ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1595/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5161 din 1 septembrie 1998, municipiul Curtea de Argeș a chemat în judecată pe pârâta R.A. D.E.F.R. București, pentru a fi obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul cinematografic U. situat în Curtea de Argeș, compus din teren și construcție, susținând că este proprietatea sa. Ulterior, și-a modificat cererea, solicitând doar revendicarea construcției, renunțând la capătul de cerere privind terenul aferent. Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 3.427.851 lei contravaloarea taxelor, impozitelor, investițiilor aduse imobilului.

Prin sentința civilă nr. 869/1999 a respins ambele cereri ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, deși construit din contribuția locuitorilor orașului, imobilul a intrat în proprietatea statului și a fost administrat de Consiliul municipal, iar ulterior, a intrat în proprietatea pârâtei, potrivit actului normativ de înființare. A mai reținut că și cererea reconvențională este neîntemeiată, în raport cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 530/1991. Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 269/A-C din 15 mai 2000, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă să-i lase în deplină proprietate și posesie cinematograful U., situat în Curtea de Argeș.

Totodată a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a reținut că imobilul revendicat a fost construit exclusiv din fonduri colectate de la locuitorii orașului și, în temeiul art. 135 din Constituție, al Legii nr. 69/1991 și al Legii nr. 213/1998, a fost înscris în domeniul public de interes local, iar posesia și folosința, exercitate asupra acestui imobil de către apelantă, a fost abuzivă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând casarea acesteia, iar pe fond, respingerea apelului formulat de către reclamantă. Recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, întrucât menționarea explicită a fiecărui imobil deținut de unitățile R.A.

D.E.F.R. București, în actul său de înființare sau în actul care îl modifică sau îl completează, nu era necesară, în condițiile în care aceasta se înființa ca urmare a reorganizării unei structuri preexistente, care avea deja un inventar explicit al imobilelor deținute. Mai mult, din moment ce, în baza H.G. nr. 315/1992, privind modificarea și completarea H.G. nr. 530/1991, Întreprinderea cinematografică a județului Argeș a trecut în componența sa și cinematograful în litigiu, care a intrat astfel în patrimoniul acesteia. A mai susținut că instanța a ignorat dispozițiile Legii nr. 213/1998, întrucât acest act normativ nu încadrează cinematografele în categoria imobilelor aflate în proprietatea publică a statului și nici nu a fost declarat ca bun de uz sau interes național sau județean.

Verificând legalitatea și temeinicia deciziei, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra cinematografului în litigiu. Dimpotrivă, din probele administrate în cauză, rezultă că municipiul Curtea de Argeș, prin contribuirea locuitorilor săi, a edificat construcția revendicată, fiind autorizat în acest sens prin decizia nr. 3/1972 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al județului Argeș și prin autorizația pentru executare de lucrări nr. 341/6670 din 1972. Faptul că, în baza Decretului-lege nr. 80/1990, pârâta a trecut din subordinea administrației locale în aceea a R.A.

D.E.F.R., care a preluat întregul activ și pasiv aflat în patrimoniul său, nu constituie o dovadă a proprietății asupra imobilului în litigiu, de vreme ce, în anexa la H.G. nr. 315/1992, nu este menționată această construcție. Nici cea de a doua critică nu este fondată, întrucât probele dosarului dovedesc, fără dubiu, că bunul revendicat este, prin natura sa, un bun de uz public a cărei utilitate publică nu poate fi pusă la îndoială. Astfel, rezultă că imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamant, în condițiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 213/1998, prin achiziție publică efectuată în condițiile legii, respectiv, din fondurile bănești colectate prin contribuții a locuitorilor orașului. Or, potrivit art. 80 din Legea nr. 69/1991, aparțin domeniului public de interes local toate bunurile care, prin natura lor sau potrivit legii, sunt afectate unei utilități publice, inclusiv, terenurile pe care sunt amplasate clădirile de interes local.

În raport cu toate aceste considerente, Curtea constată că, în mod just, instanța a admis acțiunea reclamantei, decizia pronunțată fiind legală și temeinică. Așa fiind, Curtea, în conformitate cu art. 316, combinat cu art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.A. D.E.F.R. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta R.A. D.E.F.R. București, împotriva deciziei nr. 269 din 15 mai 2000 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 14 martie 2003.