ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1927/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1927/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1046 din

16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și s-a

respins, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă,

acțiunea formulată de reclamanții F.S.I., B.G.M.M., L.L.I.J.M., D.S.A.M., B.D.H.Y.G.,

B.N.A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă P.V.C. și pârâții O.G., C.M.A., M.V.

și M.D., E.A., A.A.M. și P.S., P.F., P.R.S., P.F.A., P.D., P.N., N.G., R.A. și R.B.,

K.A. și K.C.S., municipiul București, prin Primarul General și chemații în

garanție Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, municipiul București,

prin Primar General și P.E.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului

reclamanților, numita G.B.M., care l-a dobândit prin actul de împărțeală autentificat

din 19 mai 1923, fiind înscris în cartea funciară în anul 1940, conform procesului-verbal

din data de 25 iunie 1943.

Din actele dosarului

a rezultat că autoarea reclamanților a decedat la data de 9 februarie 1945, iar

conform jurnalului din 12 martie 1945 al Tribunalului Ilfov au fost trimiși în posesie

succesorii defunctei, respectiv M.G.D., B.G. și B.P., fiecare cu câte ⅓ din

averea rămasă de pe urma defunctei.

Ulterior, prin

Decretul nr. 92/1950, imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului

de la numiții B.G. și B.P. (conform relațiilor comunicate de Primăria Municipiului

București, adresa din 30 martie 2007), fiii lui B.A., decedat în Franța la data

de 8 iulie 1940 (conform certificatului de moștenitor din 12 noiembrie 2001, a cărui

succesiune a fost dezbătută și în Franța, la data de 1 decembrie 1969, așa cum rezultă

din cuprinsul certificatului de moștenitor).

Având în vedere

că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut de la doi cetățeni francezi, aceștia

fiind trimiși în posesie în anul 1945 și în raport de prevederile Acordului încheiat

în anul 1959 între România și Franța privind acordarea de despăgubiri compensatorii,

ratificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 363/1959, tribunalul a apreciat

că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea

în natură, întrucât au primit despăgubiri conform acordurilor internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Potrivit art.

1 din Acordul din data de 9 februarie 1959, statul român a plătit statului francez

21 milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizație globală, forfetară și definitivă

pentru bunurile, drepturile sau interesele statului francez și ale persoanelor fizice

sau juridice bucurându-se de naționalitate franceză, care au fost atinse de măsurile

române de naționalizare, expropriere, rechiziție și alte măsuri restrictive similare,

plata integrală a acestei sume având efect eliberator pentru statul român.

Potrivit art.

2 din același acord, din momentul aplicării acordului, statul român, ca și persoanele

fizice sau juridice române au fost eliberate de orice obligație față de statul francez

și de persoanele fizice sau juridice franceze pentru revendicările prevăzute la

art. 1 din acord.

În ceea ce privește

dovada plății, tribunalul a reținut că potrivit relațiilor comunicate din 19

aprilie 2010, această dovadă este chiar actul normativ de ratificare a acordului

publicat prin Ordinul nr. 2877/2007 în M. Of. nr. 179/2008, iar conform relațiilor

comunicate de Ministerul Afacerilor Externe, respectivul acord a intrat în vigoare

de la data semnării, 9 februarie 1959 și nu a fost denunțat de niciuna dintre părți.

Tribunalul a apreciat

că, în cauză s-a făcut dovada preluării imobilului de la B.G. și B.P. în baza Decretului

nr. 92/1950, precum și dovada plății despăgubirilor în baza Acordului din anul 1959,

situație în care devin incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel

că reclamanții nu au calitate procesuală activă să solicite restituirea în natură

a imobilului în litigiu, neexistând identitate între persoana reclamanților și dreptul

dedus judecății.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamanții F.S.I., B.G.M.M., L.L.I.J.M., D.S.A.M.,

B.D.H.Y.G. și B.N.A.

Prin decizia

nr. 101A din 15 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la prima

critică invocată în apel, constând în aprecierea eronată a probelor de către instanța

de fond, în sensul că nu toți autorii reclamanților sunt cetățeni francezi, curtea

a reținut prioritar, că apartamentele revendicate au fost naționalizate prin Decretul

nr. 92/1950 de la cetățenii francezi B.P. și B.G., fără ca autorul apelantei-reclamante

F.S.I. să figureze în anexa decretului.

Potrivit art.

1169 C. civ., sarcina probei revine celui ce formulează o cerere în instanță, astfel

că reclamanta F.S.I. urma să probeze că autorul său, M.D. era proprietar la momentul

naționalizării imobilului, respectiv în anul 1950, context în care dovada că în

anul 1945, M.D. a devenit coproprietar al clădirii edificată în anul 1884, este

irelevantă în cauză.

Din această perspectivă,

adresa din 19 martie 2007 emisă de SC C. SA privind preluarea prin Decretul nr.

303/1948 și a apartamentelor clădirii edificată în anul 1884 este contrară Decretului

nr. 92/1950 și anexei acestuia, cât și inventarului efectuat Ia data naționalizării

Cinematografului P. și, ca atare, curtea de apel a reținut că imobilul a fost naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950, dată la care autorul reclamantei F.S.I. nu mai avea calitatea

de coproprietar, imobilul fiind preluat de la cei doi cetățeni francezi B.P. și

B.G.

Totodată, instanța

de apel a constatat nefondat și cel de-al doilea motiv de apel prin care se susține

greșita aplicare a legii, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001, de către prima

instanță, dispoziție conform căreia sunt excluse de la orice fel de despăgubiri

persoanele care au primit despăgubiri „potrivit acordurilor internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate

în anexa nr. l, care face parte integrantă din prezenta lege”.

Conform Acordului

româno-francez din 1959, statul român nu s-a angajat să plătească direct cetățenilor

francezi îndreptățiți nicio despăgubire, ci doar statului francez.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții exprese referitoare la prevederile acordurilor

bilaterale, internaționale, menționate în anexa nr. l a Legii nr. 10/2001, așadar,

inclusiv acordul menționat.

Prin acordul româno-francez

din anul 1959, dreptul de proprietate al oricărui cetățean francez ce intra sub

incidența acestuia, a fost convertit într-un drept de creanță față de statul francez,

astfel că, în ce privește despăgubirile indirecte, cazul în speță, nu sunt necesare

alte probe, precum listele persoanelor străine despăgubite de statul român ori alte

dovezi, întrucât acordul este suficient: „Pentru asigurarea exigențelor art. 5 din

lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri

reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este suficientă existența

acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv”, art. 5 pct. 1

din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Prin urmare, prevalenta

acordurilor internaționale bilaterale din anexa nr. l a Legii nr. 10/2001 este recunoscută

și statuată de interpretarea oficială a legii.

În ceea ce privește

al treilea motiv de apel relativ la greșita interpretare de către prima instanță

conținutului adresei din 19 aprilie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice,

curtea de apel a reținut că, din coroborarea acestui înscris cu actele dosarului,

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 363/1959, Ordinul nr. 2877/2007 al Ministerului

Afacerilor Externe, Decizia nr. 77/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

art. 4 din Protocolul 1 al Acordului rezultă că suma prevăzută în art. 1 al Acordului

româno-francez din 1959 a fost plătită integral de statul român, iar, pe de altă

parte, potrivit art. 11 din acord nu mai este necesar a se stabili dacă cetățenii

francezi vizați au primit sau nu despăgubiri de la statul francez.

Instanța de apel

a reținut ca fiind nefondată și critica referitoare la înfrângerea de către instanța

de fond a dispozițiilor art. 1169 și art. 1170 C. civ. privind sarcina probei, având

în vedere că prima instanță a constatat lipsa calității procesuale active a reclamantei

F.S.I., ca nefiind dovedită și nu în temeiul acordului, astfel cum se pretinde de

către reclamantă, cu atât mai mult cu cât art. 5 pct. 1 din normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 obligă pe fiecare cetățean străin prejudiciat la

o declarație autentică pe proprie răspundere, din care să rezulte că ei sau autorii

lor nu au primit în trecut niciun fel de despăgubiri, dispoziție pe care reclamanta

a îndeplinit-o parțial.

Prin hotărârea

pronunțată, instanța de fond nu a încălcat prevederile art. 21 din Carta Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene privind nediscriminarea: alin. (2) „în domeniul

de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora,

se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie” și nici alte dispoziții legale

interne privind nediscriminarea.

Dimpotrivă, instanța

de fond a dat eficiență prevederilor Acordului româno-francez din anul 1959, în

sensul că autorii reclamanților au intrat sub incidența acordului astfel că, aplicând

dispoziții legale, instanța nu a înfăptuit nicio discriminare.

De altfel, cu

privire la un tratament nediscriminatoriu în domeniul proprietății funciare este

relevantă Decizia nr. 634/ 2010, prin care Curtea Constituțională a respins excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 30 din Legea nr. 1/2000, precum și

ale art. 3 din titlul X și ale art. III din titlul VI al Legii nr. 247/2005, excepția

ridicată de C.S.G., L.L.I.J.M., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., B.N.A. și de R.I.M.A., în

Dosarul nr. 4007/180/2008 al Tribunalului Bacău, secția civilă, reținând, în esență,

că dispozițiile legale invocate în susținerea excepției de constituționalitate nu

neagă posibilitatea cetățenilor străini de a uza de dispozițiile legilor cu caracter

reparator în materie de terenuri.

Curtea de apel

a reținut, așadar, sub aspectul criticilor invocate în apel, că instanța de fond

a acordat prevalentă Acordului româno-francez din anul 1959, în raport de Legea

nr. 10/2001, în privința cetățenilor francezi intrați în sfera de aplicare a acestuia

și a constatat lipsa calității procesuale active a celor 5 reclamanți cetățeni francezi,

în raport cu dispozițiile acordului și ale Legii nr. 10/2001, iar în ce privește

pe reclamanta F.S.I. lipsa calității procesuale active, ca nedovedită, în temeiul

probelor administrate în cauză.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și au solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii

excepției lipsei calității procesuale active și, întrucât nu s-a intrat în judecarea

fondului, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.

Printr-o primă

critică, recurenții-reclamanți au invocat aplicarea greșită de către curtea de apel

a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a normelor de aplicare

ale acestui articol.

În raport de probatoriul

de la dosar, imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 303/1948 și, Ia data

preluării, autorul reclamantei F.S.I. era proprietar al bunului.

Actul de preluare

pe care reclamanții îl invocă este fișa eliberată de Ministerul Finanțelor referitor

la Cinema P., în care se reține drept proprietar al imobilului G.B.M., în raport

de care persoanele de la care s-au preluat apartamentele în litigiu sunt trei moștenitori

ai lui G.B.M.: M.D., B.G., B.P.

Prin urmare, întrucât

autorul reclamantei F.S.I. avea calitatea de proprietar la data preluării și nu

era cetățean francez rezultă că această reclamantă nu este beneficiara Acordului

dintre România și Franța. În privința reclamantei F.S.I. nu poate fi susținută excepția

lipsei calității procesuale active.

De asemenea, recurenții

au invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 5 din

Legea nr. 10/2001 și a prevederilor Acordului încheiat în anul 1959 dintre România

și Franța.

În apel, reclamanții

au susținut că prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt clare în sensul că

doar persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale nu

sunt îndreptățite la restituire.

În dosar nu există

nicio dovadă care să ducă la concluzia că autorii reclamanților au primit efectiv

aceste despăgubiri. Reclamanții susțin ca nu au primit niciun fel de despăgubiri

de la statul francez și că sunt potrivit Legii nr. 10/2001 persoane îndreptățite

la restituire. În acest sens au depus declarațiile pe proprie răspundere.

Prin urmare, în

lipsa documentelor care să probeze că autorii reclamanților au încasat despăgubiri

de Ia statul francez, reclamanții au legitimare procesuală activă la restituirea

în natură sau în echivalent pentru bunurile naționalizate și, ca atare, excepția

este neîntemeiată.

Instanța de apel

a reținut în considerente că statul francez a primit o sumă de bani și astfel, rezultă

că statul român este exonerat de orice responsabilitate față de statul francez și

față de persoanele fizice sau juridice pentru revendicările efectuate.

Recurenții-reclamanți

consideră că această motivare nu are temei juridic, întrucât instanța nu putea să

rețină că reclamanții nu au calitate procesuală activă, deoarece nu s-a dovedit

în nici un fel că aceștia ar fi încasat vreo sumă de bani de la statul francez.

De asemenea, potrivit

raționamentului instanței, niciun cetățean francez nu ar fi putut revendica niciun

bun de la statul român în baza Legii nr. 10/2001, întrucât existența acordului ar

fi tăcut ca aceste persoane să piardă orice vocație la restituirea pe cale administrativă

sau pe cale judiciară. Or, este de notorietate, că atâția cetățeni francezi au uzat

de legile speciale de reparație.

Recurenții-reclamanți

au invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețele privind

interpretarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia în lipsa unor dovezi

clare din care să rezulte că reclamanții au primit despăgubiri, aceștia au calitate

de persoane îndreptățite.

În motivarea recursului,

reclamanții au susținut și încălcarea art. 1169-art. 1170 C. civ. cu privire la

sarcina probei de către tribunal.

Intimații-pârâți

au susținut că reclamanții cetățeni francezi au încasat despăgubiri, iar instanțele

fondului au ajuns la concluzia că toți reclamanții de cetățenie română și franceză

nu au calitate de a sta în proces ca și reclamanți, chiar dacă nu a fost depusă

nicio probă în acest sens.

Regula probațiunii

în civil este aceea potrivit căreia cel ce face o afirmație trebuie să o dovedească,

iar faptele negative nu pot fi dovedite.

Cu toate acestea,

apelanții-reclamanți au fost prezumați ca fiind persoane ce au încasat despăgubiri,

chiar și în cazul în care nu au avut niciodată legături cu statul francez, cum e

cazul reclamantei F.S.I.

În motivarea recursului

s-a invocat și încălcarea art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

(2007/C 303/01) privind nediscriminarea, precum și ale art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului cu privire la accesul la justiție.

În ipoteza în

care s-ar reține totuși că cetățenii francezi nu au vocație la restituire, F.S.I.

are dreptul să exercite orice acțiune cu privire la bunurile sale și ale autorilor

săi. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. s-a reținut că acțiunea în revendicare nu

este condiționată de regula unanimității (cauza Lupaș contra României).

Și în ceea ce

privește pe ceilalți reclamanți, aceștia au fost discriminați în raport de alți

cetățeni români și străini care își revendică drepturile izvorâte din legile de

reparație în materie imobiliară.

Discriminarea

constă în tratamentul diferit oferit reclamanților de curtea de apel deși aceștia

se află în situații similare cu multe alte persoane care își caută o reparație pentru

bunurile preluate de statul român.

Împrejurarea că

statul român și statul francez au semnat o convenție cu mulți ani în urmă nu poate

crea consecințe atât de severe pentru persoane care nu au beneficiat în niciun fel

de prevederile acestei înțelegeri.

De asemenea, admiterea

excepției lipsei calității procesuale active reprezintă o gravă atingere a dreptului

de acces la un tribunal.

Din anul 2007,

de la data introducerii acțiunii, reclamanții au fost privați de dreptul de a li

se judeca pe fond cererea de chemare în judecată, în condițiile în care nu există

nici un fine de neprimire legal și dovedit referitor la acțiunea injustiție.

Recursul reclamanților

este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Imobilul în litigiu,

preluat abuziv de către statul român, a fost proprietatea autoarei reclamanților,

G.B.M., care l-a dobândit prin actul de împărțeală autentificat din 19 mai 1923.

Imobilul a fost înscris în cartea funciară, conform procesului-verbal din 25

iunie 1943.

Autoarea reclamanților

a decedat la data de 9 februarie 1945 și, conform jurnalului din 12 martie 1945

al Tribunalului Ilfov, au fost trimiși în posesie succesorii acesteia, M.G.D., B.G.

și B.P., fiecare cu câte ⅓ din averea rămasă de pe urma defunctei.

Reclamanta F.S.I.

este succesoarea numitului M.P., în baza certificatului de moștenitor din 1993,

care l-a rândul său este moștenitorul numitului M.G.D., în baza certificatului de

moștenitor din 1979.

Așadar, potrivit

actelor de la dosarul cauzei, autorul reclamantei F.S.I., M.G.D. a fost pus în posesie

și a avut calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.

Este adevărat

că în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu a fost menționat și M.G.D. ca proprietar

de la care s-au preluat apartamentele, însă acest aspect nu creează o prezumție

absolută în sensul că acesta nu era proprietar la data preluării.

Potrivit art.

24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „În absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Aplicarea prevederilor

art. 24 din Legea nr. 10/2001 operează numai în absența unor probe contrare.

În speța de față,

recurenta-reclamantă F.S.I. a depus la dosar probe contrare, care răstoarnă prezumția

prevăzută de textul legal enunțat, respectiv înscrisuri în dovedirea calității de

proprietar la data preluării imobilului în litigiu pentru autorul său M.G.D., care

a dobândit imobilul alături de ceilalți doi succesori ai autoarei lor comune.

Nu s-au depus

dovezi din care să rezulte că autorul reclamantei F.S.I. ar fi vândut partea din

imobil pe care o deținea în calitate de proprietar.

Drept urmare,

sarcina probei proprietății asupra apartamentelor în litigiu la momentul deposedării

abuzive a fost făcută de către reclamanți, conform art. 1169 C. civ.

În temeiul dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la

măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, enunțate în anexa nr. 1, care face parte integrantă, din

lege.

Textul de lege

enunțat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează

doar persoanele care au primit despăgubiri în condițiile unui acord internațional.

Or, în prezenta

pricină, nu s-a făcut dovada plății către reclamanți a unor despăgubiri în baza

Acordului încheiat între România și Franța în anul 1959, menționat în anexa nr.

l a Legii nr. 10/2001.

Potrivit regulilor

probațiumi (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar

nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).

Cum intimații-pârâți

sunt cei care susțin că recurenții-reclamanți au încasat despăgubiri pentru imobilul

în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina

probei pe aspectul în discuție, potrivit principiului și regulilor probațiunii mai

sus-menționate.

Doar simpla invocare

a existenței acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor

despăgubiri de către reclamanți.

În speță, pârâții

nu au administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuție, reclamanții

au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri.

Reclamanții au

depus la dosarul cauzei declarații pe proprie răspundere în conformitate cu care

nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale pentru

niciun imobil naționalizat de statul român de la autorii lor.

Aceste declarații

răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001, în acest sens pronunțându-se

și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

prin decizia nr. 2887 din 8 iunie 2012,

Astfel, în considerentele

deciziei s-a reținut: „Chiar art. 5 din Legea nr. 10/2001 creează o prezumție de

despăgubire a persoanelor care au format obiectul acordurilor internaționale, însă

potrivit normelor metodologice, notificantul, prin declarație, poate infirma prezumția

și astfel, acestuia nu i se creează o situație mai grea.

Dimpotrivă, declarația

dată în forma și condițiile specificate prin norme, confirmă dreptul de a se restitui

bunul sau de a primi despăgubiri, constituind în același timp și o măsură de protecție

a intereselor generale ale statului, respectiv de a nu se efectua restituirea în

condițiile în care bunul a fost deja despăgubit pe baza acordurilor internaționale.”

„Este normal ca

persoanele care au făcut obiectul acordului să formuleze o declarație privind încasarea

despăgubirilor.”

Faptul că aceste

declarații nu au fost depuse în etapa procedurii administrative, nu limitează posibilitatea

reclamanților de a le depune în etapa jurisdicțională.

În caz contrar,

efectul ar fi îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din

Constituția României și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același

articol al Constituției și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Un proces echitabil

presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul

la justiție presupune și dreptul recunoscut părților de a propune dovezi care să

le susțină pretențiile, precum și dreptul instanței de a încuviința administrarea

probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia

soluția pe probele administrate.

Având în vedere

considerentele reținute, Înalta Curte constată că reclamanții B.N.A., D.S.A.M.,

F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M. au calitate procesuală activă în cauză.

Cum pricina a

fost soluționată în baza unei excepții procesuale, atât la fond, cât și în apel,

constatându-se lipsa calității procesuale active, în temeiul art. 312 alin. (1)

și alin. (5) C. proc. civ. și art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma în vigoare

la data pronunțării sentinței) se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei

spre rejudecare la Tribunalul București, pentru cercetarea fondului pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M.

împotriva deciziei nr. 101A din data de 15 martie 2013 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1046 din

data de 16 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Desființează sentința

și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 iunie 2014.