3ra-71/15 — Declararea nulitatii ordinului cu privire la eliberarea din functie, repunerea in functie, Incasarea salariului pentru lipsa fortată de la lucru

prima instanță: A. Catană, dosarul nr. 3ra-71/15 instanța de apel: N. Vascan, E. Clim, I. Cotruţă, D E CI Z I E 25 februarie 2015 mun.

Chișinău Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție în componența: Preşedintele completului, judecătorul Tamara Chişca-Doneva Judecătorii Maria Ghervas Dumitru Mardari Elena Covalenco Petru Moraru examinând recursul declarat de către Inspectoratul General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată depusă de către Cijov Sergiu împotriva Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova şi Inspectoratului General de Poliție cu privire la anularea ordinelor de suspendare din funcție şi de eliberare din funcţie, restabilirea în funcţie anterior deţinută, încasarea salariului pentru lipsa forțată de la muncă, prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată, împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 19 martie 2014, prin care a fost admis apelul declarat de către Cijov Sergiu, casată hotărârea Judecătoriei Centru mun.

Chișinău din 06 noiembrie 2013 și emisă o nouă hotărâre prin care acțiunea a fost admisă parțial, c o n s t a t ă: La 01 aprilie 2013, Cijov Sergiu a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Afacerilor Interne al RM cu privire la anularea ordinelor de suspendare din funcție şi de eliberare din funcţie, restabilirea în funcţie anterior deţinută, încasarea salariului pentru lipsa forțată de la muncă, prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată. În motivarea acţiunii a indicat că prin ordinul nr. 197 ef. din 22 martie 2013, a fost sancționat disciplinar cu concedierea din organele afacerilor interne, iar anterior prin ordinul nr. 136 ef. emis la 01 martie 2013, a fost suspendat din funcție pe durata anchetei de serviciu.

Consideră că ordinul nr. 197 ef. din 22 martie 2013, a fost emis contrar prevederilor legislației în vigoare şi urmează a fi anulat, deoarece, potrivit prevederilor art.55 al Legii cu privire la poliţie și statutul polițistului, sancțiunile disciplinare se aplică prin ordinul angajatorului, iar conform art. 13 alin.(1) al Legii menționate, şeful Inspectoratului General de Poliție numește şi eliberează din funcţie personalul Inspectoratului General al Poliției, șefii și personalul subdiviziunilor, cu excepția celor specificați la art.7 lit.d).

1 Invocă reclamantul că potrivit art. 7 lit. d), e), l) al Legii cu privire la Poliție şi statutul polițistului, Ministrul afacerilor interne numește și eliberează din funcție, la propunerea șefului Inspectoratului General al Poliției, şeful adjunct al Inspectoratului General al Poliției, șefii subdiviziunilor specializate, șeful Direcției de Poliție a municipiului Chișinău, la propunerea guvernatorului Găgăuziei și cu acordul Adunării Populare a acesteia, numește în funcție şi eliberează din funcție șeful Direcției de Poliție a UTA Găgăuzia, și eliberează din funcție polițiștii din cadrul subdiviziunilor subordonate Ministerului Afacerilor Interne, care nu intră în competența Inspectoratului G0eneral de Poliție şi a subdiviziunilor subordonate acestuia.

Cu referire la norma citată, consideră că ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 86 ef. din 25 martie 2013 a fost emis de către o persoană care nu are competenţă de a angaja şi concedia din Poliție. Menționează că în sensul prevederilor art. 55 al Legii cu privire la Poliție şi statutul polițistului, polițistul în privința căruia se desfășoară ancheta de serviciu are dreptul să cunoască integral materialele anchetei, să solicite şi/sau să prezinte probe în apărare, cu toate acestea, afirmă însă că la finalizarea anchetei de serviciu, nu i-au fost prezentate materialele anchetei de serviciu și nu i s-a oferit posibilitatea de a se apăra.

Susține că conform prevederilor normei citate, faptele care constituie abateri disciplinare, modul de aplicare, atenuare și ridicare a sancțiunilor disciplinare sânt prevăzute în Statutul disciplinar al polițistului, aprobat de Guvern, însă, la caz un asemenea act aprobat de Guvern nu există, fapt ce atestă că ancheta de serviciu a fost efectuată în privinţa sa fără ca să se conducă de un act legal, care prevede modul și condițiile de efectuare a anchetei de serviciu.

Mai invocă că în urma efectuării anchetei de serviciu i-a fost imputată nedenunțarea actelor de corupție, fără a fi indicat care acte de corupție urmau să fie denunțate anume de el, iar fiindu-i imputată neinformarea superiorilor și organelor competente referitor la coruperea colaboratorilor de poliție, nu s-a indicat concret despre care colaborator corupt și în ce împrejurări urmau a fi anunțați șefii, cât și neraportarea șefului despre orice caz de încălcare, nerespectarea restricțiilor și interdicțiilor stabilite de actele normative. Consideră că dânsul nu putea fi sancționat pentru faptele asupra cărora nu s-a demonstrat existența unei fapte ilicite, motiv din care ordinile contestate urmează a fi anulate.

Cu referire la prevederile art. 90 al Codului muncii, pretinde că în cazul anulării ordinului de concediere contestat, poate pretinde la despăgubirile prevăzute de norma citată, care constă în plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decît salariul mediu al salariatului pentru perioada pretinsă, compensarea cheltuielilor suplimentare legate de contestarea actului cît şi compensarea prejudiciului moral cauzat salariatului.. Solicită anularea punctului 6 al ordinului nr. 197 ef. emis de către Ministerul Afacerilor Interne al RM la 22 martie 2013, în partea prin care a fost sancționat cu concediere din organele afacerilor interne, anularea punctului 11 al ordinului nr. 136 ef.

emis de către Ministerul Afacerilor Interne al RM la 01 martie 2013, în partea prin care a fost suspendat din funcție, restabilirea în funcția anterior deținută, încasarea din contul Ministerului Afacerilor Interne al RM în beneficiul său salariul de funcție cu toate suplimentele, pentru perioada absenței forțate de la muncă, începând cu momentul concedierii din funcție până la momentul repunerii în funcție, prejudiciul moral în 2 mărime de cinci salarii lunare, cît şi cheltuielile pentru asistență juridică în mărime de 3 000 lei. În cadrul dezbaterilor judiciare, Cijov Sergiu a depus cerere de completare a cerințelor, solicitând numirea sa în funcția de inspector de patrularea a Inspectoratul Naţional de Patrulare a Inspectoratului General de Poliție al MAI.

În motivarea cererii de completarea a cerințelor a indicat că începând cu data de 05 martie 2013, funcțiile subdiviziunilor de poliție rutieră au fost transferate către Inspectoratul Naţional de Patrulare a Inspectoratului General de Poliție al MAI, astfel, fiind necesară restabilirea sa în funcția solicitată. Ulterior, Cijov Sergiu a depus o cerere de concretizare a cerințelor, solicitând anularea punctului 6 al ordinului nr. 197 ef. emis de către Ministerul Afacerilor Interne al RM la 22 martie 2013, anularea punctului 11 al ordinului nr. 136 ef.

emis de către Ministerul Afacerilor Interne al RM din 01 martie 2013, restabilirea în funcția deținută anterior, cu numirea sa în funcție de inspector de patrulare a Inspectoratului Naţional de Patrulare a Inspectoratului General de Poliție a MAI al RM, încasarea din contul Ministerului Afacerilor Interne al RM în beneficiul său salariul pentru perioada absenței forțate de la muncă, începând cu momentul concedierii din funcție până la repunerea în funcție şi prejudiciul moral echivalent a cinci salarii lunare. Prin hotărârea Judecătoriei Centru mun. Chișinău din 06 noiembrie 2013, acțiunea a fost respinsă, ca fiind neîntemeiată. Prin decizia Curții de Apel Chişinău din 19 martie 2014, a fost admis apelul declarat de către Cijov Sergiu, casată hotărârea primei instanțe şi emisă o nouă hotărâre prin care acțiunea a fost admisă parțial, fiind anulat pct. 11 al ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr.136 ef.

din 01 martie 2013, prin care Cijov Sergiu a fost suspendat din funcția anterior deținută, anulat pct.6 al ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr.197 ef. din 22 martie 2013, prin care Cijov Sergiu a fost sancționat cu concedierea din organele afacerilor interne şi repus Cijov Sergiu în funcția de inspector de patrulare al Inspectoratului National de Patrulare în cadrul Inspectoratului General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne. S-a încasat din contul Ministerului Afacerilor Interne al RM în beneficiul lui Cijov Sergiu salariul mediu pentru absența forțată de la serviciu în valoare de 77528,78 lei cu deducerea din această sumă a tuturor impozitelor şi reținerilor, prevăzute de lege şi prejudiciul moral în mărime de un salariu mediu ce constituie 5 537,77 lei.

După pronunţarea decizie menţionate, la 24 martie 2014, Inspectoratul General al Poliţiei a înaintat instanţei de apel o cerere, prin care a solicitat explicarea dispozitivului deciziei Curţii de Apel Chişinău din 19 martie 2014, şi anume pe cine instanţa de apel a obligat de a-l restabili pe Cijov Sergiu în funcţia anterior deţinută. Prin încheierea Curţii de Apel Chişinău din 26 martie 2014, a fost admisă cererea Inspectoratului General al Poliţiei şi explicat că conform deciziei Curţii de Apel Chişinău din 19 martie 2014, obligat să execute decizia instanţei de apel privind repunerea lui Cijov Sergiu în funcţia de inspector în cadrul Inspectoratului Naţional de Patrulare în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei al Ministerului Afacerilor Interne este Inspectoratul General al Poliţie al MAI.

La 27 noiembrie 2014, Inspectoratul General al Poliției a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel în partea admiterii acţiunii şi emiterea în partea dată a unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii integral. 3 În motivarea acţiunii a invocat dezacordul cu decizia instanței de apel, considerând-o ilegală, neîntemeiată şi emisă cu aplicarea eronată a normelor de drept material. Susține că instanța de apel la emiterea deciziei a interpretat eronat prevederile art.7, lit. 1) şi art.13, alin.(l), lit. g) al Legii cu privire la Poliție și statutul polițistului.

Indică că pct. 22, lit. a) al Hotărârii privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de recurs al Plenului Curții Supreme de Justiție nr.5 din 11 noiembrie 2013, explică că se consideră că a fost interpretată în mod eronat legea în situația în care instanța dă o calificare corectă raportului juridic material litigios, corect determină norma aplicabilă, însă, din cauza înțelegerii incorecte a sensului acesteia, trage o concluzie greșită cu privire la drepturile și obligațiile părților. În acest sens, menţionează că, instanța de apel la emiterea deciziei eronat a constatat că ordinul Ministerului Afacerilor Interne al RM nr. 197 ef. din 22 martie 2013 si ordinul Ministerului Afacerilor Interne al RM nr. 136 ef.

din 01 martie 2013, au fost emise cu încălcarea competenței și că acestea urmau să fie emise de către Inspectoratul General de Poliție, deoarece, potrivit prevederilor art.7 lit. l) al Legii cu privire la Poliție și statutul polițistului, Ministrul afacerilor interne numește și eliberează din funcție polițiștii din cadrul subdiviziunilor subordonate Ministerului Afacerilor Interne, care nu intră în componența Inspectoratului General al Poliției și a subdiviziunilor subordonate acestuia, iar potrivit art. 13 alin. (1) lit. g) a Legii menționate, șeful Inspectoratului General al Poliției numește și eliberează din funcție personalul Inspectoratului General al Poliției.

Consideră ca eronată interpretarea instanței de apel precum că intimatul urma să fie concediat prin ordinul Inspectoratului General al Poliției, or, acesta nu a activat niciodată în cadrul Inspectoratului General de Poliţie și respectiv nici nu a fost concediat de către ultimul, mai mult că potrivit Hotărârii Guvernului nr.986 din 24 decembrie 2012 cu privire la structura și efectivul-limită ale Inspectoratului General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne, așa subdiviziune în statele de personal, din care a fost concediat intimatul nu există.

Apreciază critic argumentul instanţei de apel precum că odată ce prin ordinul Ministerului Afacerilor Interne al RM nr. 94 din 18 august 2013 Inspectoratul Naţional de Patrulare al Inspectoratului General de Poliție a preluat drepturile și obligațiile Direcției poliției rutiere a MAI, anume Inspectoratul urma să-l concedieze pe intimat, pentru că ultimul nu a fost angajat în cadrul Direcției poliției rutiere a MAI, ci în cadrul Secției poliției rutiere a Comisariatului General al Poliției al Departamentului Poliției al Ministerului Afacerilor Interne. De altfel, invocă că prin acest ordin au fost preluate drepturile și obligațiile polițienești și nicidecum cele de angajator, ori, drepturile și obligațiile dintre salariat și angajator, care au fost constituite prin contractul individual de muncă, prevăzute de legea specială şi Codul muncii nu pot fi transmise unilateral printr-un oarecare ordin.

Mai invocă că instanța de apel contrar art. 130 CPC, la adoptarea soluţiei de admitere a acţiunii s-a bazat pe o probă care nu a fost cercetată în prima instanță și anume ordinul nr. 94, emis de către Ministerul Afacerilor Interne al RM la 18 august 2013, pe care intimatul a prezentat-o în apel fără să argumenteze imposibilitatea prezentării acesteia în instanţa de fond, fapt ce atestă că instanța de apel a dat o apreciere arbitrară probelor prezentate de către intimat, care au fost anexate la 4 materialele pricinii, acţionînd după judecata proprie, fără a ţine cont de cele invocate în susţinerea poziţiei sale.

Astfel, afirmă că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că intimatul a solicitat un capăt de cerere care nu este subsecvent declarării nulităţii şi astfel direct condiţionat de declararea nulităţii actului, or, intimatul pe de o parte a solicitat anularea ordinului Ministerului Afacerilor Interne, prin care a fost concediat, totodată solicitînd restabilirea în funcţia anterior deţinută, iar pe de altă parte, a solicitat numirea sa la Inspectoratul Naţional de Patrulare al Inspectoratului General al Poliţiei, care potrivit normelor legale este cu totul alt angajator.

În acest sens, consideră că decizia recurată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art.240 alin.(3) CPC, care indică că instanța judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretențiilor înaintate de reclamant, or, prin cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, intimatul, a solicitat restabilirea în funcția anterior deținută și anume funcția de inspector al Secției poliției rutiere a Comisariatului General al Poliției al Departamentului Poliției al Ministerului Afacerilor Interne și numirea în funcția de inspector de patrulare în cadrul Inspectoratului Naţional de Patrulare a Inspectoratului General de Poliție, însă, instanța de apel contrar normelor invocate, a dispus restabilirea intimatului în funcția pe care ultimul nu a deținut-o anterior de inspector de patrulare în cadrul Inspectoratului Naţional de Patrulare al Inspectoratului General al Poliţiei.

Indică că „restabilirea în funcție” şi „numirea în funcție” sunt două operațiuni juridice diferite care survin în circumstanțe diferite, astfel, dacă restabilirea la serviciu survine în urma anulării de către instanța de judecată a ordinului de concediere, atunci dispunerea de către instanța de judecată a numi în funcția poate avea loc doar în cazul refuzului neîntemeiat de angajare, ceea ce nu constituie obiect al pricinii din speță.

La fel, apreciază ca eronate şi concluziile instanţei de apel cu referire la faptul că ordinul contestat urmează a fi anulat şi din motivul că a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 55 alin. (4) al Legii cu privire la Poliție și statutul polițistului și anume intimatului nu i s-a adus la cunoștință materialele anchetei de serviciu și nu i s-a acordat posibilitatea să prezinte probe în apărarea sa, deoarece, potrivit prevederilor normei citate, de a face cunoștință cu materialele anchetei de serviciu şi a depune probe în apărarea sa reprezintă dreptul persoanei în privința căruia se efectuează ancheta de serviciu și nicidecum o obligație a angajatorului, iar pe parcursul examinării pricinii intimatul nu a prezentat nici o probă care ar confirma că a solicit aducerea la cunoștință materialele anchetei de serviciu sau să prezinte careva probe în apărarea sa, iar angajatorul să-i fi respins această cerere.

În acestea condiţii, consideră că instanţa de apel a atribuit o obligaţie recurentului, care nu este prevăzută de lege, ci dimpotrivă stabileşte expres că cele invocate ca fiind obligaţiile ale angajatorului reprezintă de fapt doar drepturi ale persoanei în privinţa căreia se efectuează ancheta de serviciu, voinţa căruia nu poate fi prezumată şi nici nu trebuie.

În susţinerea celor invocate şi anume a faptului că ordinele contestate nu au fost emise cu încălcarea competenţei, precum şi faptul că Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei sunt doi angajatori diferiţi, cu competenţe în acest sens diferite şi a faptului că instanţa de judecată nu este competentă să restabilească o persoană într-o funcţie ce nu a deţinut-o şi într-o subdiviziune unde nu a activat nici o dată, într-o funcţie care nu a existat şi nu există la moment, precum şi a faptului că 5 instanţa a făcut trimitere la unele probe inadmisibile, întru uniformizarea practicii judiciare, s-a referit la deciziile Curţii Supreme de Justiţie nr. 3ra-408/14 din 14 mai 2014, nr. 3ra-840/14 din 10 septembrie 2014, 3ra-1231/14 din 09 octombrie 2014, 3ra- 1187/14 din 12 noiembrie 2014, 3ra-1223/14 din 15 octombrie 2014, remarcînd totodată, că în sensul art. 123 alin.(2) CPC deciziile respective sunt obligatorii pentru instanţa, întrucît faptele invocate în ele au fost stabilite pentru aceleaşi părţi – Inspectoratul General al Poliţiei şi Ministerul Afacerilor Interne.

La data de 23 ianuarie 2015, Cijov Sergiu a depus referinţă la recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei, solicitînd respingerea recursului din motivul că este depus tardiv şi neîntemeiat. Studiind materialele dosarului, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră următoarele. În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. a) CPC, instanţa, după ce judecă recursul, este în drept să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs. Articolul 434 CPC statuează că recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale.

Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit. La caz, din procesul-verbal al şedinţei instanţei de apel din 19 martie 2014 (f. d. 140), data emiterii şi deciziei contestate, rezultă că la judecarea pricinii a participat reprezentantul Inspectoratului General al Poliţiei al MAI – Mustaţă Eugeniu, în baza procurii. Tot materialele pricinii denotă că după pronunţarea deciziei de către instanţa de apel, Inspectoratul General al Poliţiei a depus o cerere prin care a solicitat explicarea dispozitivului deciziei Curţii de Apel Chişinău din 19 martie 2014, iar prin încheierea din 26 martie 2014, Curtea de Apel Chişinău, a admis cererea şi a explicat decizia menţionată.

Este cert şi faptul că copia deciziei redactate din 19 martie 2014, a fost expediată de către Curtea de Apel Chişinău în adresa tuturor participanţilor la proces, inclusiv şi Inspectoratului General al Poliţiei la 07 aprilie 2014, fapt ce se confirmă prin copia scrisorii de însoţire nr. 1513 3a-54/14 din 07 aprilie 2014 (f. d. 163). Tot la aceiaşi dată de 07 aprilie 2014, dosarul a fost restituit în Judecătoria Centru mun. Chişinău, care a fost primit de ultima la 15 aprilie 2014. Aici se va remarca că deşi, în scrisoarea de însoţire este invocat că se expediază copia încheierii, însă după cum a fost invocat mai sus încheierea de explicare a deciziei a fost adoptată la data de 26 martie 2014, pe cînd la data de 19 martie 2014, a fost emisă anume decizia instanţei de apel.

Cu toate acestea, însă, cererea de recurs a fost depusă de către Inspectoratul General al Poliţiei al MAI doar la 27 noiembrie 2014, respectiv, în afara termenului legal prevăzut de art. 434 CPC, care este un termen de decădere şi nu poate fi restabilit. Este de menţionat că faptul comunicării anterior Inspectoratului General al Poliţiei a deciziei instanţei de apel din 19 martie 2014 se atestă şi prin scrisoarea anexată de însuşi recurent la cererea de recurs, din care rezultă că la data de 07 octombrie 2014, ca urmare a cererii depuse de Inspectoratul General al Poliţiei, în adresa ultimului a fost expediată repetat copia deciziei instanţei de apel din 19 martie 2014 (f.d.

174). Instanţa de recurs apreciază critic afirmaţia recurentului precum că recursul este declarat în termen, deoarece cu decizia integrală a instanţei de apel a făcut cunoştinţă la 6 10 octombrie 2014, or, după cum a fost menţionat mai sus, dispozitivul deciziei contestate a fost pronunţat în şedinţa de judecată la care a participat şi reprezentantul Inspectoratului General al Poliţiei – Mustaţă Eugeniu, iar la 20 martie 2014, fiind şi recepţionat de ultimul (f.d. 173), respectiv, tergiversarea depunerii unui recurs dovedeşte doar un pasivism din partea recurentului şi o atitudine superficială faţă de obligaţiile procesuale ca parte în proces.

În acestea condiţii, şi ţinînd cont de perioada de timp scursă de la data emiterii deciziei contestate şi pînă la data depunerii recursului, şi anume 8 luni şi 8 zile, invocarea de către recurent a faptului că nu a fost familiarizat cu decizia adoptată pînă la 10 octombrie 2014, este lipsită de consistenţă, deoarece un asemenea comportament este de rea-credinţă, avînd în vedere obligaţia părţilor de a se interesa de soarta dosarelor despre care au cunoştinţă la intervale rezonabile de timp. Or, având la cunoştinţă despre data emiterii deciziei instanţei de apel, precum şi soluţia acesteia, Inspectoratul General al Poliţiei urma să întreprindă măsurile necesare, după cum sugerează jurisprudenţa CEDO (Van Harn versus Germany, nr. 7557/03 din 11 septembrie 2007), de a proteja drepturile sale de acces la instanţă şi de a contesta în termen hotărârea judecătorească.

În această ordine de idei este cert că, depunând cererea de recurs împotriva hotărârii primei instanţe peste un termen de 8 luni şi 8 zile, recurentul Inspectoratul General al Poliţiei a demonstrat o neglijenţă a drepturilor sale procedurale stipulate în legislaţia naţională. La caz, instanţa de recurs notează că, o astfel de soluţie este compatibilă cu respectarea garanţiilor unui proces echitabil, în sensul articolului 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, avînd în vedere că prelungirea nejustificată a termenului pentru exercitarea recursului ar împiedica rămînerea irevocabilă, ca urmare a expirării termenului de atac, a deciziei judecătoreşti emise în instanţa de apel şi ar leza, în acest mod, principiul securităţii raporturilor juridice.

Aşa fiind, în speţa de referinţă Ponomaryov vs Ucraina (3 aprilie 2008), Curtea Europeană a reiterat cu titlu de principiu general că deşi, în speţă nu era vorba despre desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile în urma admiterii unei căi extraordinare de atac în lumina unor circumstanţe nou descoperite, ci de redeschiderea unui proces prin repunerea în termenul de introducere a unei căi ordinare de atac, totuşi, reînnoirea acestui termen pentru motive neconvingătoare, reprezintă o decizie care ar putea înfrînge principiul securităţii raporturilor juridice într-un mod similar cu o cale extraordinară de atac. Curtea a admis că revine în primul rînd instanţelor interne să decidă asupra repunerii în termen de introducere a căii ordinare de atac, dar ele nu se bucură de o marjă de apreciere nelimitată.

Instanţele sunt obligate să indice motivele pentru care au acceptat repunerea în termen. Un asemenea motiv ar putea fi, spre exemplu, necomunicarea hotărîrii luate în proces de către autorităţile competente ale statului. Chiar şi atunci, totuşi, indică Curtea, posibilitatea repunerii în termen nu ar fi nelimitată, dată fiind obligaţia părţilor de a se interesa, la intervale rezonabile, de stadiul procesului de care ele au cunoştinţă. În toate cazurile, instanţele interne ar trebui să verifice dacă motivele de repunere în termen ar putea justifica o ingerinţă în principiul autorităţii de lucru judecat. 7 Reglementări similare au fost statuate de către Înalta Curte şi în cauzele Ceachir vs Moldova, Popov vs Moldova şi Melnic vs Moldova, în care s-a menţionat că prin neaducerea vre-unui motiv pentru prelungirea termenului de depunere de către părţi a unui act procedural, instanţele judecătoreşti naţionale au încălcat drepturile reclamanţilor la un proces echitabil.

În lumina celor relevate Colegiul Civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie notează că, examinarea unui recurs tardiv declarat împotriva unei hotărâri definitive, ar avea un efect incompatibil cu principiul securităţii juridice, garantat de articolul 6 din Convenţie şi ar încălca dreptul intimatului la un proces echitabil. Faţă de cele ce preced, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a respinge recursul declarat de către Inspectoratul General al Poliţiei ca depus cu omiterea termenului cu menţinerea hotărârii primei instanţe. În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. a), art. 445 alin. (3) CPC, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, decide: Se respinge recursul declarat de către Inspectoratul General al Poliţiei al Ministerului Afacerilor Interne ca depus cu omiterea termenului de declarare.

Se menţine decizia Curţii de Apel Chişinău din 19 martie 2014 în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Cijov Sergiu împotriva Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova şi Inspectoratului General de Poliție cu privire la anularea ordinelor de suspendare din funcție şi de eliberare din funcţie, restabilirea în funcţie anterior deţinută, încasarea salariului pentru lipsa forțată de la muncă, prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată. Decizia este irevocabilă din momentul emiterii. Preşedinte, judecătorul Tamara Chişca-Doneva Judecătorii Maria Ghervas Dumitru Mardari Elena Covalenco Petru Moraru 8