ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 268/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 268/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 268/2017

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

13 septembrie 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B.

și SC C. SRL, solicitând, în baza art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990

republicată, excluderea din structura de asociat și administrator a

numitului B., deoarece acesta se folosește de semnătura socială

și de capitalul social în folosul propriu; în baza art. 223 alin. (3) din

Legea nr. 31/1990 s-a solicitat atribuirea în favoarea reclamantei a cotelor

părți sociale ale pârâtului.

La termenul

de judecată din 25 ianuarie 2011, pârâtul a depus cerere

reconvențională, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună excluderea reclamantei A. din SC C. SRL, din

structura de asociat și administrator în baza art. 222 lit. d) din Legea nr.

31/1990; redistribuirea părților sociale deținute de

reclamantă către pârât, în baza art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990;

obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul

proces.

Prin

sentința civilă nr. 56 din 12 ianuarie 2016 pronunțată în Dosarul

nr. x/1285/2010 de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis acțiunea formulată

de reclamanta A. și pe cale de consecință s-a reținut

că pârâtul B. având calitatea de asociat al SC C. SRL este vinovat de

săvârșirea unor fapte apte să producă consecințele

avute în vedere de dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990

republicată, dispunând totodată excluderea acestuia din societate,

atribuind cele 10 părți sociale care-i aparțineau pârâtului

către reclamantă, iar acțiunea reconvențională

formulată de pârât având ca obiect excluderea reclamantei din societate a

fost respinsă ca neîntemeiată.

A fost

obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 11.737 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut ca fiind întemeiate

doar două din motivele de excludere invocate și susținute de

către reclamantă, respectiv acela că asociatul B. a urmărit

și obținut pentru sine și familia sa, folosindu-se de

semnătura socială pentru a încheia actul adițional nr. 1 din 01

noiembrie 2013 la contractul de închiriere încheiat la 04 ianuarie 2011 cu

scopul de a obține pentru perioada 01 martie 2014 - 01 mai 2015

folosința gratuită a imobilului aflat în proprietatea

societății pe care o reprezenta, reținându-se în acest sens cu

putere de lucru judecat sentința civilă nr. 13550 din 22 decembrie 2014

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2014

rămasă definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă

nr. 567 din 22 iunie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj și mai apoi, un

alt motiv de excludere fiind acela că asociatul B. folosindu-se pe nedrept

de semnătura sa socială și-a însușit în mod nelegal suma de

4000 lei reprezentând răscumpărare parțială a unei

asigurări de viață deși calitatea de contractant și prin

urmare, dreptul de a încasa suma provenită din răscumpărare aparțineau

în realitate societății.

S-a

reținut că SC C. SRL a fost înființată în anul 1994 având

trei asociați - B. cu o participare de 50%, D. 25% și E. - 25%, prin

actul constitutiv fiind numită în funcția de administrator reclamanta

A. În anul 2003 s-a modificat structura capitalului social al

societății în sensul că pârâtul B. a rămas asociat unic,

iar ulterior la 05 septembrie 2006, a cesionat 50% din părțile

sociale către reclamanta A. S-a mai reținut că cele două

părți au fost soț și soție, însă în anul 2010 s-a

pronunțat divorțul acestora din culpa exclusivă a pârâtului B.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul B. iar reclamanta a formulat

cerere de aderare la apel.

Prin Decizia nr.

772/2016 din 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

a respins apelul declarat de pârâtul B. și a admis cererea de aderare la

apel formulată de reclamanta A., a schimbat în parte sentința

atacată și a obligat pârâtul la plata sumei de 13.517 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

În argumentarea

acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut

următoarele:

Pârâtul B.

prin apelul formulat a invocat în principal motive de anulare a hotărârii

primei instanțe arătând că judecătorul care a

pronunțat sentința era incompatibil în raport de Decizia civilă nr.

567 din 22 iunie a Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/211/2014.

Astfel, în opinia apelantului, d-na judecător F. a făcut parte din

completul de judecată care a pronunțat decizia mai sus

menționată, decizie care a avut o înrâurire covârșitoare asupra

sentinței atacate, întrucât s-a menținut soluția dată de

prima instanță în cauza respectivă și anume, a fost anulat

act adițional din 01 noiembrie 2013 care este reținut în

sentința atacată în prezenta cauză ca fiind unul din motivele ce

au condus la luarea hotărârii sale de excludere din cadrul SC C. SRL.

În atare

situație, apreciază apelantul că în raport de prevederile art. 27

pct. 7 coroborat cu cele ale art. 25 C. proc. civ., dar și în raport de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

d-na judecător era datoare să formuleze cerere de abținere, or,

câtă vreme acest lucru nu s-a întâmplat, prin judecarea acestei cauze ea a

devenit incompatibilă.

În ceea ce

privește temeiul de drept invocat în cadrul apelului, respectiv

prevederile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., instanța de apel a reținut

că apelantul este decăzut din dreptul de a invoca incompatibilitatea

judecătorului fondului din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin.

(2) același cod, potrivit cărora, atunci când motivele de recuzare

apar după începerea dezbaterilor, partea care le invocă va trebui

să propună recuzarea imediat ce aceste motive îi sunt cunoscute.

În contextul

celor arătate, s-a reținut că Decizia nr. 567 a fost

pronunțată la 22 iunie 2015 astfel că apelantul fiind parte în

acel dosar avea cunoștință de această hotărâre, în

prezentul dosar fiind acordate trei termene de judecată, primul dintre

acestea fiind la 24 noiembrie 2015. Prin urmare, s-a apreciat că în mod

evident la termenul de judecată din 24 noiembrie 2015 apelantul avea

cunoștință de așa zisul motiv de incompatibilitate, drept

pentru care acesta era momentul procesual la care putea invoca

incompatibilitatea, pe motiv că judecătorul s-ar fi

antepronunțat cu privire la soluția în prezenta cauză. Mai mult

decât atât, s-a reținut că în raport și de dispozițiile art.

34 C. proc. civ., invocarea direct în calea de atac a acestui motiv de

incompatibilitate apare și ca inadmisibilă.

S-a mai

reținut și faptul că de vreme ce reclamanta a invocat puterea de

lucru judecat din cadrul Dosarului nr. x/211/2014 acest lucru este opozabil

erga omnes, și practic oricare ar fi fost judecătorul din primă

instanță nu putea decât să constate existența puterii de

lucru judecat.

Pe de

altă parte, pe fondul acestui motiv de apel, s-a mai arătat că

prima instanță nu s-a antepronunțat cu privire la soluția

din prezenta cauză deoarece din cuprinsul celor două hotărâri

menționate rezultă că instanța nu a fost chemată

să se pronunțe cu privire la aceleași aspecte. Astfel, în cadrul

litigiului din Dosarul nr. x/211/2014 instanța s-a pronunțat cu

privire la existența unui conflict de interese în ceea ce-l privește

pe administratorul B. care a încheiat cu sine însuși actul adițional

din 01 noiembrie 2013, iar în prezentul litigiu, prima instanță a

reținut incidența puterii de lucru judecat cu privire la fapta

apelantului B. de a încheia actul adițional din 01 noiembrie 2013 și

prin urmare, instanța nu a reanalizat fondul susținerilor

părților cu privire la acest aspect, ci dimpotrivă a

reținut ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat într-un litigiu

anterior.

Concluzionând,

s-a reținut că nu poate exista o dublă pronunțare pe

aceleași aspecte, și de aici, nu se poate desprinde incidența

prevederilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. întrucât judecătorul nu a

dezlegat în prezentul litigiu o chestiune litigioasă pe care a dezlegat-o

și anterior într-un alt litigiu, ci a reținut prima hotărâre cu

titlu de putere de lucru judecat care nu mai poate fi readusă în

discuție și contrazisă de părți.

Cât

privește invocarea hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. x/211/2012

prin care s-a solicitat anularea contractului de închiriere din 04 ianuarie 2010

încheiat de administratorul B. cu PFA B., s-a reținut că acestea nu

vin în contradicție cu hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/211/2014

deoarece, pe de o parte, instanța a respins acțiunea reclamantei pe

motiv că în speță erau aplicabile dispozițiile V.C.C., unde

dubla reprezentare ori conflictul de interese nu erau expres prevăzute ca

fiind cauze de nulitate a contractului, aspect diferit de situația actului

adițional din 01 noiembrie 2013 căruia îi sunt aplicabile

dispozițiile N.C.C., fiind prevăzute expres aceste sancțiuni la art.

1303-1304.

De asemenea,

în Dosarul nr. x/211/2012, instanța a mai reținut ca motive privind

simularea plăților și obținerea folosinței gratuite

prin utilizarea unui circuit fictiv bancar ca fiind ulterioară

semnării contractului de închiriere din 04 ianuarie 2010 și prin

urmare nu pot fi avute în vedere ca și o cauză de nulitate a

acestuia. Altfel spus, instanțele nu au stabilit o stare de fapt

contrară celei reținute cu putere de lucru judecat în litigiul din Dosarul

nr. x/211/2014 unde toate acțiunile apelantului erau anterioare

semnării actului adițional din 01 noiembrie 2013 și mai mult

decât atât, instanța aplecându-se în detaliu cu privire la modul de

acțiune anterior și prezent al apelantului care era relevant în

această situație, a stabilit cu putere de lucru judecat că

acesta doar simulează plata chiriei.

O altă

diferență între cele două acte s-a reținut a fi că în

cazul actului adițional din 01 noiembrie 2013 s-a dovedit că

procedeele utilizate de pârâtul B. și începute anterior anului 2013 pentru

simularea plății chiriei precum și certitudinea că în chiar

momentul semnării actului din 01 noiembrie 2013 pârâtul a urmărit

să-și asigure și pe viitor folosința gratuită a

imobilului cu încălcarea intereselor societății, al cărui

interes era de a finaliza închirierea efectivă și reală a bunului

deținut în patrimoniu cu o terță persoană cu scopul de a

obține efectiv încasarea unei chirii.

Concluzionând,

s-a reținut că nu sunt întrunite elementele invocării puterii de

lucru judecat, neexistând practic identitate de obiect și cauză în

sensul dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. între cele două litigii.

În ceea ce

privește mențiunile referitoare la o posibilă acțiune

întemeiată pe disp. art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, s-a

reținut că acestea nu vin în contradicție cu prezentul demers

judiciar, respectiv acțiunea în atragerea răspunderii

administratorului care a comis fraudă în detrimentul societății

nu împiedică în niciun mod acțiunea în excluderea asociatului

administrator care a comis fraudă în detrimentul societății.

Așadar,

asupra acestui motiv de apel s-a reținut că există putere de

lucru judecat, întrucât prin sentința nr. 13550 din 22 decembrie 2014

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2014

rămasă definitivă prin respingerea apelului, s-a statuat că

nu se poate reține că cele constatate de prima instanță în

prezentul dosar au putere de lucru judecat deoarece instanțele care au

soluționat Dosarul nr. x/211/2012 s-au raportat la contractul de

închiriere din 04 ianuarie 2010 în timp ce în prezenta cauză instanța

s-a raportat în analiza sa la actul adițional nr. 1 din 01 noiembrie 2013.

Cu privire la

conduita pârâtului B. de folosire abuzivă a singurului imobil aflat în

proprietatea societății în interes personal, reclamanta-apelantă

a invocat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 13550/2014

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2015 prin

care s-a statuat în mod definitiv: ocuparea abuzivă de către B. a

apartamentului aflat în proprietatea societății situat în

Cluj-Napoca,; folosirea cu titlu gratuit, personal a acestui apartament aflat

în proprietatea SC C. SRL, simulând prin întocmirea de acte frauduloase plata

unei chirii, respectiv simularea chiriei prin emiterea de facturi,

chitanțe și dispoziții de ridicare avansuri din casierie;

întocmirea actului adițional din 01 noiembrie 2013 la contractul de

închiriere și contractele de subînchiriere subsecvente, toate acestea

intrând sub incidența puterii de lucru judecat.

Astfel, prin

hotărârile menționate s-a reținut că pârâtul B. a încheiat

contractele de închiriere și actele adiționale în conflict de

interese, urmărind doar propriul său interes și nu pe cel al SC

C. SRL. Instanța de judecată a analizat prin hotărârile indicate

activitatea pârâtului atât pe perioada anterioară încheierii actului

adițional din 01 noiembrie 2013 cât și cea ulterioară, statuând

că, deși la o primă vedere actele întocmite de acesta par

legale, la o analiză mai atentă rezultă în mod clar că

acesta nu a avut niciodată intenția de a achita în mod real chirie

către societate, ci doar să se folosească în interes propriu,

gratuit, de imobil, prin simularea plății unei chirii.

S-a mai

constatat că pârâtul B. prin acțiunile sale a fraudat în mod evident

interesele SC C. SRL întrucât acesta nu plătea efectiv chirie ci doar

simula o asemenea plată, aspect care rezultă fără echivoc

din starea de fapt reținută de instanță.

Instanța

de judecată a mai reținut că actele încheiate de către pârâtul

B., contractul inițial de închiriere și actele adiționale ori

subsecvente, urmăresc să îi asigure acestuia personal cât și

soției sale actuale folosința gratuită a imobilului în

discuție, cu prejudicierea SC C. SRL.

Prin

semnarea Actului adițional din 01 noiembrie 2013 care transformă

închirierea inițială într-una pe durată determinată, pârâtul

B. a urmărit să excludă, în detrimentul SC C. SRL, posibilitatea

denunțării unilaterale a contractului.

Pârâtul B.

personal cât și PFA B. precum și H. au fost evacuați prin

intermediul Executorului judecătoresc G. din imobil, însă nu înainte

de a încerca din nou să-și asigure în continuare folosința

gratuită abuzivă a imobilului prin încheierea unui nou contract de

închiriere în frauda societății și conflict de interese, prin

folosirea semnăturii sociale a administratorului B., direct între SC C.

SRL și H., datat 19 decembrie 2014.

Prin urmare,

sub un prim aspect, s-a reținut că pârâtul B., folosindu-se de

calitatea pe care o deținea în societate, a încheiat o serie de contracte

de închiriere cu fraudarea intereselor societății, pentru a-și

asigura pentru sine și pentru actuala soție H. folosința

gratuită a imobilului aflat în proprietatea societății, prin

utilizarea metodelor frauduloase de simulare a plății chiriei.

S-a constatat

că aceste aspecte reprezintă un caz clar de excludere în conformitate

cu dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990,

respectiv folosul în interes propriu și al soției a bunurilor

aparținând societății, gratuit, semnând în calitate de

administrator contractele frauduloase de închiriere și tot în calitate de

administrator simulând plata unei chirii, fie prin depunerile și

retragerile succesive de sume din conturile societății, fie prin

emiterea de documente financiar-contabile frauduloase, respectiv seturi de

facturi și chitanțe de încasare dublate de dispoziții de

ridicare a acelorași sume din casierie, fără ca nicio sumă

de bani să intre efectiv mai întâi în casieria societății, pe

care pârâtul încerca apoi să le justifice prin transmiterea unor deconturi

de cheltuieli pe care le efectua în interes personal, sau nu le mai justifica

deloc, de la caz la caz.

S-a mai

reținut că din întreg materialul probator rezultă intenția

clară a pârâtului de a frauda societatea comercială, un alt rezultat

al actelor întocmite de către acesta fiind și împiedicarea

totală a desfășurării activității societății,

activitate reprezentată de închirierea bunurilor imobile, cât timp

imobilul folosit abuziv este singurul imobil din patrimoniul

societății.

Referitor la

polița de asigurare de viață achitată din patrimoniul SC C.

SRL, s-a reținut că astfel cum rezultă din raportul de

expertiză contabilă întocmit de către experții contabili I.

și J., din numerarul și disponibilitățile bănești

aflate la dispoziția societății au fost achitate prime de

asigurare de viață pentru asociatul și administratorul B., în

condițiile în care nu exista o hotărâre Adunării Generale a Acționarilor

în acest sens, iar o asigurare similară nu a fost întocmită pentru

celălalt asociat și administrator, A.

Ulterior,

pârâtul B. a răscumpărat polița însă nu a restituit

către societate valoarea care a fost achitată de către aceasta,

motiv pentru care, s-a reținut că în speță sunt îndeplinite

condițiile legale pentru excluderea asociatului administrator B., potrivit

prevederilor art. 222 alin. (1) lit. d) corelat cu art. 80 din Legea nr. 31/1990.

Concluzionând,

s-a

reținut că prin faptele mai sus indicate, pârâtul B. nu numai că

a lipsit intenționat societatea de folosința imobilului aflat în

patrimoniu, dar și de fructele dreptului de proprietate, lipsind practic

prin simularea plății chiriei societatea de o chirie

substanțială ce putea fi încasată. Mai mult, din actele depuse

la dosar rezultă și faptul că pârâtul împreună cu actuala

sa soție au predat apartamentul într-o stare deplorabilă, cu pereți

sparți și geamuri sparte, precum și fără mai multe

obiecte aparținând societății, și care se aflau în

spațiu la data ocupării abuzive din anul 2010.

În plus,

asociatul administrator a achitat din disponibilul bănesc al

societății prime de asigurare pentru o asigurare personală de

viață, pe care apoi nu le-a mai restituit societății în

condițiile precizate anterior.

Prin urmare,

s-a constatat că reclamanta are interesul legitim de a solicita excluderea

asociatului B. care a comis fraudă în dauna societății.

Cât

privește cererea reconvențională a pârâtului B., acesta a

solicitat pentru același temei de drept reprezentat de art. 222 lit. d)

din Legea nr. 31/1990, excluderea reclamantei din calitatea de asociat al SC C.

SRL.

În

susținerea acestei solicitări, s-a arătat că reclamanta ar

fi denaturat soldul datoriei societății către asociatul B.

și ar fi majorat acest sold față de aceasta, susținere ce

nu a fost dovedită, nereieșind din nici una din probele administrate

vreo faptă a reclamantei aptă a fi încadrată în

dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Cât

privește presupusa diferență dintre cuantumul creditărilor

față de societate, unde pârâtul a identificat o

inadvertență în sensul că în balanța de verificare la 31

martie 2011 ar exista creditări de 121.816 lei în dreptul reclamantei iar experții

au stabilit creditări de 68.637 lei, instanța a constatat că

pârâtul încearcă cu rea credință să speculeze o simplă

exprimare deficitară a experților, care este mai mult decât

evidentă.

Prin răspunsul

la obiecțiuni citat de apelant, experții arată că au

întocmit o listă a creditărilor, cuprinsă în anexa nr. 5 la

raportul inițial de expertiză iar din această anexă

rezultă în mod expres că reclamanta figurează cu o creditare de

132.845 lei și cu o restituire de 6.231,00 lei iar OP-urile indicate reprezintă

creditări și nu restituiri.

Prin

răspunsul indicat de apelant, experții, la solicitarea apelantului B.,

realizează doar o defalcare a sumelor pe care reclamanta le-a obținut

prin credite personale, și pe care le-a creditat societății

pentru achiziția imobilului aflat in proprietatea acesteia, separându-le

pe acestea de restul creditărilor efectuate.

Prin urmare, s-a

apreciat că sunt eronate afirmațiile apelantului, iar reclamanta nu a

fraudat nicidecum societatea comercială prin creșterea datoriilor acesteia.

În ceea ce

privește argumentul potrivit căruia reclamanta ar fi semnat în fals

în numele său dispoziții de încasare și deconturi privind

plăți, s-a constatat a fi neîntemeiat, reținându-se că

aceasta era înțelegerea părților.

Mai mult

decât atât, s-a reținut că așa cum rezultă din

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 28 iunie 2013

pronunțată în Dosarul penal nr. x/P/2012 față de d-na A.,

aceasta a avut acceptul tacit de a semna anumite documente contabile pe acea

perioadă, și mai mult decât atât B. a acceptat și

situațiile financiare în baza cărora acesta acceptă sumele de

bani primite cu titlu de dispoziții de plată/încasare în numerar a

unor sume de bani.

În acest

context, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima

instanță a reținut că aceste aspecte nu probează în

niciun mod vreo posibilă fraudă în interesul societății,

neexistând nici vreo altă probă în acest sens.

Cu privire la

cererea reclamantei-apelante de aderare la apel, s-a reținut că

reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe, din perspectiva

faptului că s-au considerat ca nefondate o serie de alte motive care în

opinia acesteia constituie la rândul lor motive de excludere din societate

conform dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990,

respectiv că asociatul B. s-a folosit de semnătura sa socială

și pentru a obține folosința gratuită a imobilului

aparținând societății pe perioada 2010-2013, nu doar pe perioada

01 martie 2014-01 mai 2015 astfel cum a reținut prima instanță,

că folosindu-se de semnătura sa socială și comițând

fraudă în interesul societății s-a folosit în interes personal

sau în interesul unor terți de autoturismul aparținând

societății și s-a folosit de semnătura socială în

scopul de a-și însuși fără drept sume de bani din societate.

S-a constatat

că prima instanță a reținut în mod corect că asociatul

B. a comis fapte de natura celor prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990

cu privire la încheierea Actului adițional din 01 noiembrie 2013 (în

legătură cu care de altfel există autoritate de lucru judecat în

Dosarul nr. x/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca și al Tribunalului

Specializat Cluj - unde se reține în mod clar că asociatul simula

doar plata unei chirii, prin întocmirea de documente nereale, chirie care de

fapt nu era încasată de către societate, în scopul de a-și

asigura pentru sine însuși și familia sa folosința

gratuită), însă în mod eronat nu a reținut același lucru cu

privire la perioada 2010-2013, anterioară încheierii Actului

adițional din 01 noiembrie 2013, deși conduita asociatului era una

identică, respectiv simula plata unei chirii către societate,

însă prin întocmirea unui circuit fictiv de documente, reușea practic

să obțină folosința gratuită a acestui imobil.

Încă de

la întocmirea Contractului de închiriere din 04 ianuarie 2010, pentru a-și

asigura folosința gratuită pentru sine și mai apoi și

pentru actuala soție a apartamentului proprietatea firmei, asociatul B.,

folosindu-se de calitatea de administrator, a utilizat două metode

similare de a simula plata unei chirii, respectiv, (1) acesta depunea sume de

bani în contul societății, pe care apoi în calitate de administrator

le ridică imediat sau le utilizează în scop personal fără a

justifica o cheltuială în interesul societății, sau (2)

după blocarea conturilor bancare pentru neînțelegerile dintre

asociați, pârâtul B. întocmește în fals serii proprii de facturi de

chirie urmate de chitanțe de încasare și dispoziții de ridicare

avansuri spre decontare, toate pentru aceeași sumă, transmițând

apoi deconturi de cheltuieli pentru sumele „ridicate", care în realitate

erau simple cheltuieli cu achiziții în interesul său personal și

nicidecum al societății, sau nemaijustificând în niciun mod

dispozițiile de ridicare, toate aceste documente fiind întocmite doar

scriptic, fără ca vreo sumă de bani să intre efectiv în

casieria societății, deci fără a fi încasată.

În paralel,

administratorul A. a transmis în numele SC C. SRL pe perioada 15 iunie 2010 -

01 martie 2014 „chiriașului" PFA B. facturi constând în cuantumul

chiriei lunare (conform Contractului din 04 ianuarie 2010, pentru a limita

pagubele pricinuite în condițiile în care oricum valoarea chiriei de 100

Euro lunar era una mult sub prețul pieței), însă B. a ignorat

aceste facturi transmise, continuând să utilizeze documentele întocmite de

el însuși pentru a simula plata unei chirii în cele două

modalități mai sus indicate, respectiv pentru a nu plăti nimic

în mod real către societate.

Din

sentința nr. 13550/2014 pronunțată de Judecătoria

Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2014, rămasă definitivă,

rezultă că aceasta reține cu putere de lucru judecat că

pârâtul B. simulează plata chiriei, în realitate neexistând o încasare a

acesteia de către societate. Comportamentul fraudulos al pârâtului, astfel

cum acesta a fost reținut de către instanță se întinde pe

toată perioada scursă de la data la care acesta a ocupat abuziv

apartamentul aflat în proprietatea SC C. SRL, respectiv încă de la data de

18 iunie 2010. Judecătoria Cluj-Napoca arată că prin modul în

care efectua așa numita plată a chiriei, de fapt pârâtul B. nu achita

aproape nicio sumă de bani, astfel pe perioada 2010-2012 rezultă

că suma totală facturată cu titlu de chirie a fost de 16.304,65

lei, iar suma efectiv încasată de la PFA B. a fost de 620.42 lei.

Toate cele mai

sus arătate se coroborează cu expertiza contabilă efectuată

în cauză, unde, spre exemplu, prin Răspunsul depus la 19 august 2013,

experții rețin în mod pertinent că la întocmirea deconturilor de

cheltuieli dl. B. depune spre înregistrare in contabilitate chitanțe și

dispoziții de plată către casierie cu valoare identică,

aspect care induce ideea că valoarea facturilor de chirie este stabilită

în vederea acoperirii valorii cheltuielilor.

Mai mult, experții

contabili prin Raportul de expertiză contabilă depus la 26 mai 2011,

rețin că: "comparând valoarea chiriei aferentă celor 2

contracte de închiriere (cel încheiat cu fosta chiriașă K. și

cel încheiat în dublă reprezentare de asociatul B. la 04 ianuarie 2010) se

constată că în perioada iunie 2010 - martie 2011, echivalentul în lei

al chiriei pentru contractul de închiriere al SC C. SRL încheiat cu K. ar fi

putut să fie de 7980 lei, iar echivalentul în lei al chiriei plătite

de PFA B. în baza contractului încheiat cu SC C. SRL în dublă calitate de

locatar și locator este de 4.033,92 lei, rezultând o diferență

de 3.496,08 lei, așa cum reiese din situația comparativă

prezentată în Anexa 2".

S-a constatat

că p

rima

instanță în mod eronat nu a constatat că acțiunile

pârâtului care simulează plata chiriei prin întocmirea și semnarea în

calitate de administrator și în dauna societății a unor

documente contabile nereale, au fost realizate încă din anul 2010, și

nu doar din anul 2013, când asociatul a urmărit într-adevăr să

prelungească folosința gratuită pe care deja o avea asupra imobilului

în discuție.

Nici

considerentul primei instanțe potrivit căruia din Raportul de

expertiză nu ar rezulta că pe perioada 2010 - 2011 sumele de bani

reprezentând chirie ar fi fost folosite în mod păgubos nu a fost primit

având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar, dar și din

concluziile raportului de expertiză rezultă clar faptul că

societatea nu are niciun beneficiu de pe urma "plăților" de

chirie, întrucât asociatul administrator B. ridica imediat din conturi banii

plătiți de PFA B. cu titlu de "alte operațiuni" sau

"avans decontare" care sunt apoi justificate prin deconturi de

cheltuieli fictive. Restituirile de creditare, contrar celor reținute de

prima instanță, au fost unele rare, și nu se referă

nicidecum la întreaga sumă aflată în discuție, și prin

urmare, nu s-a putut reține că folosirea banilor intrați în cont

a fost una legală.

A mai

reținut instanța de apel că prima instanță a ignorat

puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 13550/2014 pronunțată

de Judecătoria Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin Decizia nr.

567/2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, care a statuat

că pârâtul a folosit în mod gratuit garsoniera societății prin

simularea plății unei chirii fictive prin diferite mijloace și

documente financiar contabile (dispoziții de încasare/ridicare numerar din

casieria societății, folosire de documente justificative nelegale

pentru justificarea sumelor de bani ridicați fără drept din

casieria societății), inclusiv pe perioada 2010-2012.

De altfel,

prin aceeași sentință instanța a stabilit cu autoritate de

lucru judecat că aceste acțiuni frauduloase ale pârâtului au

continuat culminând în anul 2013 prin întocmirea acelui act adițional de

prelungire a contractului de închiriere în folosul său personal.

În altă

ordine de idei, prin hotărârea primei instanțe s-a reținut

că sentința nr. 13550/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca se bucură

de autoritate de lucru judecat, însă prima instanță a ignorat acest

caracter în ce privește faptele din perioada 2010-2013.

Prin urmare, s-a

apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d)

din Legea nr. 31/1990 și cu privire la aceste fapte ale asociatului

administrator B., aferente perioadei anterioare încheierii actului adițional.

S-a constatat

că toate aspectele reținute reprezintă un caz de excludere în

conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990,

respectiv folosul în interes propriu a bunurilor aparținând

societății, gratuit, semnând în calitate de administrator contractele

frauduloase de închiriere și tot în calitate de administrator simulând

plata unei chirii.

Un alt motiv

de excludere se referă la folosirea în interes personal a autoturismului aflat

în proprietatea societății, aceasta deoarece chiriile achitate de SC

L. SRL au fost ridicate de către pârât, societatea nefiind beneficiara

acestor sume, aceasta în contextul în care pârâtul utiliza acest autoturism, el

fiind și cel care a încheiat contractul de închiriere fără

acordul celuilalt asociat, și mai mult decât atât, societatea suporta

toate cheltuielile de întreținere, inclusiv cu combustibilul.

Așa cum

s-a reținut prin Raportul de expertiză contabilă întocmit de

către experții contabili I. și J., autoturismul a fost

cumpărat de către SC C. SRL de la SC L. SRL, însă imediat a fost

închiriat către aceeași societate, fiind folosit de către

pârâtul B. care avea calitatea de angajat al SC L. SRL, fiind directorul

financiar al acestei societăți.

Pe parcursul

închirierii, deși SC L. SRL avea obligația de a achita contravaloarea

cheltuielilor de întreținere precum și combustibilul consumat, nu a

achitat aceste sume.

Astfel, s-a

constatat că pârâtul B. a asigurat folosința autoturismului aflat în

proprietatea societății pentru sine și pentru terțul SC L.

SRL unde are calitatea de Director Financiar, însă pe cheltuiala SC C. SRL,

în frauda intereselor legitime ale societății.

Or, prima

instanță a reținut în mod nefondat că reclamanta nu a

probat că acest autoturism s-a folosit în interesul personal al pârâtului sau

al societății SC L. SRL, dat fiind că pentru recuperarea chiriei

neachitate și a penalităților de întârziere, SC C. SRL ar fi

avut posibilitatea de a acționa in justiție societatea SC L. SRL.

Prin urmare, s-a

constatat că motivarea primei instanțe în sensul că această

faptă nu constituie un caz de folosire a semnăturii sociale a pârâtului

B. în interesul său și al societății SC L. SRL nu sunt

fondate. Acest aspect, al posibilității de acționare în

instanță a SC L. SRL pentru recuperarea unor sume nu exclude de facto

existența unor fapte ale pârâtului care să atragă incidența

art. 222 din Legea nr 31/1990.

În concluzie,

prin aducerea și predarea autoturismului într-o avansată stare de

degradare, pârâtul a lipsit practic societatea de folosința acestui bun

care îi aparține, și a lipsit societatea inclusiv de dreptul de a

valorifica acest autoturism. O altă faptă reținută a fi un

motiv de excludere este aceea că asociatul administrator B. și-a

însușit fără justificare sume de bani din patrimoniul

societății, abuzând de semnătura sa socială.

Prima

instanța a reținut ca nu sunt incidente dispozițiile art. 222 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 față de încasarea de către pârât

a salariilor cu titlu de restituire credite, dat fiind că nu are legătură

cu activitatea de administrare, or, aceste rețineri s-au apreciat a fi

nefondate.

Astfel, s-a

reținut că salariile încasate în realitate nu erau datorate, în acest

sens existând hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul

nr. x/117/2011, respectiv sentința civilă nr. 6765/2013,

definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat

de către B. prin Decizia civilă nr. 4370/2013 a Curții de Apel

Cluj, pârâtul B. a fost obligat la plata a 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în favoarea SC C. SRL și cum nu a plătit de bună

voie această sumă, societatea a înregistrat cererea de executare

silită nr. x/2013 la B.E.J., M.. Somat de executorul judecătoresc

să plătească cei 2.000 lei și cheltuielile de executare

silită, B., folosindu-se de calitatea sa de administrator a întocmit o

chitanță falsă pentru suma de 2.000 lei, prin care se elibera el

însuși de datorie, pe care a prezentat-o la B.E.J., M. pretinzând că

a plătit societății cheltuielile de judecată.

Pentru a

putea justifica de ce cei 2.000 de lei astfel „achitați" nu au ajuns

efectiv în patrimoniul societății, B. a întocmit și de

această dată o dispoziție de încasare în favoarea sa prin care a

indicat că ridică suma de 2.000 lei cu titlu de "Salarii"

ignorând hotărârea instanței de judecată, respectiv sentința

civilă nr. 6765/2013 a Tribunalului Cluj prin care s-a stabilit irevocabil

că societatea nu trebuie să plătească nicio sumă

către B. cu titlu de salarii.

Pentru toate

aceste considerente, instanța de apel a constatat că apelul incident

este întemeiat, urmând ca acțiunea reclamantei de excludere să vizeze

și alte fapte față de cele reținute inițial de prima

instanță conform celor mai sus arătate.

Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs

pârâtul B., invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în

temeiul cărora a solicitat în principal, casarea în întregime a deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar,

modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său cu

consecința anulării sentinței primei instanțe, întrucât a

fost pronunțată de un judecător care era incompatibil în

cauză în raport cu Decizia civilă nr. 567 din 22 iunie 2015 a

Tribunalului Specializat Cluj și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe. În terțiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul

admiterii apelului său cu consecința respingerii acțiunii

intimatei-reclamante și admiterii cererii reconvenționale formulate,

precum și respingerea ca nefondată a cererii de aderare la apel

formulată de reclamantă.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut recurentul că

instanța de apel, după închiderea dezbaterilor, în timpul pledoariei

pe fond a apărătorului aderantei la apel, a dispus, fără a

pune în discuția părților, acvirarea la prezenta cauză a

două dosare civile, respectiv Dosarul nr. x/211/2014 și nr. x/211/2012

ale Judecătoriei Cluj-Napoca, fără a pune în discuția

părților administrarea unei astfel de probe cu înscrisuri,

măsură în raport cu care consideră recurentul că interesele

sale au fost vătămate iar remediul procesual este cel prevăzut

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind încălcate dispozițiile art.

151 și 129 alin. (5) teza finală același cod.

În continuare, a arătat recurentul că în cadrul

motivelor de apel a invocat împrejurarea că d-na judecător F. care a

pronunțat sentința dată în prima instanța în prezenta

cauză, a făcut parte din completul de judecată care a

pronunțat Decizia civilă nr. 567 din 22 iunie 2015 a Tribunalului

Specializat Cluj decizie care a avut o înrâurire covârșitoare asupra

sentinței atacate întrucât a fost anulat actul adițional din 01

noiembrie 2013, care este reținut în prezenta cauză ca fiind unul

dintre motivele ce au condus la luarea hotărârii de excludere a sa din

cadrul SC C. SRL.

În atare situație, a arătat

recurentul că deși a argumentat că în raport cu prevederile art.

27 pct. 7 coroborat cu cele ale art. 25 C. proc. civ., dar și în raport cu

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, d-na

judecător care a soluționat fondul cauzei era datoare să

formuleze cerere de abținere, acest lucru nu s-a întâmplat, iar cauza a

fost judecată de un complet incompatibil.

A mai arătat recurentul că

soluția instanței de apel este nelegală sub acest aspect având

în vedere că prin decizia atacată, s-au înlăturat toate

argumentele dezvoltate, reținându-se că atâta timp cât nu s-a uzitat

de procedura recuzării la primul termen de judecată după ce a

luat la cunoștință de intervenirea motivului de recuzare,

invocarea în apel a acestui motiv de casare cu trimitere spre rejudecare, este

tardivă. Or, obligația judecătorului care știe că se

află în unul din cazurile de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc.

civ. este una imperativă iar partea nu poate fi sancționată

pentru faptul că nu a uzitat de procedura recuzării cu atât mai mult

cu cât nu a avut apărare calificată după ce a intervenit motivul

de recuzare.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., într-o primă critică, recurentul a

susținut că decizia recurată este nelegală din perspectiva

reținerii ca motiv de excludere din societate a împrejurării că

prin încheierea actului adițional din 01 noiembrie 2014, s-a folosit de

semnătura socială pentru a urmări și obține un folos

pentru sine și familia sa.

Astfel, prima instanță a reținut că

s-a stabilit cu putere de lucru judecat cu referire la decizia cu privire la

care a invocat incompatibilitatea, respectiv Decizia civilă nr. 567 din 22

iunie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj, că recurentul a încheiat actul

adițional cu sine însuși, atât din calitatea de reprezentant al

societății cât și din cea de persoană fizică

autorizată, fiind în conflict de interese și urmărind scopul de

a folosi gratuit locuința.

În apel a arătat că încheierea actului

adițional în dubla calitate este o operațiune juridică

legală, mai mult, contractul de închiriere de bază în

legătură cu care a fost încheiat actul adițional anulat, a fost

încheiat în aceleași condiții ca și actul adițional, iar

prin sentința civilă nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca

s-a reținut că în speță, dubla calitate a intimatului, de

asociat și administrator al societății și respectiv, PFA

cocontractanta, nu atrag incidența relei-credințe a acestuia în

condițiile încheierii unui contract mai oneros pentru societate decât

ultimul contract de închiriere anterior similar, în condițiile în care, în

final, profitul realizat de societate nu reprezintă un scop în sine, ci

servește asociaților sub formă de dividende.

Cât privește referirile la scopul urmărit, a

susținut recurentul că tot putere de lucru judecat este și ceea

ce s-a reținut prin sentința civilă nr. 5223/2013 a

Judecătoriei Cluj-Napoca, menținută prin Decizia civilă nr.

71/2013 a Tribunalului Specializat Cluj, prin care s-a reținut că

chiriile plătite de intimat au fost folosite de același intimat, în

calitatea sa de administrator, prin retragerea lor imediat după creditarea

contului apelantei, reprezintă o chestiune de administrare a apelantei

care poate fi cenzurată prin intermediul acțiunii puse la îndemâna

adunării generale a asociaților de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

acțiune care însă nu a fost exercitată.

A mai arătat recurentul că prin decizia

civilă atacată, instanța de apel a respins motivele invocate

și a dat eficiență puterii de lucru judecat din sentința

civilă nr. 13550/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, și a ignorat

puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5223/2013 a Judecătoriei

Cluj-Napoca.

Pentru argumentele dezvoltate, a solicitat recurentul a

se da eficiență hotărârii ce-i este favorabilă și pe

cale de consecință, să se modifice decizia atacată întrucât

contractul de închiriere a fost menținut ca fiind legal prin sentința

civilă nr. 13550/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, iar anularea

actului adițional la contractul de închiriere prin sentința

civilă nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca are ca efect implicit

repunerea părților în situația anterioară, respectiv,

nivelul chiriei a revenit la nivelul celui prevăzut în contractul de

închiriere, contract care împreună cu actul adițional și

facturile emise au fost încheiate în calitatea sa de administrator cu puteri

depline, egale cu ale asociatei reclamante.

În continuare, a susținut recurentul că în mod

greșit instanța de apel a respins apărarea sa referitoare la

greșita reținere de către prima instanță ca motiv de

excludere și faptul că și-ar fi însușit în mod necuvenit

suma de 4.000 lei din contractul de asigurare încheiat cu SC N. SA și

deși este adevărat că această sumă a fost virată

în contul său, acest lucru s-a făcut la solicitarea sa pentru

stingerea unei părți din datoriile existente la data respectivă

ale societății față de acesta.

Pe de altă parte, a arătat recurentul că

acest contract de asigurare a fost încheiat inițial de către acesta

ca persoană fizică, cu 9 ani în urmă față de momentul

preluării contractului de către SC C. SRL iar polița de

asigurare prevedea, chiar în condițiile preluării contractului de

către societatea comercială, plata de despăgubiri în caz de

invaliditate și deces din accidente, situație în care beneficiari ar

fi fost reclamanta și fiul acestora.

A mai arătat recurentul că suma de 4.000 lei a

fost folosită în familie, la data respectivă fiind

căsătorit cu reclamanta și apreciază că prima instanță

nu a făcut o analiză profundă a situației de fapt și

de drept iar instanța de apel în mod greșit a menținut o astfel

de soluție.

În privința cererii de aderare la apel

formulată de reclamantă, a arătat recurentul că

soluția este nelegală având în vedere că în perioada 2010-2013 a

fost în vigoare contractul de închiriere menținut ca fiind legal prin

sentința civilă nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, astfel

că valabilitatea și efectele contractului menționat, dar și

puterea de lucru judecat în acest sens au fost ignorate de instanța de

apel.

În ceea ce privește contractul de închiriere a

autoturismului, cât și valorificarea sumelor rezultate din chirie, a

arătat recurentul că a făcut această operațiune în

virtutea calității de asociat și administrator cu puteri depline

conform statutului societății, aspect ignorat de instanța de

apel.

Totodată, a susținut recurentul că prin

cererea reconvențională a arătat că intimata-reclamantă

are și calitatea de contabilă a societății și că

a întocmit dispoziții de încasare cu falsificarea semnăturii sale,

sume înregistrate în contabilitate ce au denaturat soldul datoriei

societății în sensul majorării ireale a datoriei către

reclamantă.

Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul

că reclamanta a recunoscut în cadrul interogatoriului că a semnat

dispozițiile de încasare emise în favoarea ei, în numele recurentului

și fără acordul său la rubrica "conducătorul

unității", apreciază recurentul că aceste documente primare

de contabilitate sunt în mod vădit false, denaturând pasivul

societății, motiv pentru care consideră că în cauză

sunt incidente prevederile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

În susținerea acestei critici, a arătat

recurentul că din probatoriul administrat, respectiv balanța de

verificare pentru data de 31 martie 2011 întocmită de reclamantă

și expertiza contabilă, rezultă că întocmirea

evidențelor contabile de către reclamantă în modalitatea

arătată reprezintă o fraudă în dauna societății

de natură a micșora substanțial patrimoniul societății

și se încadrează în dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990,

întrucât patrimoniul societății a suferit o diminuare

substanțială de 53.178,97 lei ca urmare a fraudării

societății de către reclamantă prin întocmirea de evidențe

contabile care nu corespund realității, dorind astfel să-și

însușească în folosul propriu suma menționată.

Pentru aceste motive, a arătat recurentul că

soluția dată de ambele instanțe de fond este greșită,

fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului

de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil

examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată

este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții

care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art.

302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două

texte legale au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară

de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își

propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor

atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este

de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții

cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel,

modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză,

precum și relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul

analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Distinct

de această chestiune, Înalta Curte reamintește că criticile

asupra unor elemente ce țin de administrarea probelor și de

stabilirea situației de fapt, care nu formează obiectul motivului de

nelegalitate evocat, nu pot fi analizate având în vedere că instanța

de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată

exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte

reține că potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia

recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost

pronunțată cu încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

din același cod, care prevăd că: ”actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar

necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin

anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege,

vătămarea se presupune până la dovada contrarie.”

În

speță, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a

susținut că instanța de apel ar fi încălcat

dispozițiile art. 151 și 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ.,

prin faptul că după închiderea dezbaterilor, ar fi dispus acvirarea a

două dosare ale Judecătoriei Cluj-Napoca, prin această

măsură fiindu-i vătămate interesele procesuale având în

vedere că nu a avut posibilitatea să ia cunoștință de

acestea și să pună concluzii în cunoștință de

cauză.

Din

examinarea încheierii de amânare a pronunțării din 13 septembrie

2016, rezultă că instanța a apreciat a fi necesară luarea

în studiu a dosarelor Judecătoriei Cluj Napoca, dosare cu privire la care

ambele părți persoane fizice au invocat autoritatea de lucru judecat.

Mai mult, nu

poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 151 C.

proc. civ., în condițiile în care la momentul la care instanța a

dispus acvirarea celor două dosare, dezbaterile nu fuseseră închise

conform art. 150 C. proc. civ., astfel că recurentul avea posibilitatea

să formuleze un punct de vedere referitor la această dispoziție.

În egală

măsură, nu poate fi reținută nici vătămarea

recurentului, în condițiile în care în ambele dosare menționate,

litigiile s-au purtat între aceleași părți, hotărârile

fiind deja depuse la dosarul prezentei cauze, fiind deci cunoscute

părților și pe cale de consecință, în măsura în

care nu s-a demonstrat vătămarea produsă, nu poate fi

reținută nici nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

În ceea ce

privește critica referitoare la incompatibilitatea judecătorului care

a pronunțat sentința primei instanțe, se constată de

asemenea a fi nefondată, pentru argumentele ce succed.

Înalta Curte

constată că în mod corect instanța de apel a reținut

că în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (2) C. proc. civ.,

recurentul este decăzut din dreptul de a mai invoca o eventuală

incompatibilitate a judecătorului fondului.

Astfel, la

termenul de judecată din 13 septembrie 2016, recurentul a precizat temeiul

de drept al incompatibilității ca fiind dispozițiile art. 27 pct.

7 C. proc. civ., în raport cu care apreciază că judecătorul

fondului ar fi fost incompatibil pentru faptul că a făcut parte din

completul de apel al Tribunalului Specializat Cluj care a pronunțat Decizia

nr. 567 din 22 iunie 2015.

Or, în raport

cu data pronunțării deciziei sus-menționate, în litigiul în care

recurentul a fost parte, acesta nu poate susține că nu a avut

cunoștință de presupusul caz de incompatibilitate la primul

termen de judecată stabilit în prezenta cauză, respectiv 24 noiembrie

2015.

Totodată,

este de reținut că în prezenta cauză, judecătorul fondului

s-a limitat la a constata puterea de lucru judecat statuată prin decizia

menționată fără a proceda la o nouă analiză a

chestiunilor deja dezlegate, ci examinând doar în ce măsură sunt

îndeplinite condițiile de excludere a asociaților din societate.

Mai mult, nu

poate fi imputată instanței atitudinea procesuală a recurentului

care nu a înțeles să facă demersurile legale prevăzute de

dispozițiile art. 29 C. proc. civ., astfel încât, pentru considerentele ce

preced, Înalta Curte constată că nu se confirmă criticile

subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

În ceea ce

privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reamintește că p

entru a conduce la

casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita

doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art.

304 același cod, condiția legală a dezvoltării motivelor

presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

În cadrul

controlului de legalitate a hotărârii atacate, părților nu li se

mai recunoaște dreptul, ca în apel, de a-și exprima nemulțumirea

față de modul de interpretare a probelor, deoarece calea de atac a

recursului nu are caracter devolutiv, care să permită reanalizarea

situației de fapt ori reaprecierea probatoriului; or, analiza Înaltei Curți