

În baza art. 222 alin. (1) lit. a), raportat la art. 223 din Legea nr. 31/1990, s-a dispus excluderea din societate a asociatului B., urmând ca societatea să-și continue activitatea ca SRL cu asociat unic, în persoana reclamantului A., cu o participare la constituirea capitalului social de 100% și o cota de participare la beneficii/pierderi de 100%.

S-a dispus restituirea cotei de participare la capitalul social al societății pârâte, în cuantum de 100 lei, comunicarea prezentei sentințe la Registrul Comerțului în vederea efectuării cuvenitelor mențiuni.

Prin Decizia nr. 32 din 8 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, s-a respins ca tardiv apelul declarat de B., împotriva sentinței nr. 68 din 31 martie 2010 iar prin Decizia nr. 3193 din 19 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de B. împotriva acestei decizii care a fost casată, cauza s-a trimis la Curtea de Apel Craiova pentru rejudecarea apelului acestuia.

Prin Decizia nr. 40 din 22 martie 2012, a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a admis apelul lui B., s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, adică Tribunalului Gorj iar prin Decizia nr. 394 din 5 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca ne fondat recursul declarat de A. împotriva acestei decizii.

Fără a aștepta soluția definitivă și irevocabilă în cauză, la data de 28 februarie 2013, deși i se respinsese recursul de către Înalta Curte de Casație și Justiție, A.. considerându-se asociat unic, a emis Hotărârea A.G.A. nr. 1, prin care a dispus ca 49% din părțile sociale să fie transferate către un terț, o persoană din afara societății, E., și apoi, în baza acestei hotărâri, a încheiat contractul de cesiune părți sociale, a modificat actul constitutiv, toate aceste acte fiind, ca și hotărârea A.G.A., lovite de nulitate absolută, la data de 28 februarie 2013, Slapciu nu avea calitatea de asociat unic, procesul dintre cei doi asociați era pe rolul instanței.

Prin sentința nr. 280 din 1 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosar nr. x/95/2013, a fost admisă cererea formulată de B. și s-a dispus radierea mențiunii privind sentința nr. 68 din 31 martie 2010, de la Registrul comerțului, definitivă prin Decizia nr. 78 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Tribunalul a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile, prin care să se stabilească situația patrimonială a societății SC C. SRL, în perioada cuprinsă între data înființării, 8 septembrie 2008 și data depunerii acțiunii, 25 ianuarie 2010, să se stabilească aportul personal al fiecărui asociat, în numerar sau în natură precum și alte obiective, stabilite prin încheierea de ședință din 18 februarie 2014.

În raportul de expertiză întocmit de expert Î., se arată că asociatul A. a obținut credite pentru societate de 2.076.105,27 lei, aportul propriu al acestuia este de 994.061,48 lei; pe numele B. nu s-a înregistrat nici un aport personal.

Au fost formulate obiectiuni la raportul de expertiză de către B., expertul a depus la dosar un supliment la raport, răspunzând la aceste obiectiuni, în cauză a fost desemnat de reclamant un expert asistent, J., care a fost de acord cu concluziile expertului desemnat de instanță.

Nu poate fi primită solicitarea pârâtului reclamant de constatare a calității sale de asociat al societății din moment ce se dovedește ca fondată cererea de excludere a sa din societate, în baza art. 221 alin. (1) lit. a), din Legea nr. 31/1990.

Instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. a), poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat. Pe de altă parte, neînțelegerile grave dintre asociați sau imposibilitatea acestora de a ajunge la o înțelegere, cum este în cazul de față, din cauza absenței fizice a unuia dintre aceștia, conduc implicit la lipsa unui affectio societatis.

S-a reținut că relațiile dintre cei doi asociați nu mai pot continua, datorită absenței pârâtului și neimplicării acestuia în bunul mers al activității societății.

Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-și realiza obiectul de activitate, asociatul nemulțumit se poate retrage sau poate fi exclus din societate, permițând funcționarea în continuare a acesteia.

În speța de față, s-a constatat că reclamatul dorește continuarea activității societății și a luat măsuri pentru buna realizare a obiectului de activitate prin achitarea din surse proprii a aportului necesar pentru obținerea contractului de finanțare, se ocupă de societate, având ca activitate principală producerea de pâine și alte produse de panificație, fiind astfel justificată cererea de excludere a pârâtului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B.

Prin Decizia nr. 387/2015 din 20 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul pârât B. împotriva sentinței nr. 300 din 02 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a Il-a civilă, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată; s-a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 222 alin. (1) lit. a) Legea nr. 31/1990, poate fi exclus dintr-o societate cu răspundere limitată asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat. Obligația de a aduce aport există fie la momentul constituirii societății comerciale în cauză, fie în cazul majorării capitalului social și este asumată de asociați prin actul constitutiv sau printr-un act adițional.

Curte de apel a reținut totodată că asociații unei societăți comerciale cu răspundere limitată au obligația de a vărsa integral la data constituirii capitalul social subscris, astfel că, dacă aportul este în numerar, cazul de excludere prevăzut de art. 222 alin. (1) lit. a) Legea nr. 31/1990 nu își găsește aplicabilitatea în ceea ce-i privește.

În plus, interpretarea textului art. 222 alin. (1) lit. a) trebuie făcută în strictă legătură cu noțiunea de aport, neputând fi extinsă și la alte obligații de finanțare a societății asumate de asociați în vederea realizării activităților comerciale. Noțiunea de aport nu are caracter general și nu include orice contribuție la realizarea obiectului de activitate.

Asumarea unei obligații fără legătură cu momentul constituirii și care nu se regăsește în actul constitutiv sau într-o hotărâre a adunării generale de majorare, nu poate fi considerată ca și obligație de a aduce un aport, ci eventual ca și o creditare a activității societății.

Instanța de apel a apreciat așadar, în raport de cele mai sus-menționate și față de probele administrate în cauză, că prin actul constitutiv al SC C. SRL s-a stabilit obligația fiecăruia dintre asociați de a aduce aport la capitalul social o sumă de bani în cuantum de 100 lei, reprezentând 50% din capitalul social și nu s-au stabilit obligații suplimentare pentru asociați pentru finanțarea activității societății.

Prin Încheierea nr. 4681 din 08 septembrie 2008 dată de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Gorj s-a autorizat constituirea și s-a dispus înmatricularea în registrul comerțului a SC C. SRL, reținându-se faptul vărsării integrale a capitalului social în cuantum de 200 lei.

Prin urmare, față de faptul vărsării integrale a capitalului social la momentul constituirii, aceasta fiind de altfel o condiție pentru înmatricularea unei societăți cu răspundere imitată, instanța de apel a apreciat că obligația de a aduce aport la momentul constituirii, singura obligație de acest fel asumată de către apelantul pârât a fost îndeplinită de către acesta, sentința apelată fiind dată cu aplicarea greșită a legii și în contradicție cu probatoriul administrat.

Drept consecință, curtea de apel a constatat ca fiind fondate criticile apelantului privitoare la greșita interpretare a noțiunii de aport de către instanța de fond.

Faptul că intimatul reclamant a contribuit și a finanțat cu sume de bani consistente activitatea societății reprezintă în fapt un credit acordat de către acesta societății, iar nu o îndeplinire a obligației de a aduce aport la capitatul social, această obligație fiind limitată la aducerea în numerar a sumei de 100 lei pentru constituirea capitalului social la momentul constituirii societății din care părțile litigante fac parte.

Este adevărat, pe de altă parte, că faptul susținerii financiare a dezvoltării societății doar de către intimatul reclamant, fapt ce rezultă fără dubiu din probatoriul administrat, face ca menținerea unei cote egale de participare în cadrul societății să apară ca fiind inechitabilă, dar schimbarea cotei de participare sau a structurii și numărului asociaților nu poate fi dispusă prin excluderea apelantului pârât, atât timp cât condițiile aplicării art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 nu sunt îndeplinite în cauză.

În acest sens intimatul reclamant poate iniția o majorare a capitalului social prin convertirea în părți sociale a creanței pe care o are asupra societății. dobândind astfel o cotă de participare mai mare la capitalul social care să îi permită să gestioneze activitatea societății sau poate solicita o valorificare a acestei creanțe.

Atât timp însă cât nici la momentul constituirii și nici ulterior asociații nu și-au asumat expres prin actul constitutiv sau un act adițional la acesta o altă obligație decât aceea de a aduce ca aport pentru constituirea capitalului social suma de 100 lei fiecare, faptul că unul dintre ei a finanțat activitatea societății nu reprezintă aducerea de aport suplimentar, aceștia neasumându-și o asemenea obligație, ci o creditare a societății.

Totodată, semnarea în calitate de reprezentant legal de către apelantul pârât a declarației referitoare la asigurarea cofinanțării proiectului pentru construirea fabricii de pâine nu echivalează cu asumarea de către acesta a obligației aducerii unui aport suplimentar la capitalului social, ci reprezintă asumarea unei obligații de autofinanțare parțială de către SC C. SRL ca persoană juridică beneficiară a programului de finanțare.

Doar printr-o hotărâre a adunării generale a asociaților aceștia puteau stabili cu privire la o majorare a capitalului social prin aducerea de aport suplimentar, iar o asemenea hotărâre nu a fost luată în cadrul SC C. SRL.

În plus, neînțelegerile dintre asociați și constatarea unei lipse a affectio societatis nu pot constitui cauze pentru excluderea unuia dintre asociați, ci pentru o eventuală dizolvare judiciară a societății, instanța de fond interpretând în mod eronat dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/12990, temeiul de drept invocat în mod expres atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în întâmpinarea la apel depuse de către intimatul reclamant.

În consecință, apreciind fondate motivele de apel vizând aplicarea greșită a legii cu privire la incidența art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/12990 și înțelesul noțiunii de aport la capitalul social, curtea de apel, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii introductive, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea în totalitate a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului declarat de B. și menținerii soluției tribunalului.

Recurentul -reclamant susține că intimatul - pârât B., prin motivele de apel nu a înțeles să critice hotărârea instanței de fond din perspectiva aplicabilității art. 222 alin. (1) lit. a), adică a noțiunii de aport, ci pe alte considerente. Astfel, acesta în fundamentarea motivului de apel privitor la aplicarea greșită a legii a avut în vedere doar modalitatea de notificare a sa și legalitatea efectuării acesteia și nu a criticat aplicarea greșită a legii din perspectiva lipsei vreunei obligații de asumare a aducerii aportului, întrucât își asumase o astfel de obligație, după cum recunoaște la întrebarea 16 din interogatoriu.

Pe de altă parte, recurentul arată că instanța de fond s-a mărginit la a analiza cererea de excludere doar din perspectiva art. 222 alin. (1) lit. a), adică neaducerea aportului, fără a avea în vedere celelalte motive invocate de reclamant la momentul reluării judecării cauzei după casare, respectiv motive care din perspectiva sa sunt temeinice și justifică excluderea, cum ar fi lipsa de interes a intimatului pentru activitatea societății, lipsa lui affectio societatis, etc, motive pe care le-a conturat și motivat din perspectiva art. 1928 din N.C.C.

De asemenea, recurentul - reclamant apreciază că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, întrucât interpretarea oferită de aceasta este una restrictivă, anume că din economia art. 222 alin. (1) lit. a), rezultă că asumarea unei obligații de a aduce aportul nu poate să aibă legătură decât cu momentul constituirii sau al majorării capitalului social.

Consideră că o astfel de interpretare este fără suport legal atât timp cât din textul articolului mai sus citat nu rezultă o astfel de condiție, textul prevăzând faptul că excluderea se dispune dacă asociatul nu aduce aportul la care s-a obligat.

Legiuitorul nu a circumstanțiat în niciun fel modul și momentul în care se naște o astfel de obligație, condiții în care apreciază că interpretarea nu trebuie să fie una restrictivă și formalistă, ci una extensivă, adică să nu se rezume doar la situațiile în care formal s-a obligat la o astfel de majorare, ci trebuie incluse și acele situații în care părțile și-au exprimat voința în sensul aducerii unui aport fără ca această manifestare de voință să fie formalizată într-o hotărâre A.G.A., respectiv act adițional.

Cu alte cuvinte, atât timp cât textul de lege prevede doar ca obligația de a aduce aport să existe, implicit trebuie să se dea prevalentă caracterului consensual care stă la baza oricărei structuri societare, astfel că important este ca asociații să-și fi asumat o astfel de obligație. Voința asociaților este cea care stă la baza raportului societar, indiferent de forma pe care o îmbracă această voință.

Astfel, susține că instanța de apel a adăugat la textul de lege, apreciind că numai dacă ar exista o hotărâre a adunării generale asociații ar putea stabili cu privire la o majorare de capital social și aduce un aport suplimentar. Acest considerent nu răzbate din conținutul normativ al textului de lege; prin urmare instanța trebuia să aibă în vedere voința părților, singura care poate să genereze obligații la nivel societar. Faptul că ulterior nu s-a adoptat o hotărâre A.G.A. nu are nicio relevanță din perspectiva obligațiilor asumate. Ceea ce instanța trebuia să verifice, era nu dacă există o hotărâre A.G.A., ci dacă asociații și-au asumat o obligație de a aduce sume de bani cu titlu de aport.

Recurentul - reclamant consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura neîndoielnică a acestuia, respectiv a voinței asociaților care a fost de a aduce un aport pentru asigurarea finanțării proiectului respectiv.

În speță, este fără dubiu că cei doi asociați la momentul semnării declarației pentru asigurarea cofinanțării și-au asumat obligația de a aduce această sumă de bani cu titlu de aport, odată ce societatea fusese înființată cu câteva săptămâni înainte și nu avea disponibilități. Relevanță au din această perspectivă și probele care converg către ideea că la ceea ce asociații s-au obligat a fost aducerea de aport, astfel cum de altfel chiar intimatul recunoaște la interogatoriu, la întrebarea nr. 16.

De altfel, aducerea acestui aport a fost și o condiție impusă de bancă pentru a susține finanțarea societății, astfel că instanța trebuia să verifice toate aspectele/probele legate de acest proiect, căci acestea erau în măsură să releve obligația asumată de asociați de a aduce un aport. Fără aducerea aportului respectiv, implicit proiectul nu ar fi fost finalizat și finanțarea sistată, astfel că recurentul susține că a fost obligat să contribuie pentru ambii asociați.

Din perspectiva excluderii trebuie verificată cauza majorării, suficientă în măsura în care există pentru a susține necesitatea majorării și realitatea ei. Majorarea nu a fost simpla voință a părților, ci a fost și urmarea unor obligații asumate prin proiectul respectiv.

Instanța a făcut o interpretare proprie în sensul că eventual ar fi vorba de o creditare a activității societății, fără a fundamenta aceste considerente pe probele administrate în cauză. Arată că este evident că în cauză au fost depuse anumite sume de bani de către recurent în condițiile de pasivitate totală a intimatului, însă nu a fost vorba de o creditare atât timp cât un astfel de titlu nu a rezultat din niciun act.

Dimpotrivă, toate sumele respective au fost aduse ca aport, căci aceasta a fost intenția inițială a părților și chiar pusă de recurent în practică ulterior. Instanța nu putea să schimbe natura titlului cu care recurentul a adus sumele respective atât timp cât probele nu evidențiază doar că au fost sumele depuse efectiv, ci chiar și titlul cu care le-a adus și cu care inclusiv intimatul s-a obligat, anume de a aduce aport.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs referitor la absența din apelul pârâtului a criticilor privind noțiunea de aport la capitalul social și pronunțarea instanței de apel asupra unor chestiuni care nu au făcut obiectul cererii de apel va fi analizat în ansamblu din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea dispozițiilor de drept procesual, subsumându-se, astfel, motivului de modificare enunțat.

Prin demersul judiciar reclamantul A. a solicitat instanței să dispună excluderea pârâtului B. din cadrul SC C. SRL Motru potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, întrucât acesta nu a depus aportul la capitalul social la care s-a obligat.

Dispoziția legală care a constituit temeiul cererii de chemare în judecată art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea societăților comerciale stabilește că:

„Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;".

Critica invocată de recurentul - reclamant prin care acesta susține că nu s-au formulat prin motivele de apel critici privind noțiunea de aport este ne fondată.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile aplicării acestora.

Potrivit art. 295 alin (1) C. proc. civ., „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu".

Cât privește caracterul devolutiv al apelului, acesta este configurat în dreptul procesual prin două reguli fundamentale: prima „tantum devolulum quantum apellatum", care semnifică faptul că, expresie a principiului disponibilității, instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate de apelant, deci este îndrituită a judeca doar asupra a ceea ce i s-a cerut și, cea de-a doua,’’tantum devolulum quantum judicatum" care delimitează cadrul procesual stabilit de prima instanță și care nu poate fi extins sau lărgit în apel, neputând fi formulate cereri noi, ori modificate elementele pe care prima instanță le-a avut în vedere la pronunțarea soluției.

Este de observat că, în limitele criticilor din apelul declarat de pârâtul B., au fost invocate aspecte legate de greșita aplicare a legii de către tribunal, astfel că nu se poate susține, cu temei, că instanța de control judiciar și-a extins nelegal considerentele deciziei pronunțate, răspunzând unor chestiuni ce exced obiectului învestirii sale.

În aprecierea limitelor devoluțiunii, admițându-se criticile expuse de pârât este de observat că, acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, astfel că instanța de apel a verificat legalitatea sentinței atacate și a analizat toate criticile din apel, în calea sa de atac, pârâtul invocând aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor legale care au constituit temeiul acțiunii.

Soluția instanței de apel este în acord cu legea, întrucât, în momentul învestirii instanței de judecată cu o acțiune, aceasta are a se pronunța asupra obiectul litigiului, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Prin prisma acelorași considerente, nu se poate reține nici că a fost încălcat astfel, principiul „tantum devolutum quantum judicatum", întrucât instanța de apel a examinat numai ceea ce s-a judecat în primă instanță.

În acest context, critica recurentului referitoare la faptul că instanța nu s-ar fi pronunțat cu privire motivul privind lipsa affectio societatis din perspectiva art. 1928 din N.C.C. nu va fi analizată, fiind invocată omisso medio întrucât nu a constituit nici temei juridic al acțiunii (fiind invocat numai art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 pentru excludere) și nici obiect de critică în apelul din primul ciclu procesual, fiind invocată pentru prima oară urmare a casării cu trimitere de către Înalta Curte, unde judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs.

Deosebit de faptul că reclamantul a invocat direct în recurs, în mod nelegal, incidența art. 1928 din N.C.C., trebuie precizat faptul că reclamantul a introdus acțiunea la data de 25 ianuarie 2010, iar N.C.C. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, deci după 1 ani și 9 luni de la data introducerii acțiunii. în consecință, în mod nelegal, recurentul - reclamant invocă dispozițiile unui act normativ care nu existau la data introducerii acțiunii.

Este nefondată și critica privind aplicarea greșită a legii de către instanța de apel cu privire la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 221 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel a reținut cu justețe faptul că obligația de a aduce aport există fie la momentul constituirii societății comerciale, fie în cazul majorării capitalului social și este asumată de asociați prin actul constitutiv sau printr-un act adițional.

Recurentul face o greșită calificare a obligației de finanțare a societății la care s-au obligat asociații pe care o asimilează noțiunii de aport, de vreme ce asumarea unei obligații fără legătură cu momentul constituirii și care nu se regăsește în actul constitutiv sau într-o hotărâre a adunării generale de majorare, nu poate fi considerată ca și obligația de a aduce aport.

Noțiunea de aport vizează obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială care poate fi în numerar sau în natură. Ca element specific al pactului societar, aportul la capital constituie în același timp și măsura drepturilor și răspunderilor ce le revin asociaților în societatea cu răspundere limitată. Această obligație sub aspectul întinderii și formelor în care se realizează poate fi calificată ca fiind convențională, iar sub aspectul neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 222 din legea societăților comerciale, sancțiunea excluderii poate fi calificată ca fiind legală.

Cu referire la ultima calificare, art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990 este edificator întrucât introduce între formele de excludere din societate și neîndeplinirea obligației de aport pe care recurentul a invocat-o în sprijinul cererii formulată împotriva asociatului B. Recurentul susține că noțiunea de aport la care face trimitere art. 222 lit. a) din legea societăților comerciale nu se referă strict la noțiunea de aport la capital, considerând că această noțiune este mult mai generală și că ar include orice contribuție la dezvoltarea societății.

Aserțiunea recurentului nu va fi reținută întrucât aportul la capitalul social este distinct de orice altă „contribuție" pe care asociații ar putea să o stabilească în scopul realizării obiectului de activitate. Această concluzie se desprinde din dispozițiile art. 7 și urm. din Legea societăților comerciale observând totodată în legătură cu această noțiune și faptul că obligația de aport constituie o componentă legală a actului constitutiv. Este neîndoielnic faptul că în scopul realizării obiectului de activitate și pentru ca pactul societar să aibă finalitate, asociații pot în mod convențional să prevadă și alte modalități de participare la realizarea activității societății determinând în mod concret obligațiile ce le revin. Nu trebuie trecut însă peste un aspect esențial pe care recurentul nu l-a avut în vedere și anume că expresia valorică a aporturilor pe care asociații le aduc la înființarea societății, care constituie în realitate capitalul social, este o importantă sursă de finanțare a societății și că în raport de amplitudinea activității comerciale propusă prin actul de înființare, potrivit principiului libertății contractuale, asociații pot să determine mărimea capitalului social, dar și alte obligații care sunt asumate expres.

Cu alte cuvinte, acesta este contextul în care la constituirea societății se determină contribuția fiecărui asociat la formarea capitalului social. În fine, depunerea aportului este și un criteriu de determinare, de cuantificare a celorlalte drepturi și obligații care decurg din calitatea de asociat.

Revenind la susținerea recurentului privind învoiala părților de a depăși contribuția la capital, asumându-și obligația de a aduce sume de bani cu titlu de aport pentru asigurarea finanțării societății, Înalta Curte reține pornind de la fundamentul societar care este actul constitutiv, că în adevăr, părțile se pot învoi să stabilească și alte „contribuții" în scopul de a realiza obiectul de activitate. Numai că, în speță, o astfel de învoială nu a existat și nu concretizează afirmația recurentului în legătură cu un „aport" suplimentar asumat care să constituie temei pentru analiza motivului de excludere invocat. Și în ipoteza în care s-ar admite punctul său de vedere în legătură cu extinderea noțiunii de aport, înțelegând în accepțiunea largă„aportul la realizarea activității" și nu aportul la capital, afirmația nu se fundamentează pe o convenție concretă a asociaților care să fie opusă cu putere de lege.

Înalta Curte reține că societatea comercială este sub raport convențional, produsul acordului de voință al asociaților așa încât sancțiunea excluderii trebuie privită ca o reziliere parțială a actului constitutiv care implică dezacordul societar iar cauzele acestui dezacord nu sunt independente de analiza împrejurărilor care îl privesc pe asociatul culpabil. Ca sancțiune societară cu referire strictă la depunerea aportului la capital, aceasta nu-și găsește aplicare în speță așa cum corect a reținut instanța de apel, care implicit a avut în vedere faptul că excluderea din societate are un impact important asupra vieții societare întrucât produce modificarea actului constitutiv, restructurarea patrimoniului social și modificarea structurii asociative.

Este evident că art. 222 lit. a) se referă la executarea obligației de aport și nu la nașterea acestei obligații, executarea nefiind concomitentă cu asumarea obligației așa încât art. 222 alin. (1) lit. a) își are propriul conținut și aplicabilitate fără ca prin interpretare să se poată lărgi sfera domeniului avut în vedere de legiuitor adăugând la acesta și alte contribuții ale asociaților, care deși necesare la realizarea obiectului de activitate nu-și găsesc corespondent într-o convenție.

Rezumând argumentele de mai sus se va reține că finanțarea cu sume de bani consistente a societății de către recurent și împrumuturile pe care părțile și le-au propus să le acorde societății nu se confundă cu aportul la capital așa încât, în speță regulile prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea societăților comerciale nu pot fi extinse și la alte situații decât cele prevăzute de lege.

Neînțelegerile grave dintre asociați care împiedică funcționarea societății pun în valoare caracterul judiciar al altei sancțiuni care vizează o altă instituție, dizolvarea și nu excluderea din societate.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect că asociatul B. și-a îndeplinit obligația de a aduce aport la capitalul social prin aducerea în numerar a sumei de 100 lei pentru constituirea capitalului social conform prevederilor actului constitutiv, iar acesta nu a fost modificat ulterior prin acte adiționale în sensul stabilirii obligației de a aduce cu titlu de aport alte sume de bani decât cele stabilite prin actul constitutiv, motiv pentru care în mod legal acțiunea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 a fost respinsă.

Tot astfel, recurentul - reclamant pretinde în mod neargumentat, că ar fi fost denaturat raportul juridic dedus judecății, schimbând natura neîndoielnică a acestuia, respectiv a voinței asociaților care a fost de a aduce un aport pentru asigurarea finațării societății, indicând ca temei al recursului său și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ignorând însă faptul că acest motiv de recurs are în vedere denaturarea înțelesului clar, neechivoc al unui act juridic privit în înțelesul său material, de negoț hun iuris (ale cărui clauze neîndoielnice ar fi fost interpretate greșit de către instanță).

Rezultă că recurentul este în eroare asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unui act juridic, însă, în speță, problema dedusă judecății o reprezintă cererea de excludere asociat, astfel că indicarea acestor dispoziții s-a realizat în mod formal, în condițiile în care nu au fost dezvoltate argumente care să fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate.

Cât privește art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., aceste motive de modificare au fost invocate în mod formal, niciuna dintre criticile recurentului nesubsumându-se cazurilor respective, care se referă la casarea unei hotărâri pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) din același cod și la modificarea hotărârii în situația nemotivării sau a motivării contradictorii a acesteia.

În consecință, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant nu este fondat și va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Față de soluția pronunțată, Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimatul - pârât B. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. întrucât recurentul a căzut în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aceasta va fi obligată sa-i plătească intimatului cheltuielile de judecată, efectuate în recurs și dovedite prin chitanța aflată la fila 24 din dosarul acestei instanțe, cheltuieli în sumă de 4.500 lei, reprezentând onorariu avocațial. Celelalte cheltuieli solicitate în sumă de 2.250 lei aferente chitanțelor de la filele 25-26 (emise la 17 ianuarie 2015 și, respectiv 25 ianuarie 2015, înainte de declararea apelului) nu vor fi acordate întrucât au fost ocazionate de soluționarea apelului și trebuiau solicitate în acel stadiu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 387/2015 din 20 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul - reclamant A. la plata sumei de 4.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2016.