Ignaccolo-Zenide împotriva României

Curtea a fost sesizată de către Guvernul român ( Guvernul ) la data de 27 ianuarie 1999, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi 47 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( convenţia ). La origine se află o plângere (nr. 31.679/96) îndreptată împotriva României, prin care Comisia Europeană a Drepturilor Omului ( Comisia ) fusese sesizată de un cetăţean francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25. În sesizarea Guvernului se invocă fostele articole 44 şi 48, precum şi declaraţia română care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat art. 8 din convenţie.

În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 şi conform art. 5 alin. 4 din protocolul menţionat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curţii (regulamentul)*1), Marea Cameră a hotărât la 31 martie 1999 că examinarea cauzei va avea loc în faţa unei camere constituite în cadrul uneia dintre secţiile Curţii. Notă Nota grefei: *1) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

Conform art. 52 alin. 1 din regulament, preşedintele Curţii, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza Secţiei I. Camera, constituită în cadrul secţiei respective, îi includea, cu drepturi depline, pe domnul C. Bârsan, judecător ales ca reprezentant al României [art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], şi pe doamna E. Palm, preşedinta secţiei [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. În plus, au mai fost desemnaţi de către doamna preşedinta a secţiei, pentru completarea Camerei, domnul J. Casadevall, domnul Gaukur Jorundsson, doamna W. Thomassen şi domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].

Ulterior domnul C. Bârsan, care participase la examinarea cauzei în Comisie, a formulat cerere de abţinere (art. 28 din regulament). În consecinţă, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Şova în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantei şi-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. După ce a beneficiat de o amânare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul sau memoriu la data de 5 iulie.

La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, preşedinta a autorizat asociaţiile „AIRE Centre” şi „Reunite” să prezinte împreună observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observaţii au fost primite la data de 1 iulie 1999.

La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observaţii complementare. La data de 30 iulie 1999, în virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul şi-a formulat propriile comentarii privind observaţiile părţilor interveniente.

Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. S-au înfăţişat: – din partea Guvernului ● domnul C.-L. Popescu, consilier în Ministerul Justiţiei, agent; ● domnul M. Selegean, Ministerul Justiţiei, ● domnul T. Corlăţean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri; – din partea reclamantei ● domnul J. Lagrange, avocat în baroul Nancy, consilier. Curtea a audiat declaraţiile domnului Lagrange şi ale domnului Popescu. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei

La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a căsătorit cu D.Z., cetăţean român. Soţii au avut doi copii, Maud şi Adele, născute în anul 1981 şi, respectiv, în anul 1984.

Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronunţat divorţul soţilor şi a luat act de tranzacţia încheiată între cei doi cu privire la reglementarea consecinţelor divorţului. Conform tranzacţiei, autoritatea parentală asupra minorilor era atribuită tatălui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare şi găzduire.

În cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreună cu fiicele sale.

La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzătoare a drepturilor minorilor. A susţinut că, începând cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a mai respectat dreptul la vizită, din moment ce, fără să o înştiinţeze, a ţinut copiii în Statele Unite mai mult de jumătate din timpul vacanţei şcolare.

La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecată pe D.Z., solicitând Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să i se atribuie autoritatea parentală, să se stabilească domiciliul minorilor la mama şi să i se interzică lui D.Z. sa îi scoată de pe teritoriul francez fără consimţământul său.

Prin hotărârea pronunţată la data de 11 septembrie 1990 judecătorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.

Sesizată de reclamanta, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotărârea menţionată, a încredinţat autoritatea parentală ambilor părinţi, a stabilit domiciliul minorilor la mama şi a acordat tatălui dreptul la vizită şi găzduire.

D.Z. nu s-a conformat dispoziţiilor hotărârii şi nu a înapoiat copiii mamei lor.

Sesizat de către D.Z., care locuia de mai mult de un an în Texas, Tribunalul districtului Harris, prin hotărârea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curţii de Apel din Metz şi a încredinţat minorele tatălui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri şi nici nu a fost reprezentată, i s-a acordat doar dreptul la vizită. Având în vedere avizul formulat de un psiholog, conform căruia copiii nu îşi mai aminteau exact perioada de dinaintea divorţului, petrecută împreună cu mama lor, şi erau încântaţi să locuiască împreună cu tatăl şi cu mama lor vitregă, instanţa a considerat că ei sunt fericiţi şi s-au integrat bine în Texas, unde beneficiau de o protecţie şi o atenţie deosebite din partea autorităţilor.

În decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit în California, împreună cu cei doi copii.

Printr-o ordonanţă din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucţie din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis în judecată pe D.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorilor, infracţiune prevăzută la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat că se constituie parte civilă.

La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu închisoare pe durata de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind minorii şi a emis mandat de arestare.

Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.

La o dată neprecizată D.Z. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991.

Reamintind autoritatea suverană a instanţelor pe fond în materie de apreciere a valorii şi a influenţei probelor, Curtea de Casaţie, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul şi l-a obligat pe recurent la plata unei amenzi civile în valoare de 10.000 de franci.

Reclamanta, care iniţiase în Statele Unite o procedură pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii din 28 mai 1991, a obţinut, între 1993 şi 1994, cinci hotărâri ale instanţelor californiene, care îl obligau pe D.Z. sa îi înapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioară a statului California a pronunţat o hotărâre de exequatur şi l-a obligat pe D.Z. să înapoieze copiii mamei lor.

Într-un raport din 17 august 1993 L.S., expert în psihologia familiei, acreditat de instanţele californiene, a arătat, în urma unei convorbiri cu fetele, că acestea nu doreau să locuiască din nou împreună cu mama lor, ci erau fericite alături de tatăl lor şi de noua soţie a acestuia. În timp ce Maud nu părea să aibă resentimente faţă de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. ca mama ei este „urâtă şi rea” şi că nu le iubeşte, ci vrea numai să le arate celorlalţi şi să le cumpere jucării.

Printr-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit că Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competenţa de a schimba hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Metz. Prin decizia pronunţată la 29 aprilie 1994 Curtea Superioară a statului California a confirmat hotărârea Curţii de Apel din Metz, stabilind că fetele trebuia să locuiască cu reclamanta, şi a constatat că părăsirea teritoriului statului California a fost nelegală din moment ce nu a existat o autorizaţie expresă a instanţei.

Hotărârile statului California nu au fost executate de către D.Z. care a părăsit teritoriul american în martie 1994 şi s-a întors în România împreună cu fiicele sale.

În iulie 1994, invocând Convenţia de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la 25 octombrie 1980, denumită în continuare Convenţia de la Haga , Autoritatea centrală franceză, reprezentată de Ministerul Justiţiei, solicită înapoierea copiilor.

În noiembrie 1994 Autoritatea centrală a Statelor Unite a cerut Ministerului Justiţiei din România, Autoritatea centrală a României, înapoierea copiilor, conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.

În decembrie 1994 Autoritatea centrală franceză a solicitat Autorităţii centrale române înapoierea copiilor conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.

Invocând art. 2 din Convenţia de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, D.Z. să fie obligat la executarea hotărârilor judecătoreşti prin care i-au fost încredinţate minorele, precum şi a celor care au dispus înapoierea lor.

Instanţa s-a pronunţat la data de 14 decembrie 1994. În primul rând, a constatat că decizia pronunţată de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamantă şi că hotărârile pronunţate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi că D.Z., luând copiii, încălcase hotărârile citate mai sus şi că a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind încredinţarea minorilor. Instanţa a constatat că erau îndeplinite condiţiile legale privind urgenţa cererii, întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. În plus, măsura solicitată avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca fondul, urmărind doar să asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice întârziere l-ar fi pus în pericol. De asemenea, era evidentă aparenţa dreptului, condiţie necesară pentru ca o cerere de ordonanţa preşedinţială să poată fi admisă. Prin urmare, instanţa a hotărât că în cauza erau aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Haga, care făcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificării convenţiei de către România prin Legea nr. 100/1992, şi că erau aplicabile mai cu seama dispoziţiile art. 14, care îi permitea să se pronunţe cu privire la executarea unei hotărâri pronunţate în străinătate, fără a se cere procedura exequatur -ului. Prin ordonanţa preşedinţială executorie fără somaţie instanţa a dispus înapoierea minorelor reclamantei.

Ordonanţa nu a putut fi executată, deoarece D.Z. a ascuns copiii.

În decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la şcoală şi i-a dus într-un loc necunoscut.

Împotriva ordonanţei din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 şi a dispus audierea minorelor.

La data de 30 iunie 1995, în absenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei care introdusese cerere de intervenţie accesorie şi a Autorităţii tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a amânat judecarea cauzei. La acelaşi termen a admis cererea de suspendare a executării ordonanţei. Decizia nu a fost motivată.

La data de 23 august 1995 Ministerul Justiţiei a solicitat Autorităţii tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.Z.

La o dată neprecizată primarul municipiului Bucureşti a informat Ministerul Justiţiei că o anchetă socială fusese efectuată în septembrie 1995 de către Primăria Sectorului 2 Bucureşti. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primăriei şi de un inspector şi aveau următorul conţinut: „Minorele (...) Maud şi (...) Adele (...) locuiesc împreună cu tatăl şi cu soţia acestuia într-o vilă compusă din 8 camere, fetiţele având camerele lor. Sunt foarte bine îngrijite, tatăl preocupându-se material şi moral în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi educare a acestora. Din discuţiile purtate cu minorele, în limba română, pe care o stăpânesc foarte bine, s-a constatat că acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viaţă normală, citesc, scriu, asculta muzică, se joacă cu copiii vecinilor şi cu cei de la şcoală, învaţă. S-a constatat că între minore, tată şi soţia acestuia exista un climat de bună înţelegere şi prietenie, fiind deosebit de ataşaţi unul de celălalt. Nu doresc să locuiască în Franţa cu mama lor, pe care şi-o amintesc ca fiind rece şi dezinteresată de ele. Spun că la tată au găsit întotdeauna înţelegere, căldură şi afecţiune. Sunt impresionate plăcut de România şi de români, printre care şi-au făcut mulţi prieteni. În vacanţă au fost plecate din Bucureşti în provincie unde s-au simţit minunat. Întrebate fiind dacă doresc să-şi vadă mama sau să locuiască la aceasta, răspunsul lor este categoric nu şi insista să se ţină seama de dorinţele lor în orice fel de aprecieri. Ca o concluzie generală, apreciem că minorelor Maud şi Adele le sunt asigurate în România cele mai prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea lor. ”

Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul declarat de D.Z. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.

D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel Bucureşti care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat recursul, constatând nemotivarea acestuia. A. Contestaţie la executare

La o dată neprecizată D.Z. a introdus o contestaţie la executare împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994. După ce a audiat minorele, care şi-au reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl lor, Judecătoria Municipiului Bucureşti a respins contestaţia la 7 aprilie 1995.

D.Z. a declarat din nou recurs împotriva hotărârii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a menţinut hotărârea atacată. B. Cererea de reîncredinţare a minorilor

La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti reîncredinţarea celor două minore. A arătat că începând din 1994 locuieşte la Bucureşti într-o vilă spaţioasă, oferind condiţii excepţionale copiilor, care nu doresc să locuiască cu mama lor şi pentru motivul că aceasta face parte dintr-o sectă. Instanţa, în faţa căreia D.Z. declarase că reclamanta şi-a ales domiciliul la Ştefan Constantin, a dispus citarea acestuia din urmă. Din documentele de care dispune Curtea reiese că reclamanta nu a fost informată nici în aceasta etapă a procedurii şi nici mai târziu despre chemarea sa în judecată.

La 26 ianuarie 1996, la cererea judecătoriei, Primăria Sectorului 2 Bucureşti a efectuat o anchetă socială. În urma acesteia, primarul municipiului Bucureşti a informat instanţa că fetele sunt bine dezvoltate atât fizic, cât şi psihic, că duc o viaţă normală, au prieteni la şcoală şi printre vecini şi sunt foarte ataşate de tatăl lor şi de soţia acestuia, care se ocupă foarte bine de ele şi alături de care ele doresc să rămână.

După doua termene, la 8 şi la 29 ianuarie 1996, în absenţa reclamantei, şi după ce a audiat minorii în Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, instanţa a pronunţat hotărârea din 5 februarie 1996, tot în absenţa reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor şi având în vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la învăţătură, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte, conform căreia secta din care ar fi făcut parte reclamanta nu este recunoscută în România, precum şi ancheta socială efectuată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a soluţionat cererea lui D.Z., considerând că acesta asigură cele mai bune condiţii de viaţa şi educaţie copiilor, pe care, de altfel, i-a crescut singur după divorţ.

La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul declarat, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, constatând lipsa de procedură cu reclamanta. Instanţa a reţinut că reclamanta domiciliază în Franţa, că Ştefan Constantin avea procură specială pentru a o reprezenta într-un alt litigiu şi deci, în absenţa unei procuri speciale pentru aceasta cauză, citarea ar fi trebuit să se facă la domiciliul din Franţa al reclamantei.

D.Z. a atacat hotărârea, motivând că Ştefan Constantin avea o procură generală şi, în consecinţă, citarea şi comunicarea actelor de procedura la domiciliul mandatarului erau legale.

Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronunţată în absenţa reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, constatând că Ştefan Constantin era mandatarul general al reclamantei. Pe cale de consecinţă, a casat decizia din 16 octombrie 1996 şi a trimis cauza Tribunalului Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea apelului.

Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform încheierii de la acea dată, la apelul nominal au răspuns D.Z., personal şi asistat de avocat, precum şi asistentul domnului Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instanţei, o reprezenta pe reclamantă. Curtea nu poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, dacă instanţa a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau pe Ştefan Constantin. Arătând că Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Instanţa a respins această cerere după ce a acordat cuvântul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, în absenţa reclamantei şi a reprezentantului acesteia, a avut loc pronunţarea. Fără a aduce în discuţie problema reprezentării reclamantei, instanţa a respins apelul şi a confirmat astfel hotărârea din 5 februarie 1996, arătând că fetele doreau să rămână cu tatăl lor, care le asigura cele mai bune condiţii de viaţă.

Se pare că împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei. Documentele prezentate Curţii nu permit să se stabilească dacă recursul a fost introdus de însăşi reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotărârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul ca nemotivat. Aşa cum reiese din aceasta decizie, care nu a fost transmisă grefei de către Guvernul pârât decât la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z. C. Cererea de transfer a autorităţii parentale, adresată Tribunalului de Înaltă Instanţa din Metz

Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecătorului competent în cauze familiale din cadrul Tribunalului de Înaltă Instanţa din Metz stabilirea domiciliului minorelor şi acordarea autorităţii parentale.

După numeroase amânări instanţa a pronunţat o hotărâre la data de 22 februarie 1996. A considerat în primul rând că nu trebuia să se ţină seama de hotărârea pronunţată la 5 februarie 1996 de către judecătoria din Bucureşti, deoarece aceasta din urma nu era competentă să se pronunţe pe fond în privinţa dreptului de încredinţare a copiilor, din moment ce instanţele româneşti nu puteau fi sesizate decât cu o cerere în aplicarea Convenţiei de la Haga. Instanţa a refuzat ulterior audierea celor două minore. Ea a constatat că începând cu anul 1991 D.Z. le împiedicase să îşi vadă mama şi le insuflase un sentiment de ura faţă de aceasta. Într-adevăr, în scrisorile lor datate 1 şi 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele folosiseră termeni precum „idioată”, „fosta mea mama”, dorind ca „imobilul sau apartamentul ei să ia foc, iar ea să fie înăuntru în acel moment”, termeni pe care instanţa i-a considerat deosebit de şocanţi, fiind vorba de copii în vârstă de 10 şi, respectiv, 14 ani. Instanţa a concluzionat că intoleranţa, intransigenţa şi ura exprimate în aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul că educaţia primită de copii şi mediul în care trăiau le afectau discernământul.

Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltă Instanţa din Metz a respins-o în următorii termeni: „Având în vedere că instanţa competentă în cauzele familiale pronunţă stabilirea domiciliului minorilor, analizând interesul acestora, faţă de aprecierea din 28 mai 1991 a Curţii de Apel din Metz, în sensul că interesul copiilor era să locuiască cu mama lor, în Franţa, deoarece ambii părinţi optaseră pentru naţionalitatea franceză, în mediul lor de origine din Lorena, având în vedere că începând cu această dată mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatălui, având în vedere că doamna Ignaccolo prezintă la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în România cu ocazia tentativelor de executare a hotărârii de reîncredinţare, scrisorile adresate de Ministerul român al Justiţiei către Biroul de Întrajutorare Judiciară Internaţională, din care reiese că domnul Zenide ascunde copiii, a achiziţionat un câine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoană care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la şcoală în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora, dat fiind că el îşi justifică atitudinea prin faptul că doamna Ignaccolo face parte dintr-o sectă şi nu s-a ocupat de copii în timpul vieţii lor în comun, că totuşi nu îşi demonstrează în nici un fel capetele de acuzare, mulţumindu-se cu susţineri şi cu mărturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România, care nu o cunosc personal pe mama copiilor, având în vedere că abilităţile educative ale unui tată care neagă total imaginea mamei, care menţine copiii într-un climat de ură faţă de mama lor şi nu le permite nici măcar să-şi formeze o părere, oferindu-le ocazia de a o întâlni, care nu a ezitat, pentru a scăpa de executarea hotărârilor judecătoreşti, să dezrădăcineze pentru a doua oară şi în mod complet copiii că să se stabilească într-o ţară a cărei limba nu o cunoşteau, sunt extrem de discutabile, având în vedere că interesul copiilor într-o astfel de situaţie este intangibil şi greu de definit, ţinând seama, pe de o parte, de presiunea şi de condiţionările pe care le suportă în casa tatălui lor, iar pe de altă parte, de îndepărtarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc, având în vedere că interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorinţei copiilor de a rămâne să locuiască împreună cu tatăl lor, dorinţa exprimată atât în scrisorile lor, cât şi cu ocazia audierii de către instanţele româneşti, deoarece aceasta ar însemna că nişte copii de 10 şi 14 ani să aibă responsabilitatea stabilirii propriei lor reşedinţe, ţinând seama de faptul că domnul Zenide nu mai poate justifica o situaţie de fapt provenită dintr-o măsură de forţă, luată numai pentru a câştiga timp, instanţa va respinge pur şi simplu cererea (...). ” D. Încercări de executare a hotărârii din 14 decembrie 1994

Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România, în speranţa de a-şi vedea copiii.

S-a încercat de mai multe ori, dar fără succes, executarea hotărârii din 14 decembrie 1994.

La 22 decembrie 1994 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însoţit de reclamanta, de avocatul acesteia, un lăcătuş şi 2 poliţişti. Acasă se aflau numai O.Z., soţia lui D.Z., şi un câine de pază. O.Z., cetăţean francez, a făcut cunoscut că nu îi va permite executorului să pătrundă în casă decât în prezenta unui reprezentant al Ambasadei Franţei. Reclamanta şi avocatul său s-au deplasat deci la Ambasada Franţei, unde au obţinut să fie însoţiţi la domiciliul lui D.Z. de către T., consul al Franţei, şi de un translator.

Între timp, în absenţa reclamantei şi în condiţiile în care poliţiştii şi executorul judecătoresc rămăseseră la faţa locului, D.Z. şi unchiul sau, S.G., au pătruns în casa. Când reclamanta s-a întors, însoţită de T. şi de translator, O.Z. a permis persoanelor prezente, cu excepţia reclamantei, să procedeze la o cercetare a casei. Din cauza agresivităţii câinelui, cercetarea s-a desfăşurat în grabă; fetele nu au fost găsite. În timpul acestor verificări D.Z. nu a putut fi văzut.

La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului român al justiţiei pentru a se plânge de modul în care se desfăşuraseră lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru să formuleze plângere penală împotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti. Afirmând că nu are veşti de la fiicele sale, i-a mai cerut să formuleze plângere împotriva lui D.Z., O.Z. şi S.G. pentru rele tratamente aplicate minorilor, sechestrare şi, dacă va fi cazul, omor.

La 27 decembrie 1994 executorul judecătoresc, reclamanta, avocatul sau şi 2 agenţi de poliţie s-au deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negăsind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus că la 22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegaţia s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui D.Z., la care locuia uneori D.Z. împreună cu fiicele sale. Acolo l-au găsit pe G.A., însoţit de acelaşi câine de pază. G.A. le-a relatat că din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai văzuse nici pe D.Z., nici pe copii. Cât priveşte câinele, el i-a explicat executorului că D.Z. îl cumpărase pentru a-şi proteja fiicele.

Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justiţiei din Franţa a informat reclamanta că Ministerul Justiţiei din România a sesizat Parchetul competent cu o plângere penală îndreptată împotriva lui D.Z.

Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justiţiei din România a informat Ministerul Justiţiei din Franţa că fuseseră făcute numeroase demersuri pe lângă Poliţie pentru localizarea copiilor, dar că acestea rămăseseră fără nici un rezultat, deoarece D.Z. retrăsese fetele de la şcoală. Scrisoarea mai preciza că autorităţile româneşti au depus împotriva lui D.Z. o plângere penală pentru rele tratamente aplicate minorilor. În sfârşit, Ministerul Justiţiei din România declară că recunoaşte reaua-credinţă evidentă a lui D.Z., dând asigurări că va continua să o sprijine pe reclamanta în demersurile sale.

La 10 mai 1995 o echipă formată din reclamanta, avocatul sau, un reprezentant al Ministerului Justiţiei din România, 2 executori, 3 poliţişti şi un agent al Ambasadei Franţei la Bucureşti s-a deplasat la domiciliul lui D.Z. Delegaţia a putut inspecta casa, fără însă a găsi copiii. În timpul discuţiilor care au urmat şi care au durat 4 ore D.Z. a afirmat că fetiţele se aflau în România, dar a refuzat să spună mai mult. El a promis totuşi să le prezinte Ministerului Justiţiei la data de 11 mai 1995.

Un raport întocmit de Ambasada Franţei la Bucureşti în privinţa vizitei de la 10 mai 1995 arată următoarele: „Contrar celor anunţate de doamna F. [de la Ministerul Justiţiei din România] înaintea acestei percheziţii, D.Z. nu a fost arestat de poliţie pentru refuzul de a înapoia copiii. În timpul acestei intervenţii Parchetul, cu care doamna F. ţinea legătura telefonic, şi-a reconsiderat poziţia, refuzând arestarea lui D.Z. Se pare că aceasta schimbare de atitudine se datorează intervenţiei avocatului G., persoana foarte influentă, prevenit de clientul sau, D.Z. [...] ”

Nici D.Z. şi nici copiii nu s-au prezentat la întâlnirea din 11 mai 1995.

În consecinţă, D.Z. a fost înştiinţat oficial să se prezinte împreună cu minorele la Ministerul Justiţiei la data de 15 mai 1995, în vederea unei audieri a copiilor în prezența mamei lor. La 15 mai 1995, la Ministerul Justiţiei s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului sau de a aduce copiii.

La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia şi un executor judecătoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului şi avocatului reclamantei li s-a permis accesul de către cei 2 poliţişti ai sectorului 6 care erau deja prezenţi, în timp ce reclamanta a fost invitată să rămână afară. Conform spuselor lui D.Z. şi ale poliţiştilor, fetele nu erau în casa. Executorului i s-a refuzat totuşi permisiunea de a verifica el însuşi acest lucru. Un căpitan de poliţie, pe care nici cei 2 poliţişti şi nici executorul nu-l cunoşteau, a sosit la scurt timp, cerându-i lui D.Z. să-i prezinte copiii a doua zi. D.Z. a sfârşit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta îl invita să prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecătorie, la biroul executorilor judecătoreşti.

La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta şi avocatul acesteia l-au aşteptat pe D.Z. în zadar. Cu aceasta ocazie a fost întocmit un proces-verbal.

Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justiţiei i-a comunicat omologului sau român temerile reclamantei conform cărora poliţiştii români ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci să intervină pe lângă forţele române de poliţie pentru că acestea să se mobilizeze în scopul obţinerii revenirii copiilor lângă mama lor.

La 29 ianuarie 1997 reclamanta şi-a văzut fiicele pentru prima oară după 7 ani. Întâlnirea a durat 10 minute şi s-a desfăşurat la Bucureşti, în cancelaria şcolii la care însuşi D.Z. funcţiona în calitate de cadru didactic.

La întâlnire au asistat un executor judecătoresc, 2 înalţi funcţionari ai Ministerului Justiţiei din România, consulul general al Franţei la Bucureşti, 2 ofiţeri de la Direcţia Generală a Poliţiei, directorul şi directorul adjunct ai şcolii, precum şi cei 2 diriginţi ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, întâlnirea avea drept scop să convingă persoanele prezente de faptul că fetele refuzau să revină lângă mama lor.

Când a văzut-o pe reclamantă, Maud a încercat să fugă şi a ameninţat că se aruncă pe fereastră dacă va fi obligată să aibă vreo legătură cu mama ei. A urmat, în prezența reclamantei, o discuţie în cursul căreia Maud a afirmat că mama ei le minţise şi le făcuse mult rău. Ea şi-a reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl ei şi de a nu o mai revedea niciodată pe mama.

Cât despre Adele, ea a început sa plângă şi i-a strigat reclamantei să plece, afirmând că nu voia sa o mai vadă niciodată. Dirigintele sau a luat iniţiativa de a pune capăt întrevederii de teamă că minora să nu sufere vreun şoc. După ce fetele au fost luate de către cei doi diriginţi, reclamanta a afirmat că nu va mai insista pentru a obţine executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 şi i-a cerut directorului şcolii să o ţină la curent în mod regulat cu rezultatele şcolare ale fetelor.

Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiţiei din România, Autoritatea centrală română, a informat Ministerul francez al Justiţiei, Autoritatea centrală franceză, în legătură cu decizia sa de a dispune că fetele să nu fie înapoiate mamei. Decizia era motivată de refuzul încăpăţânat al copiilor de a-şi revedea mama, aşa cum se dovedise cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 1997.

Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justiţiei din România a comunicat reclamantei mediile obţinute de fete în timpul anului şcolar 1996-1997.

Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiţiei din România, reclamanta s-a plâns că directorul şcolii nu îşi respectase promisiunea de a o ţine în mod constant la curent cu rezultatele şcolare ale fiicelor sale şi şi-a exprimat dezamăgirea faţă de sărăcia informaţiilor furnizate la 17 iunie 1997. În final, ea a declarat că nu poate accepta o asemenea „farsă”. II. Dreptul şi practica internă aplicabile A. Constituţia

Dispoziţiile aplicabile ale Constituţiei din 1991 prevăd următoarele: Articolul 11 alineatul (2) „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. ” Articolul 20 „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. ” B. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii

Dispoziţiile aplicabile ale Convenţiei de la Haga sunt următoarele: Articolul 7 „ Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competenţe în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii. În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite: a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit; b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii; c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluţionare amiabilă; d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului; e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei; f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare; g) pentru a acorda sau a înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat; h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericole a copilului; i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.” Articolul 11 „ Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţa în vederea înapoierii copilului. Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie legată de motivele acestei întârzieri (...). „ C. Codul familiei

Articolul 108 din Codul familiei prevede: „Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului. Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea (...); la nevoie, ei vor da îndrumările necesare. ” D. Codul penal

Articolul 307 din Codul penal prevede: „Reţinerea de către un părinte a copilului sau minor, fără consimţământul celuilalt părinte (...) căruia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătura răspunderea penală. ” E. Codul de procedură penală

Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură penală sunt următoarele: Articolul 279 „ Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere. Plângerea prealabilă se adresează: (...) b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la lit. a); ” Articolul 284 „ În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul (...). ” Articolul 285 „ Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se considera valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. ” F. Codul de procedură civilă

Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedura civilă sunt următoarele: Articolul 67 „ Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Mandatarul cu procura generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procura generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară (...), dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. ” Articolul 87 „[...] 8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale (...) sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie trimisă cu scrisoare recomandată (...). În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta; ” Articolul 107 „Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii. ” G. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească

Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească sunt: Articolul 30 „ Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei. Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic. (...). ” Articolul 31 „(1)Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele: [...] i) apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie; ” Articolul 38 „Ministrul justiţiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi, exercită controlul asupra tuturor procurorilor. Când consideră necesar, ministrul justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detaşaţi (...) Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracţional. Ministrul justiţiei are dreptul să dea dispoziţie scrisă, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracţiunile despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiuni şi căi de atac necesare apărării interesului public. (...). ” H. Jurisprudenţa privind citarea

În Decizia nr. 87, pronunţată în 1993, Curtea Supremă de Justiţie şi-a confirmat jurisprudenţa constantă privind citarea persoanelor care domiciliază în străinătate, dar şi, dacă este cazul, la domiciliul din România al mandatarului. Şi în doctrină s-a arătat că este obligatoriu că persoana domiciliată în străinătate să fie citată la domiciliul acesteia din străinătate, chiar dacă aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu - Tratat teoretic şi practic de procedura civilă , vol. II, pag. 94, Bucureşti, 1997).

Conform unei jurisprudenţe constante, instanţele consideră că dispoziţiile legale cu privire la acţionarea în justiţie sunt imperative, întrucât ele urmăresc respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotărârii pronunţate, casarea şi trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Hotărârea nr. 226/1990, în Culegere de practica judiciară a Tribunalului Municipiului Bucureşti , nr. 155, pag. 123, Bucureşti, 1992; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, în Buletin de jurisprudenţă al Curţii Supreme de Justiţie pentru 1993 , pag. 126, Bucureşti, 1994).

Comisia a reţinut plângerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat încălcarea art. 8 (unanimitate)*1). Notă Nota grefei: *1) Din raţiuni practice, acesta nu va figura decât în ediţia tipărită (culegerea oficială cuprinzând o selecţie de hotărâri şi decizii ale Curţii), dar doritorii îl pot procura de la grefă.

La rândul sau, reclamanta roagă Curtea să constate că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie şi să îi acorde o despăgubire echitabilă în temeiul art. 41. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

Reclamanta susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autorităţile menţionate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenţie, care prevede următoarele: „ 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. ”

Reclamanta denunţă îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, pe care le califică drept „simulacre”, subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce priveşte întâlnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997, ea apreciază că, ţinând seama de circumstanţe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproşează, de asemenea, autorităţilor române totală inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.

Guvernul susţine că autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către poliţişti sau convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. Acesta subliniază că, dacă hotărârea menţionată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăşi nu poate fi reproşat Guvernului.

Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din convenţie.

În primul rând, Curtea a constatat că în prezenta cauza nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat dreptul la viaţa de familie, în sensul textului mai sus citat.

Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie a reclamantei. Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 din convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49). Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A). Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil că reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată, pag. 22, alin. 58).

În sfârşit, Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor.

Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen , ibidem ). 1. Perioada ce urmează a fi analizată

Guvernul susţine că obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa, şi a luat sfârşit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus reîncredinţarea minorilor lui D.Z.

Reclamanta contestă susţinerile Guvernului şi argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată şi că nu cunoaşte implicaţiile acesteia. În plus, a negat faptul că ar fi mandatat pe cineva să o reprezinte în respectiva procedura şi a apreciat că, din moment ce nu a fost citată în instanţă, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă. În cele din urma reclamanta contestă competentă instanţelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească şi argumentează că, faţă de dispoziţiile art. 16 din Convenţia de la Haga, competența exclusivă în materie aparţine instanţelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat că instanţele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acţiune pentru modificarea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, în timp ce o acţiune identică se afla deja pe rol în faţa instanţelor franceze, tot la iniţiativa lui D.Z.

Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredinţare din 28 mai 1998. Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuşi „ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8”: „ Rezultă (...) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat că un întreg, un rol atât de important pentru a li se acordă protecţia cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 şi 29, alin. 62 şi 64). ” Ca un prim element, Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, data la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii, reclamanta a luat cunoştinţă de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauza. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul sau din Franţa, deşi acesta era cunoscut. În ceea ce priveşte citarea lui Ştefan Constantin, Curtea reţine că ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 în fine din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei instanţelor interne (alin. 83 de mai sus).

Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedura stipulate în art. 8 din convenţie. În consecinţă, nu se poate considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 8. 2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească şi de a-i fi înapoiate minorele

Curtea trebuie deci să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare şi adecvate pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.

Într-o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv executarea hotărârilor pronunţate, necesită urgenţa, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. În speţă, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât procedura iniţiată de reclamantă s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului. Curtea arată că în Convenţia de la Haga se stipulează, în art. 11 , că autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenţa în vederea reîncredinţării minorului, orice lipsă de acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii.

În speţă, executorii judecătoreşti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 - decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanţa din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 şi 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelaşi lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995. Curtea reţine că nu s-a dat nici o explicaţie satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi este greu să înţeleagă motivarea Tribunalului Municipiului Bucureşti atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanţei pe perioada 30 iunie-1 septembrie 1995.

În plus, Curtea constată lipsa totală de acţiune a autorităţilor române timp de mai mult de un an, adică începând cu decembrie 1995 şi până la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura întâlnire între reclamanta şi copiii săi. În această privinţă Guvernul pârât nu a dat nici o explicaţie.

În rest, Curtea observă că autorităţile nu au luat nici o altă măsură pentru a crea condiţiile necesare în vederea executării ordonanţei în discuţie, fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri pregătitoare în vederea reîncredinţării minorelor.

Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.

Guvernul susţine că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancţiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă în temeiul art. 8 din Convenţie. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente.

Ea observă în această privinţă faptul că neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiţiei la 11 şi la 15 mai 1995, aşa cum fusese invitat să o facă, nu i-a atras nici un fel de consecinţă. De asemenea, autorităţile române nu au aplicat nici o sancţiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătoreşti. Mai mult, nu s-a luat nici o iniţiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele.

În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanşarea urmăririi penale împotriva lui D.Z., Curtea arată că într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiţiei că dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. şi, după ce a precizat motivele plângerii respective, i-a cerut să întreprindă cele necesare. Or, aceasta scrisoare nu a fost soluţionată în nici un fel. Curtea observă că art. 30 şi 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd că Parchetul îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, care are atribuţia de a da instrucţiuni procurorilor. În aceste condiţii, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.

De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproşează reclamantei că nu a introdus o acţiune pentru stabilirea unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază că o astfel de acţiune nu poate trece drept suficientă, întrucât este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. În plus, lipsa de acţiune a reclamantei nu putea exonera autorităţile de obligaţiile ce le reveneau ca deţinătoare ale autorităţii publice în materie de executare.

Mai mult, autorităţile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate tutelară, reclamanta şi minore şi nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Olsson citată mai sus, pag. 35-36, alin. 89-91). Astfel, serviciile de autoritate tutelară cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuşi suficiente competenţe în materie nu s-au întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredinţare a minorelor (alin. 44 de mai sus) şi s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive. Cu excepţia întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nici o întâlnire între reclamantă şi minore nu a fost organizată de către autorităţi, deşi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranţa de a le vedea. Cât despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniază Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în faţa Comisiei şi la 2 ani după ordonanţa din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curţii, în condiţii adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relaţiilor dintre reclamantă şi fiicele sale. Întâlnirea s-a desfăşurat în incinta şcolii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, şi în prezenta unei delegaţii numeroase formate din profesori, funcţionari, diplomaţi, poliţişti, plus reclamanta şi avocatul său (alin. 70 de mai sus). La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârşit atunci când fetele, în mod evident deloc pregătite, s-au prefăcut că fug (alin. 71-72). La 31 ianuarie 1997, imediat după eşecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justiţiei, în calitatea sa de autoritate centrală, a dispus că minorele să nu fie reîncredinţate, pe motiv că ele refuzau să locuiască împreună cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a încerca o apropiere între reclamantă şi fiicele sale.

Curtea observă în sfârşit că autorităţile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga. Având în vedere cele de mai sus, cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie, Curtea concluzionează că autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

Conform art. 41 din convenţie, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. ” A. Prejudiciu moral

Doamna Ignaccolo-Zenide solicită 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei şi suferinţei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părinteşti.

Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.

Curtea apreciază că reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta mai solicită şi restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentând: a) 46.000 FRF cheltuieli de judecată în procedura internă, din care 6.000 FRF pentru onorariile avocatului sau din România şi 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare şi de cazare pe care le-a făcut cu ocazia celor 8 deplasări în România; b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform convenţiei încheiate la 15 iulie 1998.

Reclamanta roagă membrii Curţii să adauge la această sumă „orice eventuală taxa pe valoarea adăugată”.

Guvernul nu a formulat un punct de vedere.

Curtea apreciază că acele cheltuieli legate de demersurile făcute atât în România, cât şi la Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situaţia pe care a considerat-o că încalcă art. 8 din convenţie sau pentru a ameliora această situaţie erau necesare; acestea trebuie deci restituite, în măsura în care nu depăşesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Olsson împotriva Suediei (nr. 1) din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104]. Curtea îi acorda reclamantei, cu titlu de taxe şi cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmează să fie majorată cu orice sumă provenită din taxa pe valoarea adăugată. C. Dobânzi

Conform informaţiilor de care dispune Curtea, nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,47% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA 1. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotriva, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie; 2. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotriva, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adăugată: a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale; b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe şi cheltuieli; 3. hotărăşte că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simpla de 3,47% pe an, cu începere de la data expirării termenului menţionat mai sus şi până la momentul plăţii; 4. respinge, în unanimitate, cererea pentru acordarea altor despăgubiri. Redactată în limba franceză, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 ianuarie 2000. Elisabeth Palm, preşedinte Michael O`Boyle, grefier La prezenta hotărâre se afla anexate, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii separate: – opinia parţial separată a domnului Maruste; – opinia parţial separată a doamnei Diculescu-Şova.

Curtea a fost sesizată de către Guvernul român ( Guvernul ) la data de 27 ianuarie 1999, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 și 47 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( convenția ). La origine se află o plângere (nr. 31.679/96) îndreptată împotriva României, prin care Comisia Europeană a Drepturilor Omului ( Comisia ) fusese sesizată de un cetățean francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25. În sesizarea Guvernului se invocă fostele articole 44 și 48, precum și declarația română care recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții (fostul articol 46). Ea are ca obiect obținerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcție de situația de fapt, statul pârât a încălcat art. 8 din convenție.

În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 și conform art. 5 alin. 4 din protocolul menționat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 și cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curții (regulamentul)*1), Marea Cameră a hotărât la 31 martie 1999 că examinarea cauzei va avea loc în fața unei camere constituite în cadrul uneia dintre secțiile Curții. Notă Nota grefei: *1) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

Conform art. 52 alin. 1 din regulament, președintele Curții, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza Secției I. Camera, constituită în cadrul secției respective, îi includea, cu drepturi depline, pe domnul C. Bârsan, judecător ales ca reprezentant al României [art. 27 alin. 2 din Convenție și art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], și pe doamna E. Palm, președinta secției [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. În plus, au mai fost desemnați de către doamna președinta a secției, pentru completarea Camerei, domnul J. Casadevall, domnul Gaukur Jorundsson, doamna W. Thomassen și domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].

Ulterior domnul C. Bârsan, care participase la examinarea cauzei în Comisie, a formulat cerere de abținere (art. 28 din regulament). În consecință, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Șova în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Convenție și art. 29 alin. 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantei și-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. După ce a beneficiat de o amânare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul sau memoriu la data de 5 iulie.

La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, președinta a autorizat asociațiile „AIRE Centre” și „Reunite” să prezinte împreună observații scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observații au fost primite la data de 1 iulie 1999.

La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observații complementare. La data de 30 iulie 1999, în virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul și-a formulat propriile comentarii privind observațiile părților interveniente.

Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. S-au înfățișat: – din partea Guvernului ● domnul C.-L. Popescu, consilier în Ministerul Justiției, agent; ● domnul M. Selegean, Ministerul Justiției, ● domnul T. Corlățean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri; – din partea reclamantei ● domnul J. Lagrange, avocat în baroul Nancy, consilier. Curtea a audiat declarațiile domnului Lagrange și ale domnului Popescu. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a căsătorit cu D.Z., cetățean român. Soții au avut doi copii, Maud și Adele, născute în anul 1981 și, respectiv, în anul 1984.

Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronunțat divorțul soților și a luat act de tranzacția încheiată între cei doi cu privire la reglementarea consecințelor divorțului. Conform tranzacției, autoritatea parentală asupra minorilor era atribuită tatălui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare și găzduire.

În cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreună cu fiicele sale.

La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzătoare a drepturilor minorilor. A susținut că, începând cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a mai respectat dreptul la vizită, din moment ce, fără să o înștiințeze, a ținut copiii în Statele Unite mai mult de jumătate din timpul vacanței școlare.

La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecată pe D.Z., solicitând Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonanță președințială să i se atribuie autoritatea parentală, să se stabilească domiciliul minorilor la mama și să i se interzică lui D.Z. sa îi scoată de pe teritoriul francez fără consimțământul său.

Prin hotărârea pronunțată la data de 11 septembrie 1990 judecătorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.

Sesizată de reclamanta, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotărârea menționată, a încredințat autoritatea parentală ambilor părinți, a stabilit domiciliul minorilor la mama și a acordat tatălui dreptul la vizită și găzduire.

D.Z. nu s-a conformat dispozițiilor hotărârii și nu a înapoiat copiii mamei lor.

Sesizat de către D.Z., care locuia de mai mult de un an în Texas, Tribunalul districtului Harris, prin hotărârea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curții de Apel din Metz și a încredințat minorele tatălui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri și nici nu a fost reprezentată, i s-a acordat doar dreptul la vizită. Având în vedere avizul formulat de un psiholog, conform căruia copiii nu își mai aminteau exact perioada de dinaintea divorțului, petrecută împreună cu mama lor, și erau încântați să locuiască împreună cu tatăl și cu mama lor vitregă, instanța a considerat că ei sunt fericiți și s-au integrat bine în Texas, unde beneficiau de o protecție și o atenție deosebite din partea autorităților.

În decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit în California, împreună cu cei doi copii.

Printr-o ordonanță din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucție din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis în judecată pe D.Z. pentru săvârșirea infracțiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorilor, infracțiune prevăzută la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat că se constituie parte civilă.

La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu închisoare pe durata de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești privind minorii și a emis mandat de arestare.

Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.

La o dată neprecizată D.Z. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991.

Reamintind autoritatea suverană a instanțelor pe fond în materie de apreciere a valorii și a influenței probelor, Curtea de Casație, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul și l-a obligat pe recurent la plata unei amenzi civile în valoare de 10.000 de franci.

Reclamanta, care inițiase în Statele Unite o procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii din 28 mai 1991, a obținut, între 1993 și 1994, cinci hotărâri ale instanțelor californiene, care îl obligau pe D.Z. sa îi înapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioară a statului California a pronunțat o hotărâre de exequatur și l-a obligat pe D.Z. să înapoieze copiii mamei lor.

Într-un raport din 17 august 1993 L.S., expert în psihologia familiei, acreditat de instanțele californiene, a arătat, în urma unei convorbiri cu fetele, că acestea nu doreau să locuiască din nou împreună cu mama lor, ci erau fericite alături de tatăl lor și de noua soție a acestuia. În timp ce Maud nu părea să aibă resentimente față de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. ca mama ei este „urâtă și rea” și că nu le iubește, ci vrea numai să le arate celorlalți și să le cumpere jucării.

Printr-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit că Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competența de a schimba hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din Metz. Prin decizia pronunțată la 29 aprilie 1994 Curtea Superioară a statului California a confirmat hotărârea Curții de Apel din Metz, stabilind că fetele trebuia să locuiască cu reclamanta, și a constatat că părăsirea teritoriului statului California a fost nelegală din moment ce nu a existat o autorizație expresă a instanței.

Hotărârile statului California nu au fost executate de către D.Z. care a părăsit teritoriul american în martie 1994 și s-a întors în România împreună cu fiicele sale.

În iulie 1994, invocând Convenția de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la 25 octombrie 1980, denumită în continuare Convenția de la Haga , Autoritatea centrală franceză, reprezentată de Ministerul Justiției, solicită înapoierea copiilor.

În noiembrie 1994 Autoritatea centrală a Statelor Unite a cerut Ministerului Justiției din România, Autoritatea centrală a României, înapoierea copiilor, conform art. 3 și 5 din Convenția de la Haga.

În decembrie 1994 Autoritatea centrală franceză a solicitat Autorității centrale române înapoierea copiilor conform art. 3 și 5 din Convenția de la Haga.

Invocând art. 2 din Convenția de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecătoriei Sectorului 2 București ca, pe cale de ordonanță președințială, D.Z. să fie obligat la executarea hotărârilor judecătorești prin care i-au fost încredințate minorele, precum și a celor care au dispus înapoierea lor.

Instanța s-a pronunțat la data de 14 decembrie 1994. În primul rând, a constatat că decizia pronunțată de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamantă și că hotărârile pronunțate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi că D.Z., luând copiii, încălcase hotărârile citate mai sus și că a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești privind încredințarea minorilor. Instanța a constatat că erau îndeplinite condițiile legale privind urgența cererii, întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. În plus, măsura solicitată avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca fondul, urmărind doar să asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice întârziere l-ar fi pus în pericol. De asemenea, era evidentă aparența dreptului, condiție necesară pentru ca o cerere de ordonanța președințială să poată fi admisă. Prin urmare, instanța a hotărât că în cauza erau aplicabile dispozițiile Convenției de la Haga, care făcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificării convenției de către România prin Legea nr. 100/1992, și că erau aplicabile mai cu seama dispozițiile art. 14, care îi permitea să se pronunțe cu privire la executarea unei hotărâri pronunțate în străinătate, fără a se cere procedura exequatur -ului. Prin ordonanța președințială executorie fără somație instanța a dispus înapoierea minorelor reclamantei.

Ordonanța nu a putut fi executată, deoarece D.Z. a ascuns copiii.

În decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la școală și i-a dus într-un loc necunoscut.

Împotriva ordonanței din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului București a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 și a dispus audierea minorelor.

La data de 30 iunie 1995, în absența reprezentantului Ministerului Justiției care introdusese cerere de intervenție accesorie și a Autorității tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 București, instanța a amânat judecarea cauzei. La același termen a admis cererea de suspendare a executării ordonanței. Decizia nu a fost motivată.

La data de 23 august 1995 Ministerul Justiției a solicitat Autorității tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.Z.

La o dată neprecizată primarul municipiului București a informat Ministerul Justiției că o anchetă socială fusese efectuată în septembrie 1995 de către Primăria Sectorului 2 București. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primăriei și de un inspector și aveau următorul conținut: „Minorele (...) Maud și (...) Adele (...) locuiesc împreună cu tatăl și cu soția acestuia într-o vilă compusă din 8 camere, fetițele având camerele lor. Sunt foarte bine îngrijite, tatăl preocupându-se material și moral în asigurarea celor mai bune condiții de creștere și educare a acestora. Din discuțiile purtate cu minorele, în limba română, pe care o stăpânesc foarte bine, s-a constatat că acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viață normală, citesc, scriu, asculta muzică, se joacă cu copiii vecinilor și cu cei de la școală, învață. S-a constatat că între minore, tată și soția acestuia exista un climat de bună înțelegere și prietenie, fiind deosebit de atașați unul de celălalt. Nu doresc să locuiască în Franța cu mama lor, pe care și-o amintesc ca fiind rece și dezinteresată de ele. Spun că la tată au găsit întotdeauna înțelegere, căldură și afecțiune. Sunt impresionate plăcut de România și de români, printre care și-au făcut mulți prieteni. În vacanță au fost plecate din București în provincie unde s-au simțit minunat. Întrebate fiind dacă doresc să-și vadă mama sau să locuiască la aceasta, răspunsul lor este categoric nu și insista să se țină seama de dorințele lor în orice fel de aprecieri. Ca o concluzie generală, apreciem că minorelor Maud și Adele le sunt asigurate în România cele mai prielnice condiții pentru creșterea și educarea lor. ”

Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului București a respins apelul declarat de D.Z. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.

D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel București care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat recursul, constatând nemotivarea acestuia. A. Contestație la executare

La o dată neprecizată D.Z. a introdus o contestație la executare împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994. După ce a audiat minorele, care și-au reafirmat dorința de a rămâne cu tatăl lor, Judecătoria Municipiului București a respins contestația la 7 aprilie 1995.

D.Z. a declarat din nou recurs împotriva hotărârii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului București a menținut hotărârea atacată. B. Cererea de reîncredințare a minorilor

La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecătoriei Sectorului 2 București reîncredințarea celor două minore. A arătat că începând din 1994 locuiește la București într-o vilă spațioasă, oferind condiții excepționale copiilor, care nu doresc să locuiască cu mama lor și pentru motivul că aceasta face parte dintr-o sectă. Instanța, în fața căreia D.Z. declarase că reclamanta și-a ales domiciliul la Ștefan Constantin, a dispus citarea acestuia din urmă. Din documentele de care dispune Curtea reiese că reclamanta nu a fost informată nici în aceasta etapă a procedurii și nici mai târziu despre chemarea sa în judecată.

La 26 ianuarie 1996, la cererea judecătoriei, Primăria Sectorului 2 București a efectuat o anchetă socială. În urma acesteia, primarul municipiului București a informat instanța că fetele sunt bine dezvoltate atât fizic, cât și psihic, că duc o viață normală, au prieteni la școală și printre vecini și sunt foarte atașate de tatăl lor și de soția acestuia, care se ocupă foarte bine de ele și alături de care ele doresc să rămână.

După doua termene, la 8 și la 29 ianuarie 1996, în absența reclamantei, și după ce a audiat minorii în Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, instanța a pronunțat hotărârea din 5 februarie 1996, tot în absența reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor și având în vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la învățătură, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte, conform căreia secta din care ar fi făcut parte reclamanta nu este recunoscută în România, precum și ancheta socială efectuată de Primăria Sectorului 2 București, instanța a soluționat cererea lui D.Z., considerând că acesta asigură cele mai bune condiții de viața și educație copiilor, pe care, de altfel, i-a crescut singur după divorț.

La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului București a admis apelul declarat, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare, constatând lipsa de procedură cu reclamanta. Instanța a reținut că reclamanta domiciliază în Franța, că Ștefan Constantin avea procură specială pentru a o reprezenta într-un alt litigiu și deci, în absența unei procuri speciale pentru aceasta cauză, citarea ar fi trebuit să se facă la domiciliul din Franța al reclamantei.

D.Z. a atacat hotărârea, motivând că Ștefan Constantin avea o procură generală și, în consecință, citarea și comunicarea actelor de procedura la domiciliul mandatarului erau legale.

Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronunțată în absența reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia, Curtea de Apel București a admis recursul, constatând că Ștefan Constantin era mandatarul general al reclamantei. Pe cale de consecință, a casat decizia din 16 octombrie 1996 și a trimis cauza Tribunalului Municipiului București pentru rejudecarea apelului.

Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform încheierii de la acea dată, la apelul nominal au răspuns D.Z., personal și asistat de avocat, precum și asistentul domnului Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instanței, o reprezenta pe reclamantă. Curtea nu poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, dacă instanța a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau pe Ștefan Constantin. Arătând că Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Instanța a respins această cerere după ce a acordat cuvântul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, în absența reclamantei și a reprezentantului acesteia, a avut loc pronunțarea. Fără a aduce în discuție problema reprezentării reclamantei, instanța a respins apelul și a confirmat astfel hotărârea din 5 februarie 1996, arătând că fetele doreau să rămână cu tatăl lor, care le asigura cele mai bune condiții de viață.

Se pare că împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei. Documentele prezentate Curții nu permit să se stabilească dacă recursul a fost introdus de însăși reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotărârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel București a anulat recursul ca nemotivat. Așa cum reiese din aceasta decizie, care nu a fost transmisă grefei de către Guvernul pârât decât la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z. C. Cererea de transfer a autorității parentale, adresată Tribunalului de Înaltă Instanța din Metz

Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecătorului competent în cauze familiale din cadrul Tribunalului de Înaltă Instanța din Metz stabilirea domiciliului minorelor și acordarea autorității parentale.

După numeroase amânări instanța a pronunțat o hotărâre la data de 22 februarie 1996. A considerat în primul rând că nu trebuia să se țină seama de hotărârea pronunțată la 5 februarie 1996 de către judecătoria din București, deoarece aceasta din urma nu era competentă să se pronunțe pe fond în privința dreptului de încredințare a copiilor, din moment ce instanțele românești nu puteau fi sesizate decât cu o cerere în aplicarea Convenției de la Haga. Instanța a refuzat ulterior audierea celor două minore. Ea a constatat că începând cu anul 1991 D.Z. le împiedicase să își vadă mama și le insuflase un sentiment de ura față de aceasta. Într-adevăr, în scrisorile lor datate 1 și 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele folosiseră termeni precum „idioată”, „fosta mea mama”, dorind ca „imobilul sau apartamentul ei să ia foc, iar ea să fie înăuntru în acel moment”, termeni pe care instanța i-a considerat deosebit de șocanți, fiind vorba de copii în vârstă de 10 și, respectiv, 14 ani. Instanța a concluzionat că intoleranța, intransigența și ura exprimate în aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul că educația primită de copii și mediul în care trăiau le afectau discernământul.

Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltă Instanța din Metz a respins-o în următorii termeni: „Având în vedere că instanța competentă în cauzele familiale pronunță stabilirea domiciliului minorilor, analizând interesul acestora, față de aprecierea din 28 mai 1991 a Curții de Apel din Metz, în sensul că interesul copiilor era să locuiască cu mama lor, în Franța, deoarece ambii părinți optaseră pentru naționalitatea franceză, în mediul lor de origine din Lorena, având în vedere că începând cu această dată mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatălui, având în vedere că doamna Ignaccolo prezintă la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în România cu ocazia tentativelor de executare a hotărârii de reîncredințare, scrisorile adresate de Ministerul român al Justiției către Biroul de Întrajutorare Judiciară Internațională, din care reiese că domnul Zenide ascunde copiii, a achiziționat un câine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoană care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la școală în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora, dat fiind că el își justifică atitudinea prin faptul că doamna Ignaccolo face parte dintr-o sectă și nu s-a ocupat de copii în timpul vieții lor în comun, că totuși nu își demonstrează în nici un fel capetele de acuzare, mulțumindu-se cu susțineri și cu mărturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România, care nu o cunosc personal pe mama copiilor, având în vedere că abilitățile educative ale unui tată care neagă total imaginea mamei, care menține copiii într-un climat de ură față de mama lor și nu le permite nici măcar să-și formeze o părere, oferindu-le ocazia de a o întâlni, care nu a ezitat, pentru a scăpa de executarea hotărârilor judecătorești, să dezrădăcineze pentru a doua oară și în mod complet copiii că să se stabilească într-o țară a cărei limba nu o cunoșteau, sunt extrem de discutabile, având în vedere că interesul copiilor într-o astfel de situație este intangibil și greu de definit, ținând seama, pe de o parte, de presiunea și de condiționările pe care le suportă în casa tatălui lor, iar pe de altă parte, de îndepărtarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc, având în vedere că interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorinței copiilor de a rămâne să locuiască împreună cu tatăl lor, dorința exprimată atât în scrisorile lor, cât și cu ocazia audierii de către instanțele românești, deoarece aceasta ar însemna că niște copii de 10 și 14 ani să aibă responsabilitatea stabilirii propriei lor reședințe, ținând seama de faptul că domnul Zenide nu mai poate justifica o situație de fapt provenită dintr-o măsură de forță, luată numai pentru a câștiga timp, instanța va respinge pur și simplu cererea (...). ” D. Încercări de executare a hotărârii din 14 decembrie 1994

Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România, în speranța de a-și vedea copiii.

S-a încercat de mai multe ori, dar fără succes, executarea hotărârii din 14 decembrie 1994.

La 22 decembrie 1994 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însoțit de reclamanta, de avocatul acesteia, un lăcătuș și 2 polițiști. Acasă se aflau numai O.Z., soția lui D.Z., și un câine de pază. O.Z., cetățean francez, a făcut cunoscut că nu îi va permite executorului să pătrundă în casă decât în prezenta unui reprezentant al Ambasadei Franței. Reclamanta și avocatul său s-au deplasat deci la Ambasada Franței, unde au obținut să fie însoțiți la domiciliul lui D.Z. de către T., consul al Franței, și de un translator.

Între timp, în absența reclamantei și în condițiile în care polițiștii și executorul judecătoresc rămăseseră la fața locului, D.Z. și unchiul sau, S.G., au pătruns în casa. Când reclamanta s-a întors, însoțită de T. și de translator, O.Z. a permis persoanelor prezente, cu excepția reclamantei, să procedeze la o cercetare a casei. Din cauza agresivității câinelui, cercetarea s-a desfășurat în grabă; fetele nu au fost găsite. În timpul acestor verificări D.Z. nu a putut fi văzut.

La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului român al justiției pentru a se plânge de modul în care se desfășuraseră lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru să formuleze plângere penală împotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotărârii judecătorești. Afirmând că nu are vești de la fiicele sale, i-a mai cerut să formuleze plângere împotriva lui D.Z., O.Z. și S.G. pentru rele tratamente aplicate minorilor, sechestrare și, dacă va fi cazul, omor.

La 27 decembrie 1994 executorul judecătoresc, reclamanta, avocatul sau și 2 agenți de poliție s-au deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negăsind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus că la 22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegația s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui D.Z., la care locuia uneori D.Z. împreună cu fiicele sale. Acolo l-au găsit pe G.A., însoțit de același câine de pază. G.A. le-a relatat că din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai văzuse nici pe D.Z., nici pe copii. Cât privește câinele, el i-a explicat executorului că D.Z. îl cumpărase pentru a-și proteja fiicele.

Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justiției din Franța a informat reclamanta că Ministerul Justiției din România a sesizat Parchetul competent cu o plângere penală îndreptată împotriva lui D.Z.

Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justiției din România a informat Ministerul Justiției din Franța că fuseseră făcute numeroase demersuri pe lângă Poliție pentru localizarea copiilor, dar că acestea rămăseseră fără nici un rezultat, deoarece D.Z. retrăsese fetele de la școală. Scrisoarea mai preciza că autoritățile românești au depus împotriva lui D.Z. o plângere penală pentru rele tratamente aplicate minorilor. În sfârșit, Ministerul Justiției din România declară că recunoaște reaua-credință evidentă a lui D.Z., dând asigurări că va continua să o sprijine pe reclamanta în demersurile sale.

La 10 mai 1995 o echipă formată din reclamanta, avocatul sau, un reprezentant al Ministerului Justiției din România, 2 executori, 3 polițiști și un agent al Ambasadei Franței la București s-a deplasat la domiciliul lui D.Z. Delegația a putut inspecta casa, fără însă a găsi copiii. În timpul discuțiilor care au urmat și care au durat 4 ore D.Z. a afirmat că fetițele se aflau în România, dar a refuzat să spună mai mult. El a promis totuși să le prezinte Ministerului Justiției la data de 11 mai 1995.

Un raport întocmit de Ambasada Franței la București în privința vizitei de la 10 mai 1995 arată următoarele: „Contrar celor anunțate de doamna F. [de la Ministerul Justiției din România] înaintea acestei percheziții, D.Z. nu a fost arestat de poliție pentru refuzul de a înapoia copiii. În timpul acestei intervenții Parchetul, cu care doamna F. ținea legătura telefonic, și-a reconsiderat poziția, refuzând arestarea lui D.Z. Se pare că aceasta schimbare de atitudine se datorează intervenției avocatului G., persoana foarte influentă, prevenit de clientul sau, D.Z. [...] ”

Nici D.Z. și nici copiii nu s-au prezentat la întâlnirea din 11 mai 1995.

În consecință, D.Z. a fost înștiințat oficial să se prezinte împreună cu minorele la Ministerul Justiției la data de 15 mai 1995, în vederea unei audieri a copiilor în prezența mamei lor. La 15 mai 1995, la Ministerul Justiției s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului sau de a aduce copiii.

La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia și un executor judecătoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului și avocatului reclamantei li s-a permis accesul de către cei 2 polițiști ai sectorului 6 care erau deja prezenți, în timp ce reclamanta a fost invitată să rămână afară. Conform spuselor lui D.Z. și ale polițiștilor, fetele nu erau în casa. Executorului i s-a refuzat totuși permisiunea de a verifica el însuși acest lucru. Un căpitan de poliție, pe care nici cei 2 polițiști și nici executorul nu-l cunoșteau, a sosit la scurt timp, cerându-i lui D.Z. să-i prezinte copiii a doua zi. D.Z. a sfârșit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta îl invita să prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecătorie, la biroul executorilor judecătorești.

La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta și avocatul acesteia l-au așteptat pe D.Z. în zadar. Cu aceasta ocazie a fost întocmit un proces-verbal.

Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justiției i-a comunicat omologului sau român temerile reclamantei conform cărora polițiștii români ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci să intervină pe lângă forțele române de poliție pentru că acestea să se mobilizeze în scopul obținerii revenirii copiilor lângă mama lor.

La 29 ianuarie 1997 reclamanta și-a văzut fiicele pentru prima oară după 7 ani. Întâlnirea a durat 10 minute și s-a desfășurat la București, în cancelaria școlii la care însuși D.Z. funcționa în calitate de cadru didactic.

La întâlnire au asistat un executor judecătoresc, 2 înalți funcționari ai Ministerului Justiției din România, consulul general al Franței la București, 2 ofițeri de la Direcția Generală a Poliției, directorul și directorul adjunct ai școlii, precum și cei 2 diriginți ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, întâlnirea avea drept scop să convingă persoanele prezente de faptul că fetele refuzau să revină lângă mama lor.

Când a văzut-o pe reclamantă, Maud a încercat să fugă și a amenințat că se aruncă pe fereastră dacă va fi obligată să aibă vreo legătură cu mama ei. A urmat, în prezența reclamantei, o discuție în cursul căreia Maud a afirmat că mama ei le mințise și le făcuse mult rău. Ea și-a reafirmat dorința de a rămâne cu tatăl ei și de a nu o mai revedea niciodată pe mama.

Cât despre Adele, ea a început sa plângă și i-a strigat reclamantei să plece, afirmând că nu voia sa o mai vadă niciodată. Dirigintele sau a luat inițiativa de a pune capăt întrevederii de teamă că minora să nu sufere vreun șoc. După ce fetele au fost luate de către cei doi diriginți, reclamanta a afirmat că nu va mai insista pentru a obține executarea ordonanței din 14 decembrie 1994 și i-a cerut directorului școlii să o țină la curent în mod regulat cu rezultatele școlare ale fetelor.

Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiției din România, Autoritatea centrală română, a informat Ministerul francez al Justiției, Autoritatea centrală franceză, în legătură cu decizia sa de a dispune că fetele să nu fie înapoiate mamei. Decizia era motivată de refuzul încăpățânat al copiilor de a-și revedea mama, așa cum se dovedise cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 1997.

Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justiției din România a comunicat reclamantei mediile obținute de fete în timpul anului școlar 1996-1997.

Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiției din România, reclamanta s-a plâns că directorul școlii nu își respectase promisiunea de a o ține în mod constant la curent cu rezultatele școlare ale fiicelor sale și și-a exprimat dezamăgirea față de sărăcia informațiilor furnizate la 17 iunie 1997. În final, ea a declarat că nu poate accepta o asemenea „farsă”. II. Dreptul și practica internă aplicabile A. Constituția

Dispozițiile aplicabile ale Constituției din 1991 prevăd următoarele: Articolul 11 alineatul (2) „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. ” Articolul 20 „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. ” B. Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii

Dispozițiile aplicabile ale Convenției de la Haga sunt următoarele: Articolul 7 „ Autoritățile centrale urmează să coopereze între ele și să promoveze o colaborare între autoritățile competențe în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor și a realiza celelalte obiective ale prezentei convenții. În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite: a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reținut ilicit; b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părțile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii; c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluționare amiabilă; d) pentru schimb de informații, dacă se dovedește util, privitoare la situația socială a copilului; e) pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenției; f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obțină înapoierea copilului și, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare; g) pentru a acorda sau a înlesni, dacă este cazul, obținerea de asistență judiciară și juridică, inclusiv participarea unui avocat; h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar și oportun, înapoierea fără pericole a copilului; i) pentru a se ține reciproc la curent asupra aplicării convenției și, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.” Articolul 11 „ Autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgența în vederea înapoierii copilului. Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie inițiativă sau la cererea autorității centrale a statului solicitant, poate cere o declarație legată de motivele acestei întârzieri (...). „ C. Codul familiei

Articolul 108 din Codul familiei prevede: „Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului. Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea (...); la nevoie, ei vor da îndrumările necesare. ” D. Codul penal

Articolul 307 din Codul penal prevede: „Reținerea de către un părinte a copilului sau minor, fără consimțământul celuilalt părinte (...) căruia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătura răspunderea penală. ” E. Codul de procedură penală

Dispozițiile aplicabile ale Codului de procedură penală sunt următoarele: Articolul 279 „ Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere. Plângerea prealabilă se adresează: (...) b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracțiuni decât cele arătate la lit. a); ” Articolul 284 „ În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul (...). ” Articolul 285 „ Plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se considera valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. ” F. Codul de procedură civilă

Dispozițiile aplicabile ale Codului de procedura civilă sunt următoarele: Articolul 67 „ Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Mandatarul cu procura generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procura generală nu are domiciliul și nici reședința în țară (...), dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. ” Articolul 87 „[...] 8. în cazul în care prin tratate sau convenții internaționale (...) sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reședința cunoscută, printr-o citație trimisă cu scrisoare recomandată (...). În toate cazurile, dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat și acesta; ” Articolul 107 „Președintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulității. ” G. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească

Dispozițiile aplicabile ale Legii nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească sunt: Articolul 30 „ Ministerul Public își exercita atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească, sub autoritatea ministrului justiției. Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic. (...). ” Articolul 31 „(1)Atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele: [...] i) apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție; ” Articolul 38 „Ministrul justiției, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercită controlul asupra tuturor procurorilor. Când consideră necesar, ministrul justiției, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detașați (...) Ministrul justiției poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție informări asupra activității parchetelor și să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracțional. Ministrul justiției are dreptul să dea dispoziție scrisă, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracțiunile despre care are cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiuni și căi de atac necesare apărării interesului public. (...). ” H. Jurisprudența privind citarea

În Decizia nr. 87, pronunțată în 1993, Curtea Supremă de Justiție și-a confirmat jurisprudența constantă privind citarea persoanelor care domiciliază în străinătate, dar și, dacă este cazul, la domiciliul din România al mandatarului. Și în doctrină s-a arătat că este obligatoriu că persoana domiciliată în străinătate să fie citată la domiciliul acesteia din străinătate, chiar dacă aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu - Tratat teoretic și practic de procedura civilă , vol. II, pag. 94, București, 1997).

Conform unei jurisprudențe constante, instanțele consideră că dispozițiile legale cu privire la acționarea în justiție sunt imperative, întrucât ele urmăresc respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotărârii pronunțate, casarea și trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului București, Secția a III-a civilă, Hotărârea nr. 226/1990, în Culegere de practica judiciară a Tribunalului Municipiului București , nr. 155, pag. 123, București, 1992; Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, în Buletin de jurisprudență al Curții Supreme de Justiție pentru 1993 , pag. 126, București, 1994).

Comisia a reținut plângerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din convenție) a constatat încălcarea art. 8 (unanimitate)*1). Notă Nota grefei: *1) Din rațiuni practice, acesta nu va figura decât în ediția tipărită (culegerea oficială cuprinzând o selecție de hotărâri și decizii ale Curții), dar doritorii îl pot procura de la grefă.

La rândul sau, reclamanta roagă Curtea să constate că a existat o încălcare a art. 8 din convenție și să îi acorde o despăgubire echitabilă în temeiul art. 41. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenție

Reclamanta susține că autoritățile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătorești pronunțate și pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autoritățile menționate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenție, care prevede următoarele: „ 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților celorlalți. ”

Reclamanta denunță îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanței din 14 decembrie 1994, pe care le califică drept „simulacre”, subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce privește întâlnirea organizată de autorități la 29 ianuarie 1997, ea apreciază că, ținând seama de circumstanțe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproșează, de asemenea, autorităților române totală inactivitate între decembrie 1995 și ianuarie 1997.

Guvernul susține că autoritățile în discuție au întreprins demersurile adecvate și suficiente pentru executarea ordonanței din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către polițiști sau convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiției. Acesta subliniază că, dacă hotărârea menționată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăși nu poate fi reproșat Guvernului.

Opinia Comisiei a fost în sensul că autoritățile naționale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieții de familie garantat de art. 8 din convenție.

În primul rând, Curtea a constatat că în prezenta cauza nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat dreptul la viața de familie, în sensul textului mai sus citat.

Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieții de familie a reclamantei. Curtea reamintește că, dacă art. 8 din convenție încearcă în principal să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, el implică, de asemenea, și unele obligații pozitive inerente „respectării” efective a vieții de familie. Și într-un caz și în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporționalitate care trebuie să existe între interesul persoanei și cel al societății, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49). Fiind vorba de obligația statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanență că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta și Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, și Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A). Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil că reluarea conviețuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de ușor, să nu se poată face imediat și să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura și anvergura acestora depind de circumstanțele fiecărei cauze, dar înțelegerea și cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligația lor de a recurge la coerciție nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acelor persoane și în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenție. În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autoritățile naționale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporționalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată, pag. 22, alin. 58).

În sfârșit, Curtea apreciază că obligațiile pozitive impuse de art. 8 din convenție statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii (Convenția de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de față, deoarece statul pârât este și el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conține o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredințării imediate a copiilor.

Esențial în analiza din prezenta cauză este dacă autoritățile naționale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanței din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen , ibidem ). 1. Perioada ce urmează a fi analizată

Guvernul susține că obligația de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului II București a pronunțat ordonanța, și a luat sfârșit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel București a dispus reîncredințarea minorilor lui D.Z.

Reclamanta contestă susținerile Guvernului și argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată și că nu cunoaște implicațiile acesteia. În plus, a negat faptul că ar fi mandatat pe cineva să o reprezinte în respectiva procedura și a apreciat că, din moment ce nu a fost citată în instanță, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și nu îi este opozabilă. În cele din urma reclamanta contestă competentă instanțelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească și argumentează că, față de dispozițiile art. 16 din Convenția de la Haga, competența exclusivă în materie aparține instanțelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat că instanțele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acțiune pentru modificarea modului de exercitare a autorității părintești, în timp ce o acțiune identică se afla deja pe rol în fața instanțelor franceze, tot la inițiativa lui D.Z.

Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligația autorităților de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanței din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredințare din 28 mai 1998. Curtea reamintește că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deși art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuși „ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil și să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8”: „ Rezultă (...) că trebuie stabilit, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze și în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinții au putut să aibă în procesul de decizie, considerat că un întreg, un rol atât de important pentru a li se acordă protecția cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieții de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 și 29, alin. 62 și 64). ” Ca un prim element, Curtea reține că nici reclamanta și nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenți în momentul pronunțării deciziei din 28 mai 1998 a Curții de Apel București, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, data la care Guvernul pârât a transmis-o Curții, reclamanta a luat cunoștință de hotărârea în discuție. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunțarea hotărârii în cauza. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispozițiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul sau din Franța, deși acesta era cunoscut. În ceea ce privește citarea lui Ștefan Constantin, Curtea reține că ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 în fine din Codul de procedură civilă și jurisprudenței instanțelor interne (alin. 83 de mai sus).

Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curții de Apel București nu îndeplinea cerințele de procedura stipulate în art. 8 din convenție. În consecință, nu se poate considera că decizia menționată mai sus a exonerat Guvernul de obligațiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 8. 2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească și de a-i fi înapoiate minorele

Curtea trebuie deci să stabilească dacă autoritățile naționale au luat măsurile necesare și adecvate pentru punerea în executare a ordonanței din 14 decembrie 1994.

Într-o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcție de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorității părintești, inclusiv executarea hotărârilor pronunțate, necesită urgența, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei. În speță, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât procedura inițiată de reclamantă s-a finalizat printr-o ordonanță președințială. Or, esența unei asemenea acțiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului. Curtea arată că în Convenția de la Haga se stipulează, în art. 11 , că autoritățile judecătorești sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgența în vederea reîncredințării minorului, orice lipsă de acțiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptățind statul solicitant să ceară explicații cu privire la motivele întârzierii.

În speță, executorii judecătorești s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 - decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanța din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 și 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune același lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995. Curtea reține că nu s-a dat nici o explicație satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi este greu să înțeleagă motivarea Tribunalului Municipiului București atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanței pe perioada 30 iunie-1 septembrie 1995.

În plus, Curtea constată lipsa totală de acțiune a autorităților române timp de mai mult de un an, adică începând cu decembrie 1995 și până la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura întâlnire între reclamanta și copiii săi. În această privință Guvernul pârât nu a dat nici o explicație.

În rest, Curtea observă că autoritățile nu au luat nici o altă măsură pentru a crea condițiile necesare în vederea executării ordonanței în discuție, fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri pregătitoare în vederea reîncredințării minorelor.

Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privința copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancțiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.

Guvernul susține că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la inițiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanței din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.

Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancțiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate și suficiente pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi incumbă în temeiul art. 8 din Convenție. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speță măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente.

Ea observă în această privință faptul că neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiției la 11 și la 15 mai 1995, așa cum fusese invitat să o facă, nu i-a atras nici un fel de consecință. De asemenea, autoritățile române nu au aplicat nici o sancțiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătorești. Mai mult, nu s-a luat nici o inițiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele.

În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanșarea urmăririi penale împotriva lui D.Z., Curtea arată că într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiției că dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. și, după ce a precizat motivele plângerii respective, i-a cerut să întreprindă cele necesare. Or, aceasta scrisoare nu a fost soluționată în nici un fel. Curtea observă că art. 30 și 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd că Parchetul își exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiției, care are atribuția de a da instrucțiuni procurorilor. În aceste condiții, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.

De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproșează reclamantei că nu a introdus o acțiune pentru stabilirea unor penalități pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază că o astfel de acțiune nu poate trece drept suficientă, întrucât este vorba de o cale indirectă și excepțională de executare. În plus, lipsa de acțiune a reclamantei nu putea exonera autoritățile de obligațiile ce le reveneau ca deținătoare ale autorității publice în materie de executare.

Mai mult, autoritățile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate tutelară, reclamanta și minore și nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Olsson citată mai sus, pag. 35-36, alin. 89-91). Astfel, serviciile de autoritate tutelară cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuși suficiente competențe în materie nu s-au întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredințare a minorelor (alin. 44 de mai sus) și s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive. Cu excepția întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nici o întâlnire între reclamantă și minore nu a fost organizată de către autorități, deși ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranța de a le vedea. Cât despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniază Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în fața Comisiei și la 2 ani după ordonanța din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curții, în condiții adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relațiilor dintre reclamantă și fiicele sale. Întâlnirea s-a desfășurat în incinta școlii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, și în prezenta unei delegații numeroase formate din profesori, funcționari, diplomați, polițiști, plus reclamanta și avocatul său (alin. 70 de mai sus). La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârșit atunci când fetele, în mod evident deloc pregătite, s-au prefăcut că fug (alin. 71-72). La 31 ianuarie 1997, imediat după eșecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justiției, în calitatea sa de autoritate centrală, a dispus că minorele să nu fie reîncredințate, pe motiv că ele refuzau să locuiască împreună cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a încerca o apropiere între reclamantă și fiicele sale.

Curtea observă în sfârșit că autoritățile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenția de la Haga. Având în vedere cele de mai sus, cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie, Curtea concluzionează că autoritățile române nu au depus eforturi adecvate și suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenție

Conform art. 41 din convenție, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă. ” A. Prejudiciu moral

Doamna Ignaccolo-Zenide solicită 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei și suferinței pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părintești.

Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.

Curtea apreciază că reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ținând seama de circumstanțele cauzei și pronunțându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta mai solicită și restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentând: a) 46.000 FRF cheltuieli de judecată în procedura internă, din care 6.000 FRF pentru onorariile avocatului sau din România și 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare și de cazare pe care le-a făcut cu ocazia celor 8 deplasări în România; b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform convenției încheiate la 15 iulie 1998.

Reclamanta roagă membrii Curții să adauge la această sumă „orice eventuală taxa pe valoarea adăugată”.

Guvernul nu a formulat un punct de vedere.

Curtea apreciază că acele cheltuieli legate de demersurile făcute atât în România, cât și la Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situația pe care a considerat-o că încalcă art. 8 din convenție sau pentru a ameliora această situație erau necesare; acestea trebuie deci restituite, în măsura în care nu depășesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Olsson împotriva Suediei (nr. 1) din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104]. Curtea îi acorda reclamantei, cu titlu de taxe și cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmează să fie majorată cu orice sumă provenită din taxa pe valoarea adăugată. C. Dobânzi

Conform informațiilor de care dispune Curtea, nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,47% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA 1. hotărăște, cu 6 voturi pentru și un vot împotriva, că a existat o încălcare a art. 8 din convenție; 2. hotărăște, cu 6 voturi pentru și un vot împotriva, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adăugată: a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale; b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe și cheltuieli; 3. hotărăște că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simpla de 3,47% pe an, cu începere de la data expirării termenului menționat mai sus și până la momentul plății; 4. respinge, în unanimitate, cererea pentru acordarea altor despăgubiri. Redactată în limba franceză, apoi pronunțată în ședința publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 ianuarie 2000. Elisabeth Palm, președinte Michael O`Boyle, grefier La prezenta hotărâre se afla anexate, conform art. 45 alin. 2 din convenție și art. 74 alin. 2 din regulamentul Curții, următoarele opinii separate: – opinia parțial separată a domnului Maruste; – opinia parțial separată a doamnei Diculescu-Șova.