ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4492/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4492/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Tribunalul Galați, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 499 din 28 aprilie 2006, a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului

Galați, având ca obiect anularea dispoziției din 6 iunie 2005 emisă de pârât și

obligarea acestuia din urmă să restituie, în natură, suprafața de 800 mp teren, situat în Galați, și să readucă terenul la starea de la data notificării, pe cheltuiala

sa.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin notificarea din,

B.E.H., autoarea reclamantului, a solicitat restituirea, în natură, a terenului

situat în Galați, și, prin echivalent, a construcției.

Imobilul a fost

proprietatea acesteia, conform actului dotal autentificat din 26 februarie 1926

la Tribunalul Brăila și a fost preluat de stat conform Decretului de

naționalizare nr. 303/1948, în anexa căruia figurează.

Autoarea

reclamantului avea calitatea de persoană îndreptățită, conform art. 3 lit. a)

din Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost

trecut în proprietatea statului, potrivit decretului sus-menționat, pentru

naționalizarea industriei cinematografice, fiind înscris sub numele

„Cinematograful L.” (ulterior „Cinematograful D.”).

Din raportul de

expertiză tehnică întocmit în 1998, la solicitarea Primăriei municipiului Galați,

și atașat la dosar, rezultă că cinematograful a fost construit în anul 1920 și

refăcut în perioada anilor 1959-1960. Clădirea a funcționat ca cinematograf

până în anul 1987, iar, începând cu acest an, clădirea a fost lăsată în

paragină de proprietarul R.A.D.E.F. București și administratorul R.A.D.E.F.

România Film - Filiala Galați.

În conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 69/1991, având în vedere starea avansată de degradare a

cinematografului și pericolul de prăbușire și de accidentare a pietonilor,

autoritățile administrației publice locale au hotărât, în anul 1998, demolarea „Cinematografului

D.” (hotărârea din 12 noiembrie 1998).

În raportul de

specialitate din 10 noiembrie 1998 se precizează că, în conformitate cu

prevederile planului urbanistic general, intenția autorităților publice locale

este de a lărgi nodul de circulație în zona Galați.

Potrivit autorizației

de desființare a clădirii din 22 noiembrie 2000 și certificatului de urbanism din

22 noiembrie 2000, R.A.D.E.F. România Film - Filiala Galați a procedat la demolarea

imobilului, astfel cum rezultă din adresa din 15 ianuarie 2001.

Prin hotărârea

Consiliului local din 1 martie 2001, terenul de sub „Cinematograful D.” a

trecut în proprietatea Municipiului Galați și în administrarea Consiliului

local Galați.

Față de situația

terenului la data formulării notificării (anul 2002), s-a reținut că, în cauză,

sunt aplicabile Legea nr. 215/2001 și Legea nr. 213/1998, iar restituirea în

natură, ca măsură reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu se poate

dispune dacă unitatea învestită cu soluționarea notificării nu achiesează la

această modalitate.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 213/1998, statul sau unitățile administrative teritoriale exercită

posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public,

iar, potrivit art. 38 din Legea nr. 215/2001, Consiliul local administrează

domeniul public și privat al orașului.

În această situație,

nu are relevanță faptul că, la data formulării notificării, terenul revendicat

nu era afectat de lucrările de formare a bretelei care ocolește semaforul din

intersecția străzilor și, mai mult, excede prezentului proces faptul că au

existat sau nu toate avizele pentru executarea acestei lucrări.

Din actele de la

dosar a rezultat că, în virtutea prerogativelor conferite de lege, Consiliul

local a adoptat hotărârea din 20 decembrie 2002, prin care a aprobat planul

urbanistic de detaliu pentru zona aflată la intersecția străzii, în vederea

optimizării circulației rutiere, iar lucrarea a fost pusă în aplicare (nefiind

incidente nici dispozițiile art. 10 alin. (3)

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005).

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafața de teren revendicată este,

în prezent, ocupată de trotuare și pastilă - 195,63 mp, spații verzi - 283,63 mp, spațiu construit „Casa de modă” și „V.M.” - 1,64 mp, parcare și

spațiu carosabil - 382,40 mp.

În consecință, în mod

corect, pârâtul a considerat că terenul nu poate fi restituit în natură,

contestația fiind nefondată.

Prin Decizia civilă nr.

303/ A din 14 septembrie 2006, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate, ca

nefondat. Curtea a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, terenul în litigiu fiind situat într-o intersecție

foarte circulată a orașului și ocupat de trotuar și pastilă, spații verzi,

parcare, spațiu carosabil, spațiu construit.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, care a fost admis, prin Decizia nr. 6090

din 26 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a fost casată decizia recurată și s-a trimis

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în

posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se

află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, atât cele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, cât

și cele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, referindu-se la sintagma „indiferent

în posesia cui se află în prezent” au evidențiat că aceasta are semnificația,

pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de

calitatea deținătorului, și, pe de altă parte, aceea de a stabili momentul în

funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care

deținea imobilul la data intrării în vigoare a Legii.

Din această

perspectivă, împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

imobilul în litigiu se afla în administrarea Consiliului local al municipiului

Galați, conform art. 38 lit. f) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice

locale, este nesemnificativ cauzei, dispozițiile Legii nr. 10/2001 fiindu-i

aplicabile cât timp incidența legii este stabilită erga omnes.

Pe de altă parte, prevalența

restituirii în natură a bunurilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 se

apreciază în raport de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10 din 14

februarie 2001, și trebuie raportată la art. 52 alin. (1), care înlătură de la

aplicare orice alte prevederi contrare, care tind să indisponibilizeze bunul de

la restituirea în natură.

În acest context, în

cauză, era necesar a se stabili, prin probe certe, situația juridică a

imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel,

eventuala apartenență la domeniul public de interes local a terenului în

dispută trebuia determinată în raport de îndeplinirea formalităților legale,

respectiv existența unei hotărâri date de Guvernul României în acest sens,

probă ce nu a fost administrată în cauză.

Pe de altă parte,

față de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, era necesar a se

verifica și dacă lucrările edificate pe terenul în discuție au fost autorizate

și la ce dată, precum și dacă, la data intrării în vigoare a aceleiași legi, terenul

era liber sau, dimpotrivă, era afectat de detalii de sistematizare și dacă

acestea sunt de utilitate publică, sens în care se impune completarea

expertizei tehnice.

Înalta Curte a

constatat, pentru argumentele prezentate, că situația de fapt nu a fost, pe

deplin, stabilită, pentru a permite o corectă aplicare a legii, astfel că a

admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, pentru rejudecare, la Curtea de Apel.

În rejudecare, Curtea

de Apel Galați, secția civilă, prin Decizia nr. 78/ A din 24 februarie 2009, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, având în vedere următoarele

considerente:

Pentru soluționarea

prezentei cauze, instanța trebuie să analizeze dacă exista posibilitatea restituirii,

în natură, a imobilului solicitat, raportat la momentul apariției Legii nr. 10/2001

și a datei notificării formulate de reclamant.

Față de poziționarea

terenului în discuție și de măsurile stabilite de municipalitate în planul de

urbanism general, restituirea în natură a imobilului nu se poate realiza. Terenul

se află la intersecția a două străzi foarte circulate din municipiul Galați și,

pentru fluidizarea circulației, încă înainte de anul 2001, anul apariției Legii

nr. 10/2001, s-a luat măsura modernizării acestei intersecții.

Potrivit

dispozițiilor din cap. II, pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, instituția învestită

cu soluționarea notificării are obligația de a verifica destinația actuală a

terenului revendicat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de

acces (străzi, trotuare, parcări), existența unor amenajări subterane, etc. În

cazul în care se constată astfel de situații, restituirea se va limita la

terenul liber.

Conform H.G. nr. 52

din 15 august 2002, străzile fac parte din domeniul public al județului Galați,

iar terenul în litigiu se află la intersecția străzilor.

De asemenea, prin H.C.L.

din 01 martie 2001, terenul de sub imobilul revendicat și care a fost demolat a

trecut în proprietatea municipiului Galați și în administrarea Consiliului local

Galați, în prezent, fiind ocupat de trotuare și pastilă - 195,63 mp, spații

verzi - 283,63 mp, parcare și spațiu carosabil - 382,40 mp, spațiu construit (casă de modă și „V.M.”).

Concluzionând, Curtea

a constatat că, prin planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, s-a

prevăzut necesitatea efectuării unui studiu de specialitate pentru rezolvarea

nodurilor de circulație, inclusiv în zona U.T.R.4, situată la intersecția

străzilor.

În scopul punerii în

practică a măsurilor cuprinse în P.U.G., a fost emisă H.C.L. din 01 martie 2001,

prin care terenul aferent fostului cinematograf „D.” a fost trecut în

administrarea Consiliului local Galați.

Pentru modernizarea

intersecției a fost emisă și H.C.L. din 12 noiembrie 1998, prin care s-a

aprobat demolarea cinematografului „D.”.

Prin H.C.J. din 30

iunie 2003, a fost declarată de utilitate publică de interes local lucrarea

„Optimizarea circulației rutiere a străzilor.”

Analizând succesiunea

în timp a emiterii tuturor actelor sus-menționate, rezultă că, înainte de

apariția Legii nr. 10/2001, municipalitatea a hotărât modernizarea intersecției,

astfel că se poate spune că terenul era afectat de detalii de sistematizare la data

intrării în vigoare a legii de reparație, iar acestea sunt de utilitate

publică.

Cert este că, după

aprobarea planului de urbanism general din data de 22 noiembrie 2000, pârâtul a

acționat, sistematic, în sensul punerii în aplicare a măsurilor cuprinse în

acest plan, inclusiv măsuri de optimizare a circulației în intersecția arătată.

Prin Decizia civilă nr.

4856 din 30 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant

împotriva deciziei civile sus-menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza,

spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente:

În motivarea soluției

sale, Curtea a făcut referire la două argumente, și anume: „poziționarea

terenului în discuție și măsurile stabilite de municipalitate în planul de

urbanism general”.

Or, prin decizia de

casare anterioară, instanța de recurs a stabilit, în sarcina instanței de apel,

obligația de a verifica nu poziționarea actuală a terenului în litigiu, ci

situația juridică a bunului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dezlegarea dată de

Înalta Curte, sub aspectul necesității determinării situației juridice a

imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a verificării

autorizării lucrărilor edificate pe teren și a împrejurării dacă, la această

dată, terenul era liber sau afectat de detalii de sistematizare a fost ignorată

de instanța de apel, în rejudecare.

Curtea de Apel Galați

răspunde îndrumărilor date de instanța de recurs printr-un unic considerent, și

anume că, încă înainte de data apariției Legii nr. 10/2001, s-a luat măsura

modernizării acestei intersecții. Considerentul este fundamentat pe două

argumente: prin planul de urbanism general din 22 noiembrie 2000, s-a prevăzut

necesitatea efectuării unui studiu de specialitate pentru rezolvarea nodurilor

de circulație, inclusiv în zona U.T.R. 4, situată la intersecția străzilor, și

succesiunea actelor emise, din care ar rezulta că, încă înainte de apariția

Legii nr. 10/2001, municipalitatea a decis modernizarea intersecției în care

este situat imobilul.

Însă, planul de

urbanism general din 22 noiembrie 2000, la care face referire instanța de apel,

nu a fost depus la dosar, iar actele ulterioare la care se face trimitere, și

anume: H.C.L. din 01 martie 2001, H.C.L. din 20 decembrie 2002 și H.C.J. din 30

iulie 2003 sunt ulterioare datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și,

prin urmare, nu pot constitui temei pentru determinarea situației terenului la data

intrării în vigoare a acestei legi, sub aspectul detaliilor de sistematizare, așa

cum s-a stabilit prin decizia pronunțată de instanța de recurs.

În plus, prin

raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei, expertul a

concluzionat în sensul că nu au existat detalii de sistematizare între anul

1998 (anul demolării clădirii) și anul 2003, că anul 2003 este anul începerii

lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J. din 2002.

Prin considerentele

sale, instanța de apel s-a oprit la o concluzie contrară celei rezultate din

raportul de expertiză efectuat, și anume aceea că, încă înainte de apariția

Legii nr. 10/2001, municipalitatea a decis modernizarea intersecției în care

este situat imobilul, fără însă a arăta care sunt argumentele pentru care a

apreciat că raportul de expertiză trebuie înlăturat din ansamblul probator

administrat în cauză.

Pe de altă parte,

Curtea de Apel nu a răspuns susținerilor apelantului reclamant, vizând

nulitatea actelor emise de autoritățile locale, față de prevederile art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte a apreciat că hotărârea recurată este nelegală,

fiind pronunțată fără lămurirea deplină a situației de fapt, așa cum s-a dispus

prin decizia pronunțată de instanța de recurs, în temeiul unor probe care nu se

regăsesc la dosar și fără a răspunde motivat susținerilor formulate de părțile

în litigiu.

Curtea

de Apel Galați, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 32 din 23 februarie 2011,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Pentru a hotărî în

acest sens, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și

instanțele anterioare, în raport de care a constatat următoarele:

Din

analiza succesiunii actelor depuse la dosar, a rezultat că, la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, (14 februarie 2001), imobilul făcea parte din

domeniul Municipiului Galați.

Așa

cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportul de

expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că nu au existat detalii

de sistematizare între anul 1998 și 2003 și că anul 2003 este anul începerii

lucrărilor de optimizare a traficului rutier, efectuate în baza H.C.J. nr. 46/2002.

Deci,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de

construcții și nu era afectat, la propriu, de detalii de sistematizare.

Demersurile

legale pentru înfăptuirea fluidizării traficului rutier în zonă, prin

realizarea unui fir suplimentar de circulație, chiar pe terenul solicitat de

apelant să i se restituie în natură, au avut loc după data de 14 februarie 2001.

Apelantul

reclamat a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „sub sancțiunea nulității absolute, este

interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în

participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau

subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri și/sau construcții notificate

potrivit prevederilor prezentei legi”.

Instanța

de apel a reținut că, în speță, a operat o schimbare de destinație, însă scopul

avut în vedere a fost unul de interes public (fluidizarea circulației în zonă),

interes care devansează dreptul de proprietate, potrivit art. 44 alin. (3) din

Constituția României, art. 1 teza a II-a din Protocolul 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994.

Conform

art. 1 din Protocolul 1, protecția pe care o instituie cu privire la dreptul de

proprietate nu este absolută. În concepția Curții Europene, într-o

jurisprudență constantă începând cu anul 1982, art. 1 nu conține numai

principiul protecției dreptului de proprietate, ci și alte principii, care

constituie limite ale exercițiului acestui drept, prevede posibilitatea

privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea

exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

În

speță, este incidentă această ultimă ipoteză; deși pentru terenul în cauză era

formulată o notificare, potrivit Legii nr. 10/2001, deși era restituibil în

natură la 14 februarie 2011, deși principiul restituirii în natură are

prevalență, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea

nr. 10/2001, urmează să se dea eficiență unei alte măsuri reparatorii prevăzută

de această lege, conform considerentelor de mai sus.

În

raport de lucrările existente pe teren și de dispozițiile art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că măsurile prin echivalent

acordate prin dispoziția contestată în prezentul dosar vor asigura justul echilibru

între „lipsirea de proprietate” și „interesul public”, sau, altfel spus, pentru

„lipsirea de proprietate”, partea a primit o dreaptă despăgubire, urmare a

acordării acestor măsuri. Instanța a reținut că, în speță, au fost respectate

toate condițiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, de Legea nr. 33/1994 și de Constituție.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.M., solicitând admiterea căii

de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, și, în

consecință, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, pentru următoarele

motive:

1.

Decizia a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor

art. 44 alin. (3) din Constituția României, a art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a prevederilor Legii nr.

33/1994 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

H.C.J.

din 30 iulie 2003, prin care s-a declarat de utilitate publică de interes local

lucrarea „optimizarea circulației rutiere”, nu vizează terenul în litigiu, cum,

în mod greșit a considerat instanța de apel, ci proprietatea lui C.I., după cum

rezultă din art. 1 al acestei hotărâri.

Prin

H.G. din 05 februarie 2002, nu a fost atestată modernizarea intersecției străzilor,

ca aparținând domeniului public al Municipiului Galați, cum a reținut Curtea în

considerente, atestarea referindu-se

numai la intersecția străzilor, așa cum se

găsea în perioada dinaintea anului 2001.

Bunul

nu s-a aflat niciodată, în mod legal, în patrimoniul sau în administrarea

Municipiului Galați, iar construcțiile ridicate pe teren s-au realizat cu

încălcarea legii.

Hotărârile

din 01 martie 2001, din 20 decembrie 2002 și din 30 iulie 2003 sunt nule

nu numai pentru că încalcă prevederile art. 52 alin. (1) și art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, dar și pentru faptul că bunul nu a trecut niciodată din

proprietatea statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, în proprietatea

sau în domeniul public al Municipiului Galați.

În

absența emiterii unei hotărâri de guvern, privind trecerea bunului din domeniul

public al statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, în

condițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, recunoscută de Municipiul Galați,

potrivit adresei din 23 octombrie 2008, acesta a dispus, în mod nelegal, de

terenul în litigiu, construind fără autorizație pe terenul notificat.

Deși

se reține în considerentele hotărârii recurate, că, la 10 februarie 2001,

terenul era liber de construcții și neafectat de detalii de sistematizare, iar

lucrările au fost edificate fără autorizație, după această dată, instanța de

apel a respins cererea de restituire, în natură, a imobilului, cu încălcarea art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1

din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Legii nr. 33/1994.

Astfel,

nu a fost stabilită cauza de utilitate publică, hotărârea din 30 iulie 2003 a

avut în vedere exproprierea imobilului, proprietatea numitei C.I., și nu

terenul în cauză.

Nu

s-a realizat actul de expropriere privind bunul în litigiu, conform

prevederilor și procedurii Legii nr. 33/1994; exproprierea se putea realiza

după emiterea dispoziției de restituire, în natură, a terenului către reclamant

și numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire, suma acordată cu titlu de

măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de valoare nominală,

fiind modică în raport de valoarea imobilului. De asemenea, instanța nici nu a

pus în discuție incidența Legii nr. 33/1994.

Dispozițiile

art. 1 din Protocolul 1 au fost nesocotite, prin nerespectarea procedurii

prevăzute de Legea nr. 33/1994, prin edificarea lucrărilor fără autorizație de

construire.

Art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aplicat greșit.

Aceste

dispoziții vizează construcțiile edificate anterior datei de 14 februarie 2001.

Or. construcțiile edificate pe terenul reclamantului sunt realizate ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată,

prevederile art. 10 alin. (2) se referă la construcții autorizate, or

construcțiile de pe terenul în cauză sunt făcute fără autorizație de construire,

așa cum rezultă din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul N.V.

2.

Decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., art. 9, art. 52 alin. (1) și art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Curtea

de Apel a ignorat dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sub

aspectul determinării situației juridice a imobilului la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, a faptului că lucrările au fost edificate fără

autorizație, că, la această dată, terenul era liber, neafectat de detalii de

sistematizare, cât și sub aspectul aplicării, în cauză, a prevederilor art. 9, art.

52 alin. (1) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De

asemenea, instanța de apel nu a ținut seama de Decizia de casare nr. 6090 din 26

septembrie 2007, în care se menționa că H.C.L din 01 martie 2001, H.C.L. din 20

decembrie 2002 și H.C.J. din 30 iulie 2003 sunt ulterioare datei intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, nu pot constitui temei pentru

determinarea situației terenului la data intrării în vigoare a acestui act normativ,

sub aspectul detaliilor de sistematizare. În plus, prin raportul de expertiză

efectuat cu ocazia rejudecării apelului, s-a concluzionat că nu au existat

detalii de sistematizare între anii 1998-2003, că anul 2003 este anul începerii

lucrării „optimizarea traficului rutier”.

Curtea

de Apel Galați, contrar dispozițiilor obligatorii ale instanței de casare, nu a

răspuns cerințelor acestei instanțe, de a se pronunța cu privire la nulitatea

actelor emise de autoritățile locale și județene, în raport cu prevederile art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În

continuare, recurentul expune situația terenului la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, reluând susținerile anterioare.

Arată

că interdicția schimbării destinației sau a grevării bunului imobil prin

construire pe terenul notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este

condiționată de legiuitor, respectiv nu se pot lua în considerare eventualele

planuri de urbanism sau pretinse interese publice locale. Deci, a se ține seama

de asemenea condiții ar însemna a distinge acolo unde legea nu distinge, a

încălca principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere

debemus”.

Menționează

că planul de urbanism general, la care se face referire în conținutul

considerentelor deciziei recurate, pe lângă faptul că nu a fost depus la dosar,

nu cuprinde modernizarea intersecției străzilor, aceste lucrări fiind prevăzute

și aprobate conform hotărârii din 20 decembrie 2002.

Acest

plan, chiar în situația în care ar fi prevăzut lucrări de modernizare, nu este

de natură să înlăture de la aplicare prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001, Normele

metodologice de aplicare a textului de lege menționat, care concentrează o

serie de reguli, și anume

indisponibilizarea,

începând cu 14 februarie 2001, a imobilelor restituibile pe calea prevăzută de

lege în raport cu orice alte proceduri.

Este

interzisă chiar aplicarea prevederilor Legii nr. 213/1998, privind regimul

proprietății publice.

Concluzionează

în sensul că, față de situația juridică a bunului la data apariției Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilului în natură se impune ca singura măsură legală, ce corespunde

scopului și rațiunii legii.

3.

Decizia instanței de apel încalcă și prevederile art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Susține

încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001

sus-menționate, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Constituției României, a Legii nr. 33/1994.

În

esență, instanța de apel a avut o atitudine părtinitoare, lipsită de

obiectivitate și de favorizare a pârâtului.

Intimatul

pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Prin Decizia civilă nr.

1981 din 19 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, reținând următoarele:

În

rejudecare, instanța de apel a avut în vedere statuările din deciziile de

casare, în raport de faptul că nu au mai fost administrate alte probe și în

condițiile în care, din expertiza efectuată în cauză, a rezultat

imposibilitatea restituirii terenului solicitat, afectat de amenajări de

utilitate publică, acesta aflându-se la intersecția străzilor.

Prin

hotărârea Consiliului local din 1 martie 2001, terenul de sub

imobilul-construcție a trecut în proprietatea Municipiului Galați și în

administrarea Consiliului local Galați, fiind, în prezent, ocupat de trotuare,

parcare, spațiu comercial.

Din

această perspectivă și a H.C.L. din 01 august 2011, respectiv a H.C.J. din 30

iunie 2003, a P.U.G. din 22 noiembrie 2000, instanța de apel, raportat la

statuările și recomandările obligatorii cuprinse în deciziile de casare sus

evocate, a analizat raporturile juridice dintre părți, reținând, astfel, că, la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), imobilul din

litigiu făcea parte din domeniul Municipiului Galați și că scopul avut în

vedere la schimbarea destinației a fost fluidizarea circulației în zonă, fiind

de interes public.

Ca

atare, nu sunt fondate criticile legate de nerespectarea dispozițiilor art. 315

C. proc. civ.

Nefondate

sunt și criticile legate de motivarea hotărârii, în condițiile în care sunt

examinate argumentele de fapt și de drept ce au determinat soluția pronunțată

de instanța de apel, astfel că hotărârea se circumscrie exigențelor art. 261 pct.

5 C. proc. civ.

În

concluzie, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul fiind nefondat.

Împotriva

acestei decizii recurentul reclamant a formulat contestație în anulare.

Prin Decizia civilă nr.

2433 din 22 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis contestația formulată

de B.M., a anulat decizia atacată și a fixat termen

pentru judecarea recursului.

În pronunțarea

acestei decizii, Înalta Curte a reținut, raportat la dispozițiile art. 318 C.

proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că legea

permite exercitarea acestei căi de atac în condițiile în care instanța a omis,

din greșeală, cercetarea unor motive de recurs, iar noțiunea de „proces

echitabil” presupune, cu necesitate, ca o instanță să examineze, în mod real,

problemele esențiale ale raportului juridic litigios, și nu doar să reia, pur

și simplu, concluziile unei instanțe inferioare.

În speță, se reține

că, în calea de atac a recursului, recurentul reclamant a invocat, pe temeiul

de drept formal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -, mai multe critici de

nelegalitate, respectiv acelea vizând faptul că Decizia nr. 32 din 23 februarie

2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost dată cu

încălcarea/aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 9, art. 52

alin. (1) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum și cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale Legii nr. 33/1994, ale art.

9 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Motivele de recurs

formulate de reclamant au vizat, în esență, o chestiune majoră, respectiv

posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului în litigiu, determinată, pe

de o parte, de faptul că, față de situația juridică de fapt și de drept a

bunului la data apariției Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se impune ca

singura măsură legală, măsură ce corespunde scopului și rațiunii legii

speciale, iar, pe de altă parte, de faptul că, pe terenul reclamantului,

edificarea construcțiilor s-a făcut fără autorizație de construire.

Expunerea de

argumente a soluției pronunțate în recurs nu răspunde, în mod concret,

fiecăreia dintre criticile de nelegalitate invocate, rezumându-se doar la o

prezentare a situației de fapt și la argumentul că „din expertiza efectuată în

cauză a rezultat imposibilitatea restituirii terenului solicitat, afectat de amenajări

de utilitate publică”.

De asemenea, se mai

arată că „nu sunt fondate criticile legate de nerespectarea dispozițiilor art. 315

C. proc. civ.” și că „sunt nefondate și criticile legate de motivarea

hotărârii, în condițiile în care sunt examinate argumentele de fapt și de drept

ce au determinat soluția pronunțată de instanța de apel, astfel că hotărârea se

circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.”

Aceste aspecte

reținute de către instanța de recurs nu dezleagă numeroasele probleme de drept

cu care a fost învestită prin recursul reclamantului. Este adevărat că instanța

nu este obligată să răspundă, în mod detaliat, fiecărui argument al părții,

însă, în speță, instanța de recurs s-a limitat la expunerea unor aspecte de

fapt ale cauzei, lăsând, practic, nesoluționate criticile de nelegalitate pe

care recurentul-reclamant le-a invocat în susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța

de recurs nu a răspuns criticilor reclamantului recurent, constatându-se că,

din eroare, a omis să le analizeze, ceea ce atrage temeinicia contestației în

anulare, cu consecința admiterii căii de atac.

S-a mai reținut că

susținerile recurentului reclamant nu reprezintă simple argumente în

fundamentarea unui motiv de recurs, ci motive distincte ale căii de atac,

determinante în soluționarea cauzei.

Astfel, în stabilirea

formei de reparație cuvenită reclamantului pentru imobilul în litigiu, este

importantă interpretarea dispozițiilor legale în materie, mai precis, în ce măsură,

raportat la acestea, există posibilitatea restituirii în natură a terenului

preluate de stat, ocupat de construcții edificate fără autorizație de

construire.

S-a constatat,

așadar, că este întemeiată susținerea contestatorului, în sensul că instanța nu

a analizat motivele de recurs formulate de reclamant și care vizau soluția

pronunțată în decizia recurată, privind aplicarea greșită sau încălcarea unor

dispoziții legale aplicabile în cauză, cu toate că aceste motive au fost

invocate și prezentate pe larg în cererea de recurs.

În

rejudecarea căii de atac, analizând decizia civilă atacată în raport de

criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Mai

întâi, se vor examina criticile referitoare la încălcarea deciziilor de casare

anterioare, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., deoarece respectarea sau nerespectarea dispozițiilor din cuprinsul

acestor hotărâri este relevantă nu numai în ceea ce privește necesitatea

respectării dispozițiilor obligatorii ale instanțelor de recurs, în condițiile art.

315 C. proc. civ., dar și în ceea ce privește interpretarea și aplicarea

dispozițiilor de drept substanțial, în soluționarea cauzei, de către instanța

de apel, astfel cum s-a stabilit prin deciziile de casare, sub aspectul final

al stabilirii formei de reparație cuvenită reclamantului pentru terenul

solicitat în prezentul dosar. În concluzie, prezenta instanță va analiza,

prioritar, criticile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, precum și

pe aceea care vizează încălcarea unor dispoziții de ordin procedural

(nesupunerea dezbaterii părților a Legii nr. 33/1994, care nu a fost invocată drept

temei juridic al acțiunii), deoarece și această susținere se circumscrie

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2.

În esență, se susține încălcarea deciziilor de recurs anterioare, determinat de

împrejurarea că aceste hotărâri au stabilit să se determine situația juridică a

imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că

terenul era liber de construcții la această dată, cât și sub aspectul

aplicării, în cauză, a dispozițiilor art. 9, art. 52 alin. (1) și art. 21 alin.

(5) din legea enunțată. A mai arătat că a fost nerespectată prima decizie a

instanței de recurs, care a constatat că hotărârile Consiliului local și

Consiliului județean emise în cauză, fiind ulterioare intrării în vigoare a

actului normativ în discuție, nu pot constitui temei pentru determinarea

situației juridice a terenului la data adoptării legii de reparație. De

asemenea, a invocat concluziile raportului de expertiză efectuat cu ocazia

rejudecării apelului, în care s-a menționat că terenul nu era afectat de detalii

de sistematizare în perioada 1998-2003, anul 2003 fiind anul de început al

lucrării „Optimizarea traficului rutier” în zonă. A mai susținut că instanța de

apel, contrar deciziei de casare, nu a răspuns cerințelor stabilite de această

instanță, în sensul de a se pronunța cu privire la nulitatea actelor emise de

autoritățile locale și județene, în raport cu prevederile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

A

mai arătat că era interzisă chiar aplicarea Legii nr. 213/1998, restituirea

imobilului în natură fiind singura formă de reparație posibilă, față de

situația juridică a bunului, la data intrării în vigoare a legii speciale.

Din

perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., acestea sunt, în parte, întemeiate, în parte nu.

Instanța

de apel a avut în vedere situația juridică a imobilului la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, conform probelor administrate în cauză, reținând

că „ (…) nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 și anul 2003,

că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier,

efectuate în baza H.C.J. din 2002”. A mai concluzionat că „ (…) în fapt, la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber de construcții

și nu era afectat, la propriu, de detalii de sistematizare. Demersurile legale pentru

înfăptuirea fluidizării traficului rutier în zonă, prin realizarea unui fir

suplimentar de circulație, chiar pe terenul solicitat de apelant să i se

restituie în natură, au avut loc după data de 14 februarie 2001”. În raport de

considerentele instanței de apel, în rejudecare, nu se poate reține că aceasta

ar fi stabilit situația juridică a terenului la o altă dată decât cea stabilită

prin deciziile de casare, și anume data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

din 14 februarie 2001, și că, astfel, ar fi încălcat hotărârile instanțelor de

recurs anterioare.

De

asemenea, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

Curtea a stabilit că a avut loc o încălcare a textului de lege menționat, care,

printre altele, interzice schimbarea destinației imobilelor notificate,

potrivit prevederilor acestei legi, în speță, prin lucrările efectuate având

loc o astfel de operațiune. Sub acest aspect, contrar susținerilor

recurentului, instanța de apel a răspuns, chiar dacă într-un mod implicit,

cerinței instanței de casare (Decizia nr. 4856 din 30 septembrie 2010), de a se

pronunța asupra nulității actelor emise de autoritățile locale, raportat la art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Ca atare, nu se poate considera că instanța

de apel, în rejudecare, ar fi încălcat decizia de casare sub aspectul enunțat

mai sus (nefiind întrunite, din acest punct de vedere, cerințele art. 304 pct. 5

C. proc. civ.) și, totodată, nu ar fi analizat un motiv de apel, care să facă

imposibilă exercitarea controlului judiciar de prezenta instanță, nefiind

întrunite, deci, nici cerințele art. 304 pct. 7 din același cod.

Sub

o singură chestiune, însă, instanța de apel nu a lămurit situația de fapt în

legătură cu terenul în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

ceea ce va determina, alături de alte motive ce se vor prezenta în continuare,

casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de

apel. Astfel, deși a reținut, raportat la expertiza efectuată, în rejudecare,

de expert N.V. (filele 17-19 Dosar apel nr. 526/44/2008), că „pe teren nu au

existat detalii de sistematizare între anii 1998, anul demolării

cinematografului D. - 2003, anul începerii lucrărilor de optimizare a

traficului rutier. Deci…la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

terenul era liber de construcții și nu era afectat de detalii de sistematizare”,

Curtea de Apel a omis lucrarea întocmită de același expert în dosarul primei

instanțe (filele 77-82, Dosar nr. 1830/C/2005 al Tribunalului Galați). Conform raportului,

la pct. 3 lit. b) din capitolul intitulat „Desfășurarea expertizei”, se

menționează că „Pe planul fotogrammetric al municipiului Galați din anii

1975-1978 au apărut clădirea Casei de modă Galați, a construcției P+1, alipite

de fostul cinematograf D., precum și a fostei construcții existente pe

amplasamentul actual al imobilului „V.C.”. Potrivit lit. e) din raport, același

capitol, conturul vechi al imobilului este ocupat de trotuare și pastilă -

195,63 mp, spații verzi - 283,63 mp, spațiu construit (spațiu C.O. Casa de modă

și V.M. - 1,64 mp, parcare și spațiu carosabil - 382,40 mp Având în vedere cele

constate, inițial, de expert, în legătură cu existența construcției Casa de

modă și V.M. - 1,64 mp, apărută în anii 1975-1978, ulterior preluării terenului

de la autoarea reclamantului (Decretul nr. 303/1948), și care se regăsește și,

în prezent, pe amplasamentul terenului solicitat a fi restituit în natură de

către reclamant, raportat la cele constate de același expert cu ocazia

rejudecării apelului, și anume că terenul în litigiu era liber de construcții

și neafectat detalii de sistematizare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

instanța de apel ar fi trebuit să lămurească situația juridică a acestei

construcții, respectiv data edificării (anterior sau după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001) și persoana care a edificat-o, statul sau fostul proprietar,

având în vedere că, raportat la momentul la care construcția apare în planul

fotogrammetric (anii 1975-1978) și momentul preluării bunului de la autoarea

reclamantului (1948), operează prezumția că, terenul nemaifiind în posesia

acesteia din urmă, construcția respectivă de pe teren a fost edificată de o

altă persoană decât proprietarul deposedat (aspect relevant în stabilirea

formei de reparație cuvenită reclamantului pentru terenul ocupat de această

construcție). Aceasta cu atât mai mult cu cât, cum s-a arătat deja, ambele

expertize sunt întocmite de același expert, conțin constatări diferite în ceea

ce privește situația terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

sub aspectul edificării construcției Casa de modă Galați și V.M. - 1,64 mp, iar primul raport de expertiză, în care se face vorbire despre această lucrare, nu a fost

contestat de niciuna dintre părți. Nu rezultă, deci, care sunt argumentele

pentru care expertul a revenit asupra opiniei exprimate în expertiza inițială,

concluzionând, în cea de-a doua expertiză, că terenul era liber de construcții

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a

preluat, ca atare, fără lămurirea situației de fapt sub aspectul lucrării

sus-menționate, concluziile din cea de-a doua expertiză. Pentru aceste motive,

se va admite recursul reclamantului, se va casa decizia atacată și se va

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, pentru a se lămuri

situația terenului de sub construcția Casa de modă Galați și V.M. - 1,64 mp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, data edificării lucrării, persoana care a

construit-o, individualizarea exactă, prin laturi și vecinătăți, a terenului

ocupat de această construcție, îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2)

3

din Legea enunțată, toate aceste elemente fiind determinante în stabilirea

formei de reparație cuvenită reclamantului pentru terenul ocupat de construcția

respectivă.

A

mai susținut recurentul că a fost încălcată prima decizie de casare, care a

stabilit că hotărârile emise de Consiliul local și de Consiliul județean Galați

(din 1 martie 2001, din 20 decembrie 2002, din 30 iulie 2003) nu pot constitui

temei pentru determinarea situației juridice a terenului, la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, sub aspectul detaliilor de sistematizare, fiind

ulterioare adoptării legii. Susținerea este neîntemeiată. În primul rând, prin cea

de-a doua Decizie de casare, nr. 4856 din 30 septembrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, s-a

stabilit că hotărârile emise de autoritățile locale nu pot constitui temei

pentru determinarea situației terenului în litigiu, fiind ulterioare intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu prin prima decizie a instanței de

recurs. Pe de altă parte, instanța de apel a făcut referire doar, în

prezentarea situației de fapt, la cele trei hotărâri sus-menționate, dar nu a

dat relevanță acestor acte, în sensul invocat de recurent, și anume că,

determinat de emiterea lor, terenul nu ar fi fost considerat liber de

construcții și detalii de sistematizare, la data adoptării legii speciale de

reparație. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că, la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul era liber, altele fiind argumentele pentru

care a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a cererii de restituire

în natură.

De

asemenea, contrar susținerilor recurentului, Curtea de Apel a avut în vedere

raportul de expertiză întocmit în rejudecare, din care rezultă că „nu au

existat detalii de sistematizare în perioada 1998-2003 și că anul 2003 este

anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier”, după cum rezultă

din considerentele deciziei recurate, decizia de casare fiind respectată sub

aspectul relevanței probei cu expertiză, arătată.

A

mai afirmat recurentul că nu s-a ținut seama de către Curte că lucrările

edificate pe teren nu au fost autorizate, chestiune considerată, de asemenea,

importantă în soluționarea cauzei, conform deciziilor de casare. Critica este

întemeiată, însă nerelevantă. Curtea a făcut referire, într-adevăr, și la

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, când a stabilit forma de

reparație cuvenită reclamantului, în echivalent. A omis, însă, că unitatea

deținătoare păstrează terenul ocupat de construcțiile edificate de aceasta, cu

consecința reparației în echivalent pentru persoana îndreptățită, doar în cazul

în care construcțiile respective au fost realizate în baza autorizației de

construire, așa cum prevăd dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Aspectul este însă, nesemnificativ, deoarece actele emise de autoritățile

locale, în baza cărora s-au realizat lucrările care afectează, în prezent,

terenul solicitat în natură (mai puțin terenul ocupat de construcția în

suprafață de 1,64 mp, a cărei situație juridică se impune a fi lămurită în

rejudecare) sunt ulterioare adoptării Legii nr. 10/2001 și, astfel, nu pot

influența situația terenului la această dată.

În

ceea ce privește încălcarea deciziilor de casare din punct de vedere al

incidenței, în cauză, a dispozițiilor art. 9, art. 21 alin. (5) și art. 52 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, susținerile recurentului sunt, în parte, întemeiate.

Referitor

la cel de-al doilea dintre textele de lege enumerate (art. 21 alin. (5), cum

s-a arătat în precedent, instanța de casare, prin Decizia nr. 4856 din 30 septembrie

2010, a stabilit doar ca instanța de rejudecare să răspundă criticilor privind

nulitatea actelor emise de autoritățile locale, raportat la dispozițiile art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce Curtea a și făcut, reținând că a avut

loc o schimbare de destinație a terenului, ulterior intrării în vigoare a

actului normativ enunțat. Implicit, a considerat că actele respective sunt

lovite de nulitate. Înalta Curte, prin decizia de recurs anterioară, nu a decis

că actele autorităților locale sunt nule în condițiile art. 21 alin. (5), ci

doar a impus instanței de apel ca, în rejudecare, să se pronunțe pe această

critică. Pe de altă parte, cum actele respective sunt ulterioare intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și, ca atare, cum s-a stabilit și prin deciziile de

casare, nu pot constitui temei în determinarea situației terenului la această

dată, este nerelevantă nulitatea acestor acte, din perspectiva art. 21 alin.

(5).

Referitor

la încălcarea deciziilor de casare (mai precis a primei decizii de recurs), sub

aspectul incidenței art. 9 și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

criticile sunt întemeiate. Prin Decizia nr. 6090 din 26 septembrie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a reținut că prevalența restituirii în natură, reglementată de art.

9 din Legea nr. 10/2001, trebuie raportată la momentul intrării în vigoare a

acestui act normativ și la dispozițiile art. 52 alin. (1), care înlătură

aplicarea altor reglementări contrare, de natură să indisponibilizeze terenul

de la forma de reparație în natură.

Contrar

celor stabilite prin decizia de casare, deși a reținut că terenul era liber de

construcții și neafectat de detalii de sistematizare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 (mai puțin, terenul afectat de Casa de Modă Galați

și V.M. - 1,64 mp, a cărui situație urmează să fie lămurită în rejudecare),

instanța de apel nu a dat prioritate reparației în natură, reglementată de art.

9 din Legea nr. 10/2001, înlăturând, în mod greșit, solicitarea reclamantului

în acest sens, prin aplicarea unor dispoziții (art. 44 alin. (3) din

Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1, Legea nr. 33/1994), care, în

opinia Curții, anihilează dreptul părții la această formă de reparație,

determinat de interesul public în păstrarea afectațiunii actuale a terenului.

Soluționând

cauza în această modalitate, Curtea de Apel a încălcat dispozițiile din decizia

de casare, atât sub aspectul prevalenței restituirii în natură a terenului

(liber de construcții la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) în

raport de alte proceduri, cât și sub aspectul relevanței juridice a

construcțiilor de utilitate publică efectuate după adoptarea acestei legi,

instanța de recurs anterioară menționând, fără echivoc, împrejurarea că

interesează doar situația terenului la data intrării în vigoare a legii

speciale de reparație.

În

concluzie, raportat la cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, pentru ca instanța de apel să dispună obligarea pârâtului la

restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, mai puțin terenul ocupat de

cele două construcții, în suprafață de 1,64 mp, pentru care forma de reparație

se va decide de Curte, după lămurirea situației terenului respectiv, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la aspectele ce trebuie

clarificate conform celor arătate în cuprinsul prezentei decizii.

Critica

circumscrisă primului motiv de recurs, dar care se încadrează tot în

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea

obligației procedurale a instanței de apel, de a pune în discuția părților

Legea nr. 33/1994, este corectă, dar nerelevantă, deoarece, pentru argumentele

arătate, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, Legea nr. 33/1994, cu

consecința respingerii cererii de restituire, în natură, a imobilului în

litigiu. Ca atare, nu mai prezintă importanță, din punct de vedere juridic,

împrejurarea că această lege nu a fost supusă dezbaterii părților.

1.

În raport de soluția ce urmează a se pronunța asupra căii de atac de față, de

admitere a recursului, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, pentru argumentele expuse în precedent, Înalta Curte nu va mai examina

susținerile recurentului, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 44 alin.

(3) din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994.

Astfel,

instanța de