ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 150/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul A.V. a chemat în judecată pârâtele T.S. și SC L. SRL, solicitând ea prin hotărârea ce se va pronunța, sa se dispună excluderea asociatei pârâte din SC L. SRL, precum și revocarea aceleiași pârâte din funcția de administrator al societății comerciale respective, menținerea acestei societăți comerciale cu reclamantul ca unic asociat și restituirea către asociatul exclus a cotei sale părți la aportul adus la capitalul social potrivit sumelor ce vor fi stabilite prin expertiză judiciară, conform art. 224 și art. 225 din Legea 31/1990. Prin cererea reconvențională formulată în cauză, pârâta T.S.

a solicitat să se dispună dizolvarea SC L. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990. Prin sentința comercială nr. 3927 pronunțată la 10 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamantul pârât A.V. și a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă T.S., dispunând dizolvarea SC L. SRL. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990, invocate de reclamant în formularea cererii, poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraude în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social, în folosul lui sau al altora.

In speță, din probatoriul administrat nu a rezultat că pârâta a acționat cu intenția de a prejudicia interesele societății și că ar fi urmărit obținerea unui profit pentru sine sau pentru un terț, prin săvârșirea unor lapte ilicite, iar vinovăția, sub forma intenției și prejudiciul sunt elemente esențiale ale noțiunii de fraudă. S-a mai reținut că prin raportul de expertiză contabilă întocmii în cauză, s-a constatat că administratorul societății nu a creat prejudicii, ci dimpotrivă, a luat măsuri în sensul desfășurării activității în condiții corespunzătoare, obținându-se profit în perioada 2001 - 2006, că nu au existat situații de nedecontare a avansurilor ridicate pentru achiziții necesare desfășurării activității curente a societății și nici întrebuințări ilegale ale capitalului sau a bunurilor societății în folosul propriu sau al altor persoane, activele societății fiind folosite în scopul realizării unei activități profitabile.

In ceea ce privește cererea reconvențională, prima instanță a constatat că între asociați există o stare conflictuală care a condus la. dispariția elementului „affectio societatis", fiind aplicabile dispozițiile art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, în sensul dizolvării societății SC L. SRL. Împotriva acestei sentințe, reclamantul A.V. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Totodată, în cuprinsul aceleiași cereri, s-a arătat că în mod greșit în dispozitivul sentinței atacate s-a menționat calea de atac a recursului, iar în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca instanța de control judiciar să recalifice calea de atac, respectiv apel și nu recurs, în acest context înțelegând să declare apel împotriva sentinței atacate și să solicite schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii în excluderea asociatei pârâte din SC L. SRL, revocarea acesteia din funcția de administrator și respingerea cererii reconvenționale, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Apelantul a precizat că înțelege să supună controlului judiciar și următoarele încheieri de ședință, date în judecata la primă instanță: încheierea de la 13 mai 2008, la termenul respectiv Tribunalul nepunând în discuție și probele solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, acordând cuvântul doar pârâtei sub acest aspect, contrar art. 128 alin. (2) și art. 167 alin. (3) C. proc.

civ.; încheierea din 2 septembrie 2008, la termenul respectiv admițându-se de către Tribunal raportul de expertiză contabilă efectuat cu încălcarea procedurii de citare a părților, dovada de citare a reclamantului de către expert nefiind atașată raportului, cu consecința nulității acestuia; încheierea de ședință de la 14 octombrie 2008, la termenul respectiv Tribunalul respingând obiecțiuniie reclamantului la raportul de expertiză precum și cererea acestuia de efectuare a unei contraexpertize; încheierea de ședință de la 10 februarie 2009, la acel termen Tribunalul respingând cererea reclamantului de administrare a probei cu interogatoriul pârâtei, deși aceasta era utilă pentru a se dovedi că pârâta T.S.

a comis fraude în dauna societății servindu-se de semnătura socială și de capitalul social în folosul său și al unei terțe persoane. A mai susținut apelantul că prima instanță nu s~a pronunțat și pe capătul de cerere din acțiunea principală privind revocarea pârâtei asociate din funcția de administrator și nici nu a motivat sentința pronunțată cu privire la acest capăt de cerere. O altă critică formulată a constat în încălcarea drepturilor reclamantului cu privire la corecta administrare a probelor propuse, îngrădindu-i-se astfel accesul acestuia la justiție și la un proces echitabil, având în vedere că la termenul din 13 mai 2008, nu erau îndeplinite condițiile pentru a se propune și discuta probe, având în vedere că pârâta abia primise răspunsul la întâmpinare și întâmpinarea la cererea reconvențională.

S-a mai susținut că sentința atacată este nclegală și netemeinică și pentru că prima instanță nu a analizat toate probele administrate și apărările formulate, considerentele hotărârii fiind sumare, rezultând de aici lipsa rolului activ din partea instanței, contrar art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Mai mult, expertiza contabilă încuviințată asociatei pârâte s-a realizat în lipsa reclamantului, față de care nu a fost îndeplinită procedura de citare, conform art. 208 C. proc. civ. A mai susținut apelantul că raportul de expertiză face o analiză ambiguă, fără trimitere la actele societății și că expertul nu a verificat nici litigiile societății pârâte, aliate pe rolul instanțelor judecătorești, din care ar fi rezultat că asociata-pârâtă a fraudat societatea.

De asemenea, Tribunalul nu a avut în vedere nici vreunul dintre celelalte înscrisuri depuse la dosar de reclamant din care rezulta că pârâta, în calitate de administrator a încălcat o serie de dispoziții legale în materia contabilității, fiscalității, activității comerciale, de natură să justifice aplicarea art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. Față de toate argumentele prezentate, apelantul a apreciat că prima instanță trebuia să rețină că nu se impunea dizolvarea SC L. SRL, cererea reconvenționalâ fiind neîntemeiată, spre deosebire de acțiunea principală, care trebuia admisă astfel cum a fost formulată, având în vedere că lipsa elementului „affectio societatis" conduce a priori la excluderea asociatului în culpă, iar în situația în care asociatul rămas și-a exprimat voința în sensul continuării societății cu asociat unic, dizolvarea societății este exceptată, potrivit art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

La termenul de judecată de la 11 martie 2010, instanța de control judiciar a pus în discuție natura juridică a căii de atac formulată în cauză și, în temeiul art. 84 C. proc. civ., a calificat recursul formulat ca fiind apel. După ce la acest termen, instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei, prin serviciul registratură al instanței, s-au înaintat, în aceeași zi, cererile de amânare a judecății cauzei formulate de apelantul A.V. și intimata SC L. SRL pentru angajarea unui apărător. Având în vedere faptul că aceste cereri au fost depuse la dosarul cauzei după rămânerea în pronunțare și nu au fost nici temeinic motivate, potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanța nu a considerat că se justifica repunerea cauzei pe rol în vederea soluționării cererilor respective dar, față de prevederile art. 156 alin. (2) C. proc.

civ., a procedat la amânarea pronunțării deciziei la 18 martie 2010, în vederea depunerii de concluzii scrise de către părțile menționate. La data de 16 martie 2010, odată cu depunerea de concluzii scrise de către apelantul A.V. și intimata SC L. SRL, aceasta din urmă a depus la dosar în temeiul art. 293 alin. (2) C. proc. civ. și o cerere de „achiesare" la apelul formulat de apelantul A.V., cerere reiterată și la data de 17 martie 2010, cu înscrisuri atașate și cu mențiunea că pentru termenul de judecată de la 11 martie 2010 nu a fost legai citată în condițiile în care, prin cererea de amânare formulată în temeiul art. 156 C. proc. civ. a indicat un nou sediu ales pentru comunicarea actelor de procedură, la actualul administrator.

In ceea ce privește cererea formulată de SC L. SRL, instanța a reținut că aderarea, iar nu „achiesarea" se poate tace potrivit art. 293 alin. (I) C. proc. civ. la apelul părții potrivnice și cel mai târziu până la prima zi de înfățișare. Or, în speță., cererea de aderare a fost formulată ulterior primei zile de înfățișare, la data de 16 martie 2010. Pe de altă parte, în raport, cu dispozițiile art. 98 C. proc. civ., schimbarea în timpul judecății a adresei de sediu în ceea ce privește SC L. SRL chiar dacă intervine prin indicarea sediului ales trebuia să fie adusă la cunoștință nu numai instanței ci și părții potrivnice, dovada sub acest aspect neregăsindu-se la dosar. In aceste condiții, Curtea a considerat că nu se justifica luarea în considerare a acestor cereri în vederea repunerii cauzei pe rol.

De asemenea, tot la 16 martie 2010, apelantul A.V. a depus cerere de repunere pe rol a cauzei, reiterată Ia 17 martie 2010, pentru faptul că în mod eronat nu s-a ținut cont de cererea formulată în temeiul art. 156 C. proc. civ. și în vederea administrării de probe noi în susținerea faptului că atât administratorul societății cât și situația financiară a acesteia s-au schimbat. O cerere similară, în același scop și pentru aceleași motive a formulat la 16 martie 2010, reiterată la 17 martie 2010 și SC L. SRL, prin administrator C.M. Instanța a apreciat că potrivit art. 156 C. proc. civ., repunerea pe rol a cauzei este justificată doar dacă se consideră necesare noi lămuriri, iar susținerile părților referitoare la cererile formulate în baza art. 156 C. proc.

civ. nu constituie o temeinică motivare a acesteia, amânarea cauzei la primul termen de judecată pentru angajare unui apărător nefiind obligatorie, justificându-se doar dacă este temeinic motivată. în raport cu acestea, Curtea nu a considerat că cererile respective pot fi avute în vedere pentru repunerea cauzei pe rol. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că primul capăt de cerere, privind excluderea pârâtei având calitatea de asociat/administrator din societate putea fi formulat doar în raport cu dispozițiile art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990 și, în ai doilea rând, că celelalte capete de cerere formulate privind revocarea din funcția de administrator, plata drepturilor asociatului exclus, continuarea societății cu asociat unic sunt subsecvente primului capăt de cerere, depinzând de admiterea acestuia.

S-a reținut că astfel cum rezultă din considerentele sentinței atacate, prima instanță a motivat în mod expres că susținerile în baza cărora s-a solicitat excluderea pârâtei nu sunt întemeiate, cu consecința că în mod implicit nu se poate lua în considerare admiterea capetelor de cerere subsecvente, nefiind obligatorie o motivare distinctă sub acest din urmă aspect. In ceea ce privește revocarea pârâtei din funcția de administrator nu se justifică, așadar nici reținerea nemotivării sentinței, dar nici nepronunțarea cu privire la acest capăt de cerere de către prima instanță în condițiile în care acțiunea principală a fost respinsă în tot. S-a mai reținut că prima instanță a acordat în mod valabil, din punct de vedere procedural, cuvântul pe probe la termenul de la 13 mai 2008, susținerea în sensul că pârâta abia primise răspunsul la întâmpinare și întâmpinarea la cererea reconvențională, neconstituind un impediment legal sub acest aspect.

Cererile de încuviințare a probelor trebuie formulate de părți și susținute în cadrul unei proceduri contradictorii, în ședința de judecată, în raport cu care instanța să poată aprecia dacă sunt utile, concludente și pertinente în vederea încuviințării administrării lor, aceasta indiferent dacă dovezile au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, deoarece de neîndeplinirea acestei cerințe dispozițiile art. 138 alin. (l) nu leagă decât sancțiunea imposibilității invocării lor în instanță. Faptul că la termenul la care s-a acordat pârâtelor cuvântul pe probe, reclamantul a lipsit, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de la 13 mai 2008, implică propria culpă a acestuia. Luarea în discuție la acel termen și a probelor despre care reclamantul a menționat în cererea de chemare în judecată că înțelege să se folosească, ar fi excedat rolului activ al instanței, contrar dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. Prin urmare, instanța a considerat că nu se poate reține că ar fi fondat motivul de apel prin care s-a pretins încălcarea dreptului reclamantului la o corectă administrare a probelor și îngrădirea accesului acestuia la un proces echitabil. S-a mai reținut că din considerentele sentinței atacate nu rezultă că Tribunalul nu ar fi analizat toate probele administrate sau că ar fi analizat doar probele administrate de pârâtă, ci dimpotrivă, tribunalul a menționat în mod expres că a analizat lot probatoriul administrat în cauză. In ceea ce privește nulitatea raportului de expertiză, instanța a reținut că părțile au fost convocate de către expertul desemnat, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire astfel cum rezultă din dovezile aflate la dosarul primei instanțe.

In raport, cu acesta și cu faptul că nu s-a probat de către apelant niciun aspect cu relevanță în legătură cu trimiterea convocărilor în perioada vacanței, raportul de expertiză nu poate 11 considerat nul, contrar susținerilor apelantului. De asemenea, expertiza efectuată la judecata în primă instanță nu poate fi apreciată ca fiind incompleta pe motiv că ar fi vizat actele pârâtei doar în calitatea, acesteia, de administrator iar nu și de asociat, având în vedere că acțiunea în excludere întemeiată pe dispozițiile art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990 poate viza doar asociatul având și calitatea de administrator, pentru fapte/acte săvârșite în această calitate, neavând relevanță nici faptul că în speță, pârâta, a. fost înlocuită din calitatea de administrator Ia SC L. SRL chiar mai înainte de pronunțarea, sentinței apelate.

Reclamantul a solicitat, la termenul de la 10 iunie 2008 încuviințarea unei expertize, contabilă și tehnicăimobiliară, dar în mod tardiv și fără să indice, la acea data obiectivele acesteia, astfel că în mod întemeiat Tribunalul a respins cererea în acest sens. Formularea ulterioară și depunerea la dosar de către reclamant a unor obiective pentru expertiză, care nu puteau fi, de asemenea, încuviințate la acel moment al procedurii, nu sunt în măsură să justifice formularea unor obiecțiuni la expertiza de către partea respectivă.

In condițiile în care obiectiunile formulate de reclamant la expertiza întocmită vizau convocarea părților efectuată de expert, caracterul incomplet al expertizei, obiectivele propuse tardiv de reclamant, propriile opinii ale reclamantului, menționate și în cererea de chemare în judecată, referitoare la actele pârâtei și ale SC L. SRL, Tribunalul a respins în mod corect aceste obiecțiuni la termenul de la 14 octombrie 2008, respingând totodată și cererea reclamantului de efectuare a unei noi expertize, în condițiile arătate, considerându-se în raport cu art. 212 alin. (1) C. proc. civ. lămurit prin expertiza întocmită. Pe fondul cauzei, din probele administrate nu s-a tăcut dovada comiterii unei fraude sau utilizarea de către reclamantă a semnăturii sociale sau a activelor societății în folosul propriu sau al unei terțe persoane.

Nu s-a dovedit prin înscrisurile depuse de reclamant frauda în dauna societății, care presupune prejudicierea conștientă, intenționată, de către administrator a intereselor societății prin acte juridice de natură să micșoreze substanțial patrimoniul acesteia. Erorile în activitatea de gestiune, ineficienta activității societății într-un sens sau altul sau alte aspecte având aceeași relevanță în conținut, țin de răspunderea administratorului aferentă raporturilor de mandat în care acesta se afla față de societate, dar nu pot constitui un temei suficient pentru excludere, altfel s-ar confunda răspunderea în calitate de asociat cu răspunderea în calitate de administrator. Intenția și prejudiciul sunt elemente esențiale în aprecierea fraudei și trebuie probate în egală măsură.

Or, sub aspect probatoriu, spre deosebire de expertiza judiciară efectuată la judecata în primă instanță, având valoare probatorie deplină în sens contrar susținerilor reclamantului, înscrisurile depuse de acesta din urmă, nu constituie dovezi concludente ale elementelor prevăzute legal pentru atragerea excluderii asociatului. Excluderea unui asociat poate interveni desigur și în cazul în care societatea nu cuprinde decât doi asociați, fără să implice în mod obligatoriu dizolvarea societății ci, în mod prioritar, continuarea acesteia cu asociat unic dacă asociatul rămas își manifestă voința în acest sens. în speță, însă, lipsa cu privire la „ affectio societatis" a fost reținută în raport cu admiterea cererii rcconvcnționale și în condițiile respingerii cererii principale formulată de reclamant, astfel că dispunerea dizolvării nu mai este exceptată, susținerile apelantului fiind nefondate și sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, prin decizia nr. 151 din 18 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantului A.V. Împotriva deciziei sus menționate, au declarat recurs reclamantul A.V. și pârâta SC L. SRL București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și deși recurenții au formulat cereri distincte, au dezvoltat critici comune, în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei recurate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare. In argumentarea motivului de nelegali tale prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenții au susținut în esență că, instanța le-a încălcat dreptul la apărare, prin respingerea cererilor de amânare formulate, care chiar dacă au ajuns la dosarul cauzei, după rămânerea în pronunțare, instanța avea posibilitatea de a repune cauza pe roi, pentru soluționarea acestora în contradictoriu cu toate părțile.

Au mai susținut recurenții că. instanța a. lacul: o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 208 alin. (l) C. proc. civ., în ceea ce privește respingerea cererii referitoare la. constatarea nulității absolute a raportului de expertiză, având în vedere că dovezile de convocare a recurentului A.V. nu poartă mențiunea de primire din partea acestuia. De asemenea, s-a susținut că în mod greșit au fost respinse ca tardive obiectivele propuse la. expertiză, obiective ce au fost propuse în cel mai scurt timp după încuviințarea acestei probe și în mod greșit au fost respinse obiccțiumle și cererea de efectuare a unei noi expertize.

Pe fondul cauzei, recurenții au arătat că instanța a tăcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 222 alin. (l) lit. d) și art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că societatea a funcționat în ciuda stării conflictuale dintre cei doi asociați, obținând venituri și realizând profit, iar față de conduita pârâtei T.S., se impune excluderea acesteia din societate și nu dizolvarea societății. In ceea ce privește incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanțele nu s-au pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care fuseseră învestite, respectiv revocarea din funcția de administrator a pârâtei T.S. și restituirea aportului acesteia la constituirea societății, iar dispozitivul hotărârii nu cuprinde soluția corespunzătoare fiecărui capăt de cerere.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează: Prealabil analizării susținerilor recurenților, se impune a fit făcută precizarea că, deși aceștia au declarat recurs prin cereri distincte, criticile formulate sunt identice, astfel încât se va proceda la examinarea și tratarea acestora împreună. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând decizia recurată, prin prisma dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept tuturor susținerilor și criticilor formulate, iar argumentele reținute din probele examinate au condus în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

In aceste condiții, critica recurenților potrivit căreia instanța nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind revocarea din funcția de administrator a pârâtei T.S. și restituirea aportului acesteia la constituirea societății, nu se susține, având în vedere soluția de respingere a cererii referitoare la excluderea asociatei pârâte, iar în raport de această soluție, în mod corect instanța nu a mai avut a se pronunța asupra capetelor de cerere subsecvente sus menționate. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. In argumentarea acestui motiv, recurenții au susținut că ncpronunțarea instanței asupra probelor solicitate în apel ar încălca dispozițiile art. 261 alin. (l) pct. 5 C. proc.

civ. și se sancționează cu nulitatea hotărârii, având în vedere că apelul s-a soluționat la primul termen de judecată, iar instanța a omis să se pronunțe asupra acestui aspect. In speță, se constată că prin cererea de apel, s-a solicitat proba cu înscrisuri, expertiză judiciară contabilă, eventual mobiliară și imobiliară, martori și interogatoriul pârâtei, cerere ce nu a fost .susținută însă în fața instanței. Or, în raport de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apei avea posibilitatea și nu obligația de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității, iar obligația de a-și proba susținerile, revenea apelantului.

în condițiile în care apelantul s-a mărginit la a enumera mijloacele de probă solicitate, tară a indica în concret dacă sunt dovezi noi, în temeiul dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța avea a se pronunța pe baza probatoriului administrat în primă instanță. Așa fiind, nu poate fi imputată instanței lipsa de diligentă a părții care nu a înțeles să motiveze corespunzător apelul și să se prezinte la termenul de judecată în vederea discutării în contradictoriu a cererii de probe formulată. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii rec urate, încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de control judiciar. Din perspectiva acestui motiv, se va analiza critica recurenților referitoare fa aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (l) C. proc.

civ. In speță, se constată că la data de 10 martie 2010, reclamantul A.V. și pârâta SC L. SRL București au depus cereri de amânare a judecății cauzei, adresate însă Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, și nu Curții de Apel București, învestită cu soluționarea cauzei. La data de 11 martie 2010, termen fixat în vederea soluționării apelului, după rămânerea în pronunțare, prin serviciul registratură au fost înaintate cele două cereri, astfel încât, în mod corect, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., dispunând amânarea pronunțării deciziei pentru a da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise. Așa fiind, nu poate fi reținută critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, întrucât, pe de o parte, din culpa părților, cererile au fost greșit îndreptate, iar pe de altă parte, nu au fost motivate potrivit dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc.

civ. Cu toate acestea, instanța a dispus amânarea pronunțării deciziei, situație în care părțile nu au fost prejudiciate, având posibilitatea de a depune concluzii scrise. În cadrul aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au criticat soluția pronunțată și sub aspectul greșitei aplicări a legii, respectiv a dispozițiilor art. 222 alin. (l) lit. d) și art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, în sensul că societatea poate fi dizolvată pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați care împiedică funcționarea societății, condiții ce nu au fost îndeplinite în speță. Potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

Această situație de excludere privește asociații care au și calitatea de administrator și implică încălcarea de către aceștia, cu vinovăție, a interdicțiilor legale care le impun să lucreze în interesul societar. Or, din considerentele deciziei recurate, se constată că în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanța a apreciat ca nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 222 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 31/1990, pentru a se dispune excluderea pârâtei din societate, situație de fapt în raport de care a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii. Reținând în schimb, ca motive temeinice, în sensul art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, gravele neînțelegeri dintre asociați care au condus la dispariția „affectio societatis", instanța de control judiciar a confirmat în mod corect soluția primei instanțe, interpretând și aplicând corect dispozițiile legale sus menționate.

Față de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să conducă ia modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursurile reclamantului A.V. și pârâtei SC L. SRL București vor fi respinse ca nefondate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca ne fondate recursurile declarate de reclamantul A.V. și pârâta SC L. SRL București, împotriva deciziei nr. 151 din 18 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.