ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4492/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Tribunalul Galați, secția civilă, prin sentința civilă nr. 499 din 28 aprilie 2006, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Galați, având ca obiect anularea dispoziției din 6 iunie 2005 emisă de pârât și obligarea acestuia din urmă să restituie, în natură, suprafața de 800 mp teren, situat în Galați, și să readucă terenul la starea de la data notificării, pe cheltuiala sa. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin notificarea din, B.E.H., autoarea reclamantului, a solicitat restituirea, în natură, a terenului situat în Galați, și, prin echivalent, a construcției.

Imobilul a fost proprietatea acesteia, conform actului dotal autentificat din 26 februarie 1926 la Tribunalul Brăila și a fost preluat de stat conform Decretului de naționalizare nr. 303/1948, în anexa căruia figurează. Autoarea reclamantului avea calitatea de persoană îndreptățită, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului, potrivit decretului sus-menționat, pentru naționalizarea industriei cinematografice, fiind înscris sub numele „Cinematograful L.” (ulterior „Cinematograful D.”). Din raportul de expertiză tehnică întocmit în 1998, la solicitarea Primăriei municipiului Galați, și atașat la dosar, rezultă că cinematograful a fost construit în anul 1920 și refăcut în perioada anilor 1959-1960.

Clădirea a funcționat ca cinematograf până în anul 1987, iar, începând cu acest an, clădirea a fost lăsată în paragină de proprietarul R.A.D.E.F. București și administratorul R.A.D.E.F. România Film - Filiala Galați. În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 69/1991, având în vedere starea avansată de degradare a cinematografului și pericolul de prăbușire și de accidentare a pietonilor, autoritățile administrației publice locale au hotărât, în anul 1998, demolarea „Cinematografului D.” (hotărârea din 12 noiembrie 1998). În raportul de specialitate din 10 noiembrie 1998 se precizează că, în conformitate cu prevederile planului urbanistic general, intenția autorităților publice locale este de a lărgi nodul de circulație în zona Galați.

Potrivit autorizației de desființare a clădirii din 22 noiembrie 2000 și certificatului de urbanism din 22 noiembrie 2000, R.A.D.E.F. România Film - Filiala Galați a procedat la demolarea imobilului, astfel cum rezultă din adresa din 15 ianuarie 2001. Prin hotărârea Consiliului local din 1 martie 2001, terenul de sub „Cinematograful D.” a trecut în proprietatea Municipiului Galați și în administrarea Consiliului local Galați. Față de situația terenului la data formulării notificării (anul 2002), s-a reținut că, în cauză, sunt aplicabile Legea nr. 215/2001 și Legea nr. 213/1998, iar restituirea în natură, ca măsură reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune dacă unitatea învestită cu soluționarea notificării nu achiesează la această modalitate.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998, statul sau unitățile administrative teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, iar, potrivit art. 38 din Legea nr. 215/2001, Consiliul local administrează domeniul public și privat al orașului. În această situație, nu are relevanță faptul că, la data formulării notificării, terenul revendicat nu era afectat de lucrările de formare a bretelei care ocolește semaforul din intersecția străzilor și, mai mult, excede prezentului proces faptul că au existat sau nu toate avizele pentru executarea acestei lucrări.

Din actele de la dosar a rezultat că, în virtutea prerogativelor conferite de lege, Consiliul local a adoptat hotărârea din 20 decembrie 2002, prin care a aprobat planul urbanistic de detaliu pentru zona aflată la intersecția străzii, în vederea optimizării circulației rutiere, iar lucrarea a fost pusă în aplicare (nefiind incidente nici dispozițiile art. 10 alin. (3) 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005). Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafața de teren revendicată este, în prezent, ocupată de trotuare și pastilă - 195,63 mp, spații verzi - 283,63 mp, spațiu construit „Casa de modă” și „V.M.” - 1,64 mp, parcare și spațiu carosabil - 382,40 mp.

În consecință, în mod corect, pârâtul a considerat că terenul nu poate fi restituit în natură, contestația fiind nefondată. Prin Decizia civilă nr. 303/ A din 14 septembrie 2006, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate, ca nefondat. Curtea a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, terenul în litigiu fiind situat într-o intersecție foarte circulată a orașului și ocupat de trotuar și pastilă, spații verzi, parcare, spațiu carosabil, spațiu construit. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a fost admis, prin Decizia nr. 6090 din 26 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, atât cele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, cât și cele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, referindu-se la sintagma „indiferent în posesia cui se află în prezent” au evidențiat că aceasta are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului, și, pe de altă parte, aceea de a stabili momentul în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul la data intrării în vigoare a Legii.

Din această perspectivă, împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu se afla în administrarea Consiliului local al municipiului Galați, conform art. 38 lit. f) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, este nesemnificativ cauzei, dispozițiile Legii nr. 10/2001 fiindu-i aplicabile cât timp incidența legii este stabilită erga omnes. Pe de altă parte, prevalența restituirii în natură a bunurilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 se apreciază în raport de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001, și trebuie raportată la art. 52 alin. (1), care înlătură de la aplicare orice alte prevederi contrare, care tind să indisponibilizeze bunul de la restituirea în natură.

În acest context, în cauză, era necesar a se stabili, prin probe certe, situația juridică a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, eventuala apartenență la domeniul public de interes local a terenului în dispută trebuia determinată în raport de îndeplinirea formalităților legale, respectiv existența unei hotărâri date de Guvernul României în acest sens, probă ce nu a fost administrată în cauză. Pe de altă parte, față de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, era necesar a se verifica și dacă lucrările edificate pe terenul în discuție au fost autorizate și la ce dată, precum și dacă, la data intrării în vigoare a aceleiași legi, terenul era liber sau, dimpotrivă, era afectat de detalii de sistematizare și dacă acestea sunt de utilitate publică, sens în care se impune completarea expertizei tehnice.

Înalta Curte a constatat, pentru argumentele prezentate, că situația de fapt nu a fost, pe deplin, stabilită, pentru a permite o corectă aplicare a legii, astfel că a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, pentru rejudecare, la Curtea de Apel. În rejudecare, Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin Decizia nr. 78/ A din 24 februarie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, având în vedere următoarele considerente: Pentru soluționarea prezentei cauze, instanța trebuie să analizeze dacă exista posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului solicitat, raportat la momentul apariției Legii nr. 10/2001 și a datei notificării formulate de reclamant. Față de poziționarea terenului în discuție și de măsurile stabilite de municipalitate în planul de urbanism general, restituirea în natură a imobilului nu se poate realiza.

Terenul se află la intersecția a două străzi foarte circulate din municipiul Galați și, pentru fluidizarea circulației, încă înainte de anul 2001, anul apariției Legii nr. 10/2001, s-a luat măsura modernizării acestei intersecții. Potrivit dispozițiilor din cap. II, pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, instituția învestită cu soluționarea notificării are obligația de a verifica destinația actuală a terenului revendicat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (străzi, trotuare, parcări), existența unor amenajări subterane, etc. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea se va limita la terenul liber.

Conform H.G. nr. 52 din 15 august 2002, străzile fac parte din domeniul public al județului Galați, iar terenul în litigiu se află la intersecția străzilor. De asemenea, prin H.C.L. din 01 martie 2001, terenul de sub imobilul revendicat și care a fost demolat a trecut în proprietatea municipiului Galați și în administrarea Consiliului local Galați, în prezent, fiind ocupat de trotuare și pastilă - 195,63 mp, spații verzi - 283,63 mp, parcare și spațiu carosabil - 382,40 mp, spațiu construit (casă de modă și „V.M.”). Concluzionând, Curtea a constatat că, prin planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, s-a prevăzut necesitatea efectuării unui studiu de specialitate pentru rezolvarea nodurilor de circulație, inclusiv în zona U.T.R.4, situată la intersecția străzilor.

În scopul punerii în practică a măsurilor cuprinse în P.U.G., a fost emisă H.C.L. din 01 martie 2001, prin care terenul aferent fostului cinematograf „D.” a fost trecut în administrarea Consiliului local Galați. Pentru modernizarea intersecției a fost emisă și H.C.L. din 12 noiembrie 1998, prin care s-a aprobat demolarea cinematografului „D.”. Prin H.C.J. din 30 iunie 2003, a fost declarată de utilitate publică de interes local lucrarea „Optimizarea circulației rutiere a străzilor.” Analizând succesiunea în timp a emiterii tuturor actelor sus-menționate, rezultă că, înainte de apariția Legii nr. 10/2001, municipalitatea a hotărât modernizarea intersecției, astfel că se poate spune că terenul era afectat de detalii de sistematizare la data intrării în vigoare a legii de reparație, iar acestea sunt de utilitate publică.

Cert este că, după aprobarea planului de urbanism general din data de 22 noiembrie 2000, pârâtul a acționat, sistematic, în sensul punerii în aplicare a măsurilor cuprinse în acest plan, inclusiv măsuri de optimizare a circulației în intersecția arătată. Prin Decizia civilă nr. 4856 din 30 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile sus-menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente: În motivarea soluției sale, Curtea a făcut referire la două argumente, și anume: „poziționarea terenului în discuție și măsurile stabilite de municipalitate în planul de urbanism general”.

Or, prin decizia de casare anterioară, instanța de recurs a stabilit, în sarcina instanței de apel, obligația de a verifica nu poziționarea actuală a terenului în litigiu, ci situația juridică a bunului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dezlegarea dată de Înalta Curte, sub aspectul necesității determinării situației juridice a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a verificării autorizării lucrărilor edificate pe teren și a împrejurării dacă, la această dată, terenul era liber sau afectat de detalii de sistematizare a fost ignorată de instanța de apel, în rejudecare. Curtea de Apel Galați răspunde îndrumărilor date de instanța de recurs printr-un unic considerent, și anume că, încă înainte de data apariției Legii nr. 10/2001, s-a luat măsura modernizării acestei intersecții.

Considerentul este fundamentat pe două argumente: prin planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, s-a prevăzut necesitatea efectuării unui studiu de specialitate pentru rezolvarea nodurilor de circulație, inclusiv în zona U.T.R. 4, situată la intersecția străzilor, și succesiunea actelor emise, din care ar rezulta că, încă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, municipalitatea a decis modernizarea intersecției în care este situat imobilul. Însă, planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, la care face referire instanța de apel, nu a fost depus la dosar, iar actele ulterioare la care se face trimitere, și anume: H.C.L. din 01 martie 2001, H.C.L. din 20 decembrie 2002 și H.C.J.

din 30 iulie 2003 sunt ulterioare datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, nu pot constitui temei pentru determinarea situației terenului la data intrării în vigoare a acestei legi, sub aspectul detaliilor de sistematizare, așa cum s-a stabilit prin decizia pronunțată de instanța de recurs. În plus, prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei, expertul a concluzionat în sensul că nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 (anul demolării clădirii) și anul 2003, că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J.

din 2002. Prin considerentele sale, instanța de apel s-a oprit la o concluzie contrară celei rezultate din raportul de expertiză efectuat, și anume aceea că, încă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, municipalitatea a decis modernizarea intersecției în care este situat imobilul, fără însă a arăta care sunt argumentele pentru care a apreciat că raportul de expertiză trebuie înlăturat din ansamblul probator administrat în cauză. Pe de altă parte, Curtea de Apel nu a răspuns susținerilor apelantului reclamant, vizând nulitatea actelor emise de autoritățile locale, față de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată fără lămurirea deplină a situației de fapt, așa cum s-a dispus prin decizia pronunțată de instanța de recurs, în temeiul unor probe care nu se regăsesc la dosar și fără a răspunde motivat susținerilor formulate de părțile în litigiu.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 32 din 23 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Pentru a hotărî în acest sens, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și instanțele anterioare, în raport de care a constatat următoarele: Din analiza succesiunii actelor depuse la dosar, a rezultat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, (14 februarie 2001), imobilul făcea parte din domeniul Municipiului Galați. Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 și 2003 și că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J.

nr. 46/2002. Deci, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcții și nu era afectat, la propriu, de detalii de sistematizare. Demersurile legale pentru înfăptuirea fluidizării traficului rutier în zonă, prin realizarea unui fir suplimentar de circulație, chiar pe terenul solicitat de apelant să i se restituie în natură, au avut loc după data de 14 februarie 2001. Apelantul reclamat a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „sub sancțiunea nulității absolute, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

Instanța de apel a reținut că, în speță, a operat o schimbare de destinație, însă scopul avut în vedere a fost unul de interes public (fluidizarea circulației în zonă), interes care devansează dreptul de proprietate, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 teza a II-a din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994. Conform art. 1 din Protocolul 1, protecția pe care o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută. În concepția Curții Europene, într-o jurisprudență constantă începând cu anul 1982, art. 1 nu conține numai principiul protecției dreptului de proprietate, ci și alte principii, care constituie limite ale exercițiului acestui drept, prevede posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

În speță, este incidentă această ultimă ipoteză; deși pentru terenul în cauză era formulată o notificare, potrivit Legii nr. 10/2001, deși era restituibil în natură la 14 februarie 2011, deși principiul restituirii în natură are prevalență, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, urmează să se dea eficiență unei alte măsuri reparatorii prevăzută de această lege, conform considerentelor de mai sus. În raport de lucrările existente pe teren și de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că măsurile prin echivalent acordate prin dispoziția contestată în prezentul dosar vor asigura justul echilibru între „lipsirea de proprietate” și „interesul public”, sau, altfel spus, pentru „lipsirea de proprietate”, partea a primit o dreaptă despăgubire, urmare a acordării acestor măsuri.

Instanța a reținut că, în speță, au fost respectate toate condițiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, de Legea nr. 33/1994 și de Constituție. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.M., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, și, în consecință, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, pentru următoarele motive: 1. Decizia a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a prevederilor Legii nr. 33/1994 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). H.C.J. din 30 iulie 2003, prin care s-a declarat de utilitate publică de interes local lucrarea „optimizarea circulației rutiere”, nu vizează terenul în litigiu, cum, în mod greșit a considerat instanța de apel, ci proprietatea lui C.I., după cum rezultă din art. 1 al acestei hotărâri. Prin H.G. din 05 februarie 2002, nu a fost atestată modernizarea intersecției străzilor, ca aparținând domeniului public al Municipiului Galați, cum a reținut Curtea în considerente, atestarea referindu-se numai la intersecția străzilor, așa cum se găsea în perioada dinaintea anului 2001. Bunul nu s-a aflat niciodată, în mod legal, în patrimoniul sau în administrarea Municipiului Galați, iar construcțiile ridicate pe teren s-au realizat cu încălcarea legii.

Hotărârile din 01 martie 2001, din 20 decembrie 2002 și din 30 iulie 2003 sunt nule nu numai pentru că încalcă prevederile art. 52 alin. (1) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar și pentru faptul că bunul nu a trecut niciodată din proprietatea statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, în proprietatea sau în domeniul public al Municipiului Galați. În absența emiterii unei hotărâri de guvern, privind trecerea bunului din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, în condițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, recunoscută de Municipiul Galați, potrivit adresei din 23 octombrie 2008, acesta a dispus, în mod nelegal, de terenul în litigiu, construind fără autorizație pe terenul notificat.

Deși se reține în considerentele hotărârii recurate, că, la 10 februarie 2001, terenul era liber de construcții și neafectat de detalii de sistematizare, iar lucrările au fost edificate fără autorizație, după această dată, instanța de apel a respins cererea de restituire, în natură, a imobilului, cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Legii nr. 33/1994. Astfel, nu a fost stabilită cauza de utilitate publică, hotărârea din 30 iulie 2003 a avut în vedere exproprierea imobilului, proprietatea numitei C.I., și nu terenul în cauză.

Nu s-a realizat actul de expropriere privind bunul în litigiu, conform prevederilor și procedurii Legii nr. 33/1994; exproprierea se putea realiza după emiterea dispoziției de restituire, în natură, a terenului către reclamant și numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire, suma acordată cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de valoare nominală, fiind modică în raport de valoarea imobilului. De asemenea, instanța nici nu a pus în discuție incidența Legii nr. 33/1994. Dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 au fost nesocotite, prin nerespectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994, prin edificarea lucrărilor fără autorizație de construire. Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aplicat greșit.

Aceste dispoziții vizează construcțiile edificate anterior datei de 14 februarie 2001. Or. construcțiile edificate pe terenul reclamantului sunt realizate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Totodată, prevederile art. 10 alin. (2) se referă la construcții autorizate, or construcțiile de pe terenul în cauză sunt făcute fără autorizație de construire, așa cum rezultă din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul N.V. 2. Decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., art. 9, art. 52 alin. (1) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Curtea de Apel a ignorat dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul determinării situației juridice a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a faptului că lucrările au fost edificate fără autorizație, că, la această dată, terenul era liber, neafectat de detalii de sistematizare, cât și sub aspectul aplicării, în cauză, a prevederilor art. 9, art. 52 alin. (1) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța de apel nu a ținut seama de Decizia de casare nr. 6090 din 26 septembrie 2007, în care se menționa că H.C.L din 01 martie 2001, H.C.L. din 20 decembrie 2002 și H.C.J. din 30 iulie 2003 sunt ulterioare datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, nu pot constitui temei pentru determinarea situației terenului la data intrării în vigoare a acestui act normativ, sub aspectul detaliilor de sistematizare.

În plus, prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării apelului, s-a concluzionat că nu au existat detalii de sistematizare între anii 1998-2003, că anul 2003 este anul începerii lucrării „optimizarea traficului rutier”. Curtea de Apel Galați, contrar dispozițiilor obligatorii ale instanței de casare, nu a răspuns cerințelor acestei instanțe, de a se pronunța cu privire la nulitatea actelor emise de autoritățile locale și județene, în raport cu prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În continuare, recurentul expune situația terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reluând susținerile anterioare. Arată că interdicția schimbării destinației sau a grevării bunului imobil prin construire pe terenul notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este condiționată de legiuitor, respectiv nu se pot lua în considerare eventualele planuri de urbanism sau pretinse interese publice locale.

Deci, a se ține seama de asemenea condiții ar însemna a distinge acolo unde legea nu distinge, a încălca principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Menționează că planul de urbanism general, la care se face referire în conținutul considerentelor deciziei recurate, pe lângă faptul că nu a fost depus la dosar, nu cuprinde modernizarea intersecției străzilor, aceste lucrări fiind prevăzute și aprobate conform hotărârii din 20 decembrie 2002. Acest plan, chiar în situația în care ar fi prevăzut lucrări de modernizare, nu este de natură să înlăture de la aplicare prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001, Normele metodologice de aplicare a textului de lege menționat, care concentrează o serie de reguli, și anume indisponibilizarea, începând cu 14 februarie 2001, a imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege în raport cu orice alte proceduri.

Este interzisă chiar aplicarea prevederilor Legii nr. 213/1998, privind regimul proprietății publice. Concluzionează în sensul că, față de situația juridică a bunului la data apariției Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului în natură se impune ca singura măsură legală, ce corespunde scopului și rațiunii legii. 3. Decizia instanței de apel încalcă și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susține încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 sus-menționate, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Constituției României, a Legii nr. 33/1994. În esență, instanța de apel a avut o atitudine părtinitoare, lipsită de obiectivitate și de favorizare a pârâtului.

Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 1981 din 19 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, reținând următoarele: În rejudecare, instanța de apel a avut în vedere statuările din deciziile de casare, în raport de faptul că nu au mai fost administrate alte probe și în condițiile în care, din expertiza efectuată în cauză, a rezultat imposibilitatea restituirii terenului solicitat, afectat de amenajări de utilitate publică, acesta aflându-se la intersecția străzilor. Prin hotărârea Consiliului local din 1 martie 2001, terenul de sub imobilul-construcție a trecut în proprietatea Municipiului Galați și în administrarea Consiliului local Galați, fiind, în prezent, ocupat de trotuare, parcare, spațiu comercial.

Din această perspectivă și a H.C.L. din 01 august 2011, respectiv a H.C.J. din 30 iunie 2003, a P.U.G. din 22 noiembrie 2000, instanța de apel, raportat la statuările și recomandările obligatorii cuprinse în deciziile de casare sus evocate, a analizat raporturile juridice dintre părți, reținând, astfel, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), imobilul din litigiu făcea parte din domeniul Municipiului Galați și că scopul avut în vedere la schimbarea destinației a fost fluidizarea circulației în zonă, fiind de interes public. Ca atare, nu sunt fondate criticile legate de nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile legate de motivarea hotărârii, în condițiile în care sunt examinate argumentele de fapt și de drept ce au determinat soluția pronunțată de instanța de apel, astfel că hotărârea se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. În concluzie, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul fiind nefondat. Împotriva acestei decizii recurentul reclamant a formulat contestație în anulare. Prin Decizia civilă nr. 2433 din 22 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis contestația formulată de B.M., a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru judecarea recursului. În pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut, raportat la dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că legea permite exercitarea acestei căi de atac în condițiile în care instanța a omis, din greșeală, cercetarea unor motive de recurs, iar noțiunea de „proces echitabil” presupune, cu necesitate, ca o instanță să examineze, în mod real, problemele esențiale ale raportului juridic litigios, și nu doar să reia, pur și simplu, concluziile unei instanțe inferioare.

În speță, se reține că, în calea de atac a recursului, recurentul reclamant a invocat, pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -, mai multe critici de nelegalitate, respectiv acelea vizând faptul că Decizia nr. 32 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 9, art. 52 alin. (1) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale Legii nr. 33/1994, ale art. 9 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Motivele de recurs formulate de reclamant au vizat, în esență, o chestiune majoră, respectiv posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului în litigiu, determinată, pe de o parte, de faptul că, față de situația juridică de fapt și de drept a bunului la data apariției Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se impune ca singura măsură legală, măsură ce corespunde scopului și rațiunii legii speciale, iar, pe de altă parte, de faptul că, pe terenul reclamantului, edificarea construcțiilor s-a făcut fără autorizație de construire. Expunerea de argumente a soluției pronunțate în recurs nu răspunde, în mod concret, fiecăreia dintre criticile de nelegalitate invocate, rezumându-se doar la o prezentare a situației de fapt și la argumentul că „din expertiza efectuată în cauză a rezultat imposibilitatea restituirii terenului solicitat, afectat de amenajări de utilitate publică”.

De asemenea, se mai arată că „nu sunt fondate criticile legate de nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.” și că „sunt nefondate și criticile legate de motivarea hotărârii, în condițiile în care sunt examinate argumentele de fapt și de drept ce au determinat soluția pronunțată de instanța de apel, astfel că hotărârea se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.” Aceste aspecte reținute de către instanța de recurs nu dezleagă numeroasele probleme de drept cu care a fost învestită prin recursul reclamantului. Este adevărat că instanța nu este obligată să răspundă, în mod detaliat, fiecărui argument al părții, însă, în speță, instanța de recurs s-a limitat la expunerea unor aspecte de fapt ale cauzei, lăsând, practic, nesoluționate criticile de nelegalitate pe care recurentul-reclamant le-a invocat în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin urmare, instanța de recurs nu a răspuns criticilor reclamantului recurent, constatându-se că, din eroare, a omis să le analizeze, ceea ce atrage temeinicia contestației în anulare, cu consecința admiterii căii de atac. S-a mai reținut că susținerile recurentului reclamant nu reprezintă simple argumente în fundamentarea unui motiv de recurs, ci motive distincte ale căii de atac, determinante în soluționarea cauzei. Astfel, în stabilirea formei de reparație cuvenită reclamantului pentru imobilul în litigiu, este importantă interpretarea dispozițiilor legale în materie, mai precis, în ce măsură, raportat la acestea, există posibilitatea restituirii în natură a terenului preluate de stat, ocupat de construcții edificate fără autorizație de construire.

S-a constatat, așadar, că este întemeiată susținerea contestatorului, în sensul că instanța nu a analizat motivele de recurs formulate de reclamant și care vizau soluția pronunțată în decizia recurată, privind aplicarea greșită sau încălcarea unor dispoziții legale aplicabile în cauză, cu toate că aceste motive au fost invocate și prezentate pe larg în cererea de recurs. În rejudecarea căii de atac, analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, se vor examina criticile referitoare la încălcarea deciziilor de casare anterioare, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., deoarece respectarea sau nerespectarea dispozițiilor din cuprinsul acestor hotărâri este relevantă nu numai în ceea ce privește necesitatea respectării dispozițiilor obligatorii ale instanțelor de recurs, în condițiile art. 315 C. proc. civ., dar și în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor de drept substanțial, în soluționarea cauzei, de către instanța de apel, astfel cum s-a stabilit prin deciziile de casare, sub aspectul final al stabilirii formei de reparație cuvenită reclamantului pentru terenul solicitat în prezentul dosar. În concluzie, prezenta instanță va analiza, prioritar, criticile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, precum și pe aceea care vizează încălcarea unor dispoziții de ordin procedural (nesupunerea dezbaterii părților a Legii nr. 33/1994, care nu a fost invocată drept temei juridic al acțiunii), deoarece și această susținere se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. 2. În esență, se susține încălcarea deciziilor de recurs anterioare, determinat de împrejurarea că aceste hotărâri au stabilit să se determine situația juridică a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că terenul era liber de construcții la această dată, cât și sub aspectul aplicării, în cauză, a dispozițiilor art. 9, art. 52 alin. (1) și art. 21 alin. (5) din legea enunțată. A mai arătat că a fost nerespectată prima decizie a instanței de recurs, care a constatat că hotărârile Consiliului local și Consiliului județean emise în cauză, fiind ulterioare intrării în vigoare a actului normativ în discuție, nu pot constitui temei pentru determinarea situației juridice a terenului la data adoptării legii de reparație.

De asemenea, a invocat concluziile raportului de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării apelului, în care s-a menționat că terenul nu era afectat de detalii de sistematizare în perioada 1998-2003, anul 2003 fiind anul de început al lucrării „Optimizarea traficului rutier” în zonă. A mai susținut că instanța de apel, contrar deciziei de casare, nu a răspuns cerințelor stabilite de această instanță, în sensul de a se pronunța cu privire la nulitatea actelor emise de autoritățile locale și județene, în raport cu prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A mai arătat că era interzisă chiar aplicarea Legii nr. 213/1998, restituirea imobilului în natură fiind singura formă de reparație posibilă, față de situația juridică a bunului, la data intrării în vigoare a legii speciale.

Din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., acestea sunt, în parte, întemeiate, în parte nu. Instanța de apel a avut în vedere situația juridică a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform probelor administrate în cauză, reținând că „ (…) nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 și anul 2003, că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J. din 2002”. A mai concluzionat că „ (…) în fapt, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcții și nu era afectat, la propriu, de detalii de sistematizare. Demersurile legale pentru înfăptuirea fluidizării traficului rutier în zonă, prin realizarea unui fir suplimentar de circulație, chiar pe terenul solicitat de apelant să i se restituie în natură, au avut loc după data de 14 februarie 2001”.

În raport de considerentele instanței de apel, în rejudecare, nu se poate reține că aceasta ar fi stabilit situația juridică a terenului la o altă dată decât cea stabilită prin deciziile de casare, și anume data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, și că, astfel, ar fi încălcat hotărârile instanțelor de recurs anterioare. De asemenea, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea a stabilit că a avut loc o încălcare a textului de lege menționat, care, printre altele, interzice schimbarea destinației imobilelor notificate, potrivit prevederilor acestei legi, în speță, prin lucrările efectuate având loc o astfel de operațiune.

Sub acest aspect, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a răspuns, chiar dacă într-un mod implicit, cerinței instanței de casare (Decizia nr. 4856 din 30 septembrie 2010), de a se pronunța asupra nulității actelor emise de autoritățile locale, raportat la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Ca atare, nu se poate considera că instanța de apel, în rejudecare, ar fi încălcat decizia de casare sub aspectul enunțat mai sus (nefiind întrunite, din acest punct de vedere, cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) și, totodată, nu ar fi analizat un motiv de apel, care să facă imposibilă exercitarea controlului judiciar de prezenta instanță, nefiind întrunite, deci, nici cerințele art. 304 pct. 7 din același cod.

Sub o singură chestiune, însă, instanța de apel nu a lămurit situația de fapt în legătură cu terenul în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce va determina, alături de alte motive ce se vor prezenta în continuare, casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Astfel, deși a reținut, raportat la expertiza efectuată, în rejudecare, de expert N.V. (filele 17-19 Dosar apel nr. 526/44/2008), că „pe teren nu au existat detalii de sistematizare între anii 1998, anul demolării cinematografului D. - 2003, anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier. Deci…la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcții și nu era afectat de detalii de sistematizare”, Curtea de Apel a omis lucrarea întocmită de același expert în dosarul primei instanțe (filele 77-82, Dosar nr. 1830/C/2005 al Tribunalului Galați).

Conform raportului, la pct. 3 lit. b) din capitolul intitulat „Desfășurarea expertizei”, se menționează că „Pe planul fotogrammetric al municipiului Galați din anii 1975-1978 au apărut clădirea Casei de modă Galați, a construcției P+1, alipite de fostul cinematograf D., precum și a fostei construcții existente pe amplasamentul actual al imobilului „V.C.”. Potrivit lit. e) din raport, același capitol, conturul vechi al imobilului este ocupat de trotuare și pastilă - 195,63 mp, spații verzi - 283,63 mp, spațiu construit (spațiu C.O. Casa de modă și V.M. - 1,64 mp, parcare și spațiu carosabil - 382,40 mp Având în vedere cele constate, inițial, de expert, în legătură cu existența construcției Casa de modă și V.M.

- 1,64 mp, apărută în anii 1975-1978, ulterior preluării terenului de la autoarea reclamantului (Decretul nr. 303/1948), și care se regăsește și, în prezent, pe amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură de către reclamant, raportat la cele constate de același expert cu ocazia rejudecării apelului, și anume că terenul în litigiu era liber de construcții și neafectat detalii de sistematizare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel ar fi trebuit să lămurească situația juridică a acestei construcții, respectiv data edificării (anterior sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) și persoana care a edificat-o, statul sau fostul proprietar, având în vedere că, raportat la momentul la care construcția apare în planul fotogrammetric (anii 1975-1978) și momentul preluării bunului de la autoarea reclamantului (1948), operează prezumția că, terenul nemaifiind în posesia acesteia din urmă, construcția respectivă de pe teren a fost edificată de o altă persoană decât proprietarul deposedat (aspect relevant în stabilirea formei de reparație cuvenită reclamantului pentru terenul ocupat de această construcție).

Aceasta cu atât mai mult cu cât, cum s-a arătat deja, ambele expertize sunt întocmite de același expert, conțin constatări diferite în ceea ce privește situația terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub aspectul edificării construcției Casa de modă Galați și V.M. - 1,64 mp, iar primul raport de expertiză, în care se face vorbire despre această lucrare, nu a fost contestat de niciuna dintre părți. Nu rezultă, deci, care sunt argumentele pentru care expertul a revenit asupra opiniei exprimate în expertiza inițială, concluzionând, în cea de-a doua expertiză, că terenul era liber de construcții la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a preluat, ca atare, fără lămurirea situației de fapt sub aspectul lucrării sus-menționate, concluziile din cea de-a doua expertiză.

Pentru aceste motive, se va admite recursul reclamantului, se va casa decizia atacată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, pentru a se lămuri situația terenului de sub construcția Casa de modă Galați și V.M. - 1,64 mp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, data edificării lucrării, persoana care a construit-o, individualizarea exactă, prin laturi și vecinătăți, a terenului ocupat de această construcție, îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) 3 din Legea enunțată, toate aceste elemente fiind determinante în stabilirea formei de reparație cuvenită reclamantului pentru terenul ocupat de construcția respectivă.

A mai susținut recurentul că a fost încălcată prima decizie de casare, care a stabilit că hotărârile emise de Consiliul local și de Consiliul județean Galați (din 1 martie 2001, din 20 decembrie 2002, din 30 iulie 2003) nu pot constitui temei pentru determinarea situației juridice a terenului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub aspectul detaliilor de sistematizare, fiind ulterioare adoptării legii. Susținerea este neîntemeiată. În primul rând, prin cea de-a doua Decizie de casare, nr. 4856 din 30 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, s-a stabilit că hotărârile emise de autoritățile locale nu pot constitui temei pentru determinarea situației terenului în litigiu, fiind ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu prin prima decizie a instanței de recurs.

Pe de altă parte, instanța de apel a făcut referire doar, în prezentarea situației de fapt, la cele trei hotărâri sus-menționate, dar nu a dat relevanță acestor acte, în sensul invocat de recurent, și anume că, determinat de emiterea lor, terenul nu ar fi fost considerat liber de construcții și detalii de sistematizare, la data adoptării legii speciale de reparație. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber, altele fiind argumentele pentru care a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a cererii de restituire în natură.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, Curtea de Apel a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în rejudecare, din care rezultă că „nu au existat detalii de sistematizare în perioada 1998-2003 și că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier”, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, decizia de casare fiind respectată sub aspectul relevanței probei cu expertiză, arătată. A mai afirmat recurentul că nu s-a ținut seama de către Curte că lucrările edificate pe teren nu au fost autorizate, chestiune considerată, de asemenea, importantă în soluționarea cauzei, conform deciziilor de casare. Critica este întemeiată, însă nerelevantă. Curtea a făcut referire, într-adevăr, și la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, când a stabilit forma de reparație cuvenită reclamantului, în echivalent.

A omis, însă, că unitatea deținătoare păstrează terenul ocupat de construcțiile edificate de aceasta, cu consecința reparației în echivalent pentru persoana îndreptățită, doar în cazul în care construcțiile respective au fost realizate în baza autorizației de construire, așa cum prevăd dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Aspectul este însă, nesemnificativ, deoarece actele emise de autoritățile locale, în baza cărora s-au realizat lucrările care afectează, în prezent, terenul solicitat în natură (mai puțin terenul ocupat de construcția în suprafață de 1,64 mp, a cărei situație juridică se impune a fi lămurită în rejudecare) sunt ulterioare adoptării Legii nr. 10/2001 și, astfel, nu pot influența situația terenului la această dată.

În ceea ce privește încălcarea deciziilor de casare din punct de vedere al incidenței, în cauză, a dispozițiilor art. 9, art. 21 alin. (5) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținerile recurentului sunt, în parte, întemeiate. Referitor la cel de-al doilea dintre textele de lege enumerate (art. 21 alin. (5), cum s-a arătat în precedent, instanța de casare, prin Decizia nr. 4856 din 30 septembrie 2010, a stabilit doar ca instanța de rejudecare să răspundă criticilor privind nulitatea actelor emise de autoritățile locale, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce Curtea a și făcut, reținând că a avut loc o schimbare de destinație a terenului, ulterior intrării în vigoare a actului normativ enunțat.

Implicit, a considerat că actele respective sunt lovite de nulitate. Înalta Curte, prin decizia de recurs anterioară, nu a decis că actele autorităților locale sunt nule în condițiile art. 21 alin. (5), ci doar a impus instanței de apel ca, în rejudecare, să se pronunțe pe această critică. Pe de altă parte, cum actele respective sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, ca atare, cum s-a stabilit și prin deciziile de casare, nu pot constitui temei în determinarea situației terenului la această dată, este nerelevantă nulitatea acestor acte, din perspectiva art. 21 alin. (5). Referitor la încălcarea deciziilor de casare (mai precis a primei decizii de recurs), sub aspectul incidenței art. 9 și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, criticile sunt întemeiate.

Prin Decizia nr. 6090 din 26 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut că prevalența restituirii în natură, reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001, trebuie raportată la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ și la dispozițiile art. 52 alin. (1), care înlătură aplicarea altor reglementări contrare, de natură să indisponibilizeze terenul de la forma de reparație în natură. Contrar celor stabilite prin decizia de casare, deși a reținut că terenul era liber de construcții și neafectat de detalii de sistematizare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (mai puțin, terenul afectat de Casa de Modă Galați și V.M.

- 1,64 mp, a cărui situație urmează să fie lămurită în rejudecare), instanța de apel nu a dat prioritate reparației în natură, reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001, înlăturând, în mod greșit, solicitarea reclamantului în acest sens, prin aplicarea unor dispoziții (art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1, Legea nr. 33/1994), care, în opinia Curții, anihilează dreptul părții la această formă de reparație, determinat de interesul public în păstrarea afectațiunii actuale a terenului.

Soluționând cauza în această modalitate, Curtea de Apel a încălcat dispozițiile din decizia de casare, atât sub aspectul prevalenței restituirii în natură a terenului (liber de construcții la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) în raport de alte proceduri, cât și sub aspectul relevanței juridice a construcțiilor de utilitate publică efectuate după adoptarea acestei legi, instanța de recurs anterioară menționând, fără echivoc, împrejurarea că interesează doar situația terenului la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație. În concluzie, raportat la cerințele art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să dispună obligarea pârâtului la restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, mai puțin terenul ocupat de cele două construcții, în suprafață de 1,64 mp, pentru care forma de reparație se va decide de Curte, după lămurirea situației terenului respectiv, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la aspectele ce trebuie clarificate conform celor arătate în cuprinsul prezentei decizii. Critica circumscrisă primului motiv de recurs, dar care se încadrează tot în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., referitoare la încălcarea obligației procedurale a instanței de apel, de a pune în discuția părților Legea nr. 33/1994, este corectă, dar nerelevantă, deoarece, pentru argumentele arătate, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, Legea nr. 33/1994, cu consecința respingerii cererii de restituire, în natură, a imobilului în litigiu. Ca atare, nu mai prezintă importanță, din punct de vedere juridic, împrejurarea că această lege nu a fost supusă dezbaterii părților. 1. În raport de soluția ce urmează a se pronunța asupra căii de atac de față, de admitere a recursului, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru argumentele expuse în precedent, Înalta Curte nu va mai examina susținerile recurentului, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994.

Astfel, instanța de