ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 42/A/2017

Deliberând asupra apelului declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 50/F din data de 18 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

A. Prin sentința penală nr. 50/F din data de 18 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în Dosar nr. x/42/2014 s-a dispus condamnarea inculpatul A., la pedeapsa principală de 2 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale de 2 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul A. va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului A. obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul A. va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile în cadrul Primăriei municipiului Ploiești sau SC B. SRL.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de partea C., prin reprezentantul legal D.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.400 de lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat - urmărire penală și judecata în primă instanță.

În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească persoanei vătămate C., prin reprezentantul legal D., suma de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare - onorariu avocat.

Pentru a se dispune astfel s-au reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești emis în data de 10 octombrie 2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul comiterii infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare s-a reținut că inculpatul nu a respectat dispozițiile sentinței civile nr. 2502/24 februarie 2014 a Judecătoriei Ploiești privitoare la stabilirea domiciliului provizoriu al minorei C. la mamă.

Prin Încheierea din data de 28 ianuarie 2015 dată în camera de consiliu, Curtea de Apel Ploiești a respins excepțiile invocate de inculpat și a dispus începerea judecății. Această încheiere a rămas definitivă prin Încheierea nr. x din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în Dosarul penal nr. x/1/2015.

S-a reținut că D. și A. s-au căsătorit în anul 2009. Din conviețuirea lor a rezultat minora C. În toamna anului 2012, D. a decis să plece din domiciliul comun împreună cu minora. În luna februarie 2013, aceasta a formulat acțiune la Judecătoria Ploiești prin care a solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei dintre ea și A. Această acțiune a fost înregistrată sub nr. x/281/2013.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/281/2013, D. a solicitat, pe calea unei ordonanțe, printre altele, încredințarea minorei spre creștere și educare, până la soluționarea acțiunii de divorț.

În această cauză, la data de 21 mai 2013, s-a pronunțat sentința civilă nr. 9301 a Judecătoriei Ploiești, prin care s-a stabilit provizoriu locuința minorei C. la mamă, până la soluționarea definitivă a acțiunii de formează obiectul Dosarului nr. x/281/2013 al Judecătoriei Ploiești. S-a mai hotărât ca autoritatea părintească sa fie exercitată provizoriu de ambii părinți până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/281/2013, A. fiind obligat, provizoriu, la plata pensiei de întreținere în aceeași perioadă. În ziua de 9 aprilie 2013, A. a luat minora și a refuzat să îi permită mamei să o mai vadă. D. a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești o plângere prin care a solicitat să se efectueze cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. și ped. de art. 307 alin. (1) C. pen. 1968, plângere care a fost înregistrată sub nr. x/P/2013.

Prin Ordonanța nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 307 alin. (1) C. pen. 1968, întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și i s-a aplicat acestuia sancțiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 lei. Plângerea formulată de A. împotriva acestei ordonanțe a fost respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin Ordonanța nr. 199/II/2/2014.

La Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. x/42/2014, prin încheierea din data de 28 martie 2014, a fost respinsă plângerea formulată de A. împotriva celor două ordonanțe adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Sentința civilă nr. 9301 din 21 mai 2013 a fost desființată prin Decizia civilă nr. 462 din 27 septembrie 2013 a tribunalului Prahova care a dispus rejudecarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 a Judecătoriei Ploiești s-a stabilit provizoriu locuința minorei C., până la soluționarea irevocabilă a procesului de divorț al părților, la domiciliul mamei.

Această sentință a rămas definitivă prin respingerea apelului formulat de A. la data de 18 iunie 2014, prin Decizia nr. 400 a Tribunalului Prahova.

La data de 14 iulie 2014 D. a formulat plângere prealabilă și a solicitat efectuarea cercetărilor împotriva numitului A. sub aspectul comiterii infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești privind încredințarea minorului, prev. și ped. de art. 379 alin. (1) C. pen.

De la data de 09 aprilie 2013 și până în prezent, minora C. s-a aflat în grija tatălui ei care a reținut-o fără consimțământul mamei acesteia. D., la data de 16 iulie 2014, s-a adresat și executorului judecătoresc cu cerere de încuviințare a executării silite, formându-se Dosarul nr. x/281/2014. Atât la data de 01 august 2014, cât și la data de 04 septembrie 2014, executorul judecătoresc a stăruit în executarea acestui titlu executoriu. La data de 01 august 2014, A. a anunțat că se află în concediu legal de odihnă. La data de 04 septembrie 2014, acesta și copilul nu au fost identificați la adresa indicată de D.

Pe parcursul procesului penal pornit împotriva sa, inculpatul A. nu a recunoscut acuzația ce-i este adusă, susținând următoarele:

a) pe parcursul urmăririi penale:

- a ajuns în această situație din cauza comportamentului reprezentantului legal D. ce are o atitudine total nepotrivită față de copil;

- nu a respectat hotărârea judecătorească prin care, pe parcursul procesului de divorț, s-a stabilit domiciliul minorei la mamă, deoarece a considerat că “dacă mi-aș duce copilul la domiciliul mamei, i-aș face mai mult rău decât bine”, inculpatul considerând că “eu îi asigur cele mai bune condiții de dezvoltare psihică și fizică în această perioadă de viață” (fila 472 verso d.u.p.);

- de când minora este în grija inculpatului, reprezentantul legal D. a văzut-o aproximativ de 7 ori, iar la ultima întâlnire (prin raportare la data de 16 septembrie 2014 când a fost audiat în calitate de suspect în cursul urmăririi penale) avut un comportament nepotrivit față de minoră;

- a avut cunoștință de încercarea de punere în executare a sentinței civile nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul civil nr. x/281/2013*, menționând în declarația dată în calitate de suspect că „am fost citat de executorul judecătoresc E. în vederea punerii în executare a hotărârii privind stabilirea provizorie a domiciliului minorei. Nu m-am prezentat în acest sens și am aflat că executorul s-a deplasat la domiciliul verișoarei mele (…)” (fila 473 d.u.p.);

- atitudinea sa „este firească, de protecție asupra minorului pentru că eu consider că mama minorei și părinții acesteia au pus în pericol grav sănătatea și dezvoltarea firească a minorei” (declarație de inculpat, fila 482 verso d.u.p.), câtă vreme „la data când eu am luat copilul de la mamă, după un control medical, un medic ORL ales de mama minorei, minora era obeză avea 26 de kg la vârsta de 3 ani și 4 luni, avea celulită, purta pamperși, mergea doar ținută de mână și nu se alimenta singură” (fila 483 d.u.p.);

b) pe parcursul cercetării judecătorești:

- noțiunea de domiciliu al minorului, în actuala reglementare C. civ., se traduce în dreptul copilului de a locui la un părinte care trebuie să îi asigure necesitățile curente de cazare, hrană și îngrijire, stabilit prin acordul părinților sau judecătorește;

- acesta a contestat în cadrul procesului penal așa-zisa recunoaștere a vinovăției, susținând că minora nu poate fi dusă forțat la mamă, ca un colet, având în vedere că, de la naștere, relația inculpatului cu minora a fost foarte apropiată, iar șocul psihic al minorei deja traumatizată de mama și ceilalți era gata să se producă;

- minora a refuzat constant, în orice împrejurare, să-și urmeze mama la domiciliul acesteia din urmă, atitudinea de refuz categoric fiind determinată de violența mamei, cât și de atașamentul securizant al minorei la tatăl său, inculpatul din prezenta cauză;

- refuzul minorei a fost constant și permanent din 2013 la zi, în orice contact mamă-minoră;

- executarea silită nu s-a putut realiza din cauze obiective, respectiv în data de 01 august 2014 inculpatul și minora se aflau la munte pentru redresarea de sănătate, iar în data de 04 septembrie 2014 căutarea minorei s-a realizat în altă locație care nu are legătură cu locuința stabilă a tatălui, aceștia fiind plecați în concediu de odihnă în vederea creșterii imunității minorei pentru anul școlar ce urma să înceapă;

- inculpatul a susținut că declarațiile martorului F. trebuie să fie înlăturate câtă vreme între familia martorului și inculpat a fost un episod conflictual în anul 2008.

Cu privire la starea de fapt, Curtea de Apel Brașov a reținut următoarele:

În anul 2009, inculpatul A. s-a căsătorit cu D., reprezentantul legal al minorei C.. În data de 19 decembrie 2009, s-a născut minora C. Relațiile dintre cei doi soți A. și D. s-au deteriorat, astfel că, în luna septembrie 2012 a intervenit separarea în fapt a acestora, iar în luna februarie 2013, s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești, sub nr. x/281/2013, acțiunea de divorț dintre cei doi.

În cadrul acțiunii de divorț, pe calea ordonanței președințiale, D. a solicitat obligarea pârâtului A. la reintegrarea minorei C. în reședința mamei, precum și obligarea aceluiași pârât la plata pensiei de întreținere, până la soluționarea acțiunii de divorț.

Prin sentința civilă nr. 9301 din 21 mai 2013, Judecătoria Ploiești a admis în parte cererea formulată de reclamanta D., a admis în parte și cererea reconvențională, stabilind provizoriu locuința minorei la mama reclamantă-pârâtă, autoritatea părintească urmând a fi exercitată, provizoriu, de ambii părinți (filele 30-31 d.u.p.).

La data de 05 iunie 2013 s-a înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești plângerea prealabilă formulată de D. împotriva lui A. sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 307 alin. (1) C. pen. 1968, formându-se Dosarul penal nr. x/P/2013.

Prin decizia civilă nr. 462 din 27 septembrie 2013, Tribunalul Prahova a admis apelul declarat de apelantul-pârât A. împotriva sentinței civile de mai sus și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Ploiești (filele 94-105 d.u.p.).

Conflictul de drept penal ce a format obiectul Dosarului nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești (a se vedea supra pct. 4) a fost stins prin Ordonanța nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 prin care, sub imperiul C. proc. pen. din 1968, învinuitul A. a fost scos de sub urmărire penală întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și i-a fost aplicată sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei (filele 432-424 d.u.p.).

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul civil nr. x/281/2013*, s-a stabilit, în mod provizoriu, locuința minorei C., până la soluționarea irevocabilă a procesului de divorț al părților, la domiciliul mamei reclamante-pârâte D.

Împotriva Ordonanței nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, A. a formulat plângere la Curtea de Apel Ploiești, plângerea fiindu-i respinsă de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din data de 28 martie 2014 (filele 420-421 d.u.p.).

Prin Decizia civilă nr. 400 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Prahova, sentința civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești a rămas definitivă prin respingerea apelului promovat de pârâtul A., conform mențiunii de pe ultima pagină a sentinței (fila 407 d.u.p.).

La data de 25 iunie 2014, D., în calitate de creditoare, a solicitat B.E.J., E. executarea silită a debitorului A., având în vedere rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 2502 din 24 februarie 2014, potrivit celor de mai sus (fila 417 d.u.p.).

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 iulie 2014 a Judecătoriei Ploiești, a fost admisă cererea formulată de B.E.J., E., la solicitarea creditoarei D., încuviințându-se executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești (fila 484 d.u.p.).

La data de 01 august 2014, ora 10:00, executorul judecătoresc E. a întocmit procesul-verbal din conținutul căruia rezultă că, în încercarea de punere în executare a sentinței civile nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul civil nr. x/281/2013*, deși legal citat, inculpatul nu s-a prezentat la ora și data trecute în somație.

Deși inculpatul a susținut în cursul cercetării judecătorești că la data respectivă s-ar fi aflat în concediu la munte, împreună cu minora, pentru redresarea stării de sănătate, depunând și o adeverință emisă de Baroul Prahova (fila 128 dosar Curtea de Apel Brașov), Curtea reține că, în declarația de suspect, inculpatul a declarat că „am fost citat de executorul judecătoresc E. în vederea punerii în executare a hotărârii privind stabilirea provizorie a domiciliului minorei. Nu m-am prezentat în acest sens și am aflat că executorul s-a deplasat la domiciliul verișoarei mele (…)” (fila 473 d.u.p.).

Așadar, inculpatul a avut cunoștință de încercarea mamei minorei de a pune în executare sentința prin care s-a stabilit, în mod provizoriu, că locuința minorei C., până la soluționarea irevocabilă a procesului de divorț al părților, va fi la mama sa, respectiv D.

Curtea de Apel a reținut că, în regulă generală, executarea obligațiilor decurgând dintr-o hotărâre judecătorească sau dintr-un alt titlu executoriu ar trebui să se facă, în principiu, în mod voluntar de către debitor și numai în caz contrar să se recurgă la procedura de executare silită. Acest principiu este exprimat de dispozițiile art. 622 C. proc. civ. Astfel, la alin. (1) al acestui text de lege se prevede în mod expres că „obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie”.

În aceste condiții, apar ca nefondate apărările inculpatului care au vizat actele întreprinse de executorul judecătoresc în dosarul execuțional, respectiv lipsa de la prezentul dosar penal a somației executorului și dovada comunicării anterioare a celor 2 acte de executare, „pentru a aprecia asupra legalității, cât mai ales asupra premeditării acțiunii” ce face obiectul prezentei judecăți - apărare a inculpatului din cuprinsul concluziilor scrise (fila 118 dosar Curtea de Apel Brașov).

Norma de incriminare nu condiționează existența infracțiunii prev. de art. 379 alin. (1) C. pen. de punerea în executare silită a dispozițiilor din cuprinsul hotărârii civile, ci se referă la reținerea minorului fără consimțământul celuilalt părinte.

Mai mult decât atât, hotărârile judecătorești pronunțate în această materie sunt executorii de drept, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - „Hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect: 1. (…) stabilirea locuinței minorului, (…)” - iar pregătirea de specialitate a inculpatului, respectiv cea de avocat, trebuia să-l determine pe acesta să conștientizeze riscurile la care se supune prin nerespectarea dispozițiilor stabilite de instanță încă de la data de 24 februarie 2014. Fiind vorba de o hotărâre de primă instanță cu executare provizorie de drept, în aceste cazuri nu este nevoie ca partea să solicite, în mod expres, executarea provizorie, inculpatul fiind obligat de la data pronunțării hotărârii să nu o mai rețină pe minora C.

Pentru aceleași considerente, Curtea de Apel a respins și apărarea inculpatului că, în data de 04 septembrie 2014, se afla în concediu de odihnă în vederea creșterii imunității minorei pentru anul școlar ce urma.

S-a mai reținut că apărările inculpatului care au vizat luarea de către acesta a unor măsuri de protecție „(…) pentru că eu consider că mama minorei și părinții acesteia au pus în pericol grav sănătatea și dezvoltarea firească a minorei” (declarație de inculpat, fila 482 verso d.u.p.), câtă vreme „la data când eu am luat copilul de la mamă, după un control medical, un medic ORL ales de mama minorei, minora era obeză avea 26 de kg la vârsta de 3 ani și 4 luni, avea celulită, purta pamperși, mergea doar ținută de mână și nu se alimenta singură” (fila 483 d.u.p.), sunt apărări pe care acesta le-a prezentat instanțelor civile - Judecătoria Ploiești și Tribunalul Prahova -, instanța penală neavând atribuția de a se pronunța asupra acestora relativ la stabilirea domiciliului minorei. De altfel, Curtea a reținut că inculpatul, după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul civil nr. x/281/2013*, a inițiat o acțiune civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, secția civilă, sub nr. x/281/2014, solicitând ca, „pe calea ordonanței președințiale, să se dispună stabilirea locuinței minorei C., (…), la domiciliul reclamantului și obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei, până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect divorț” (fila 49 dosar Curtea de Apel Brașov). Prin sentința civilă nr. 804 din 23 ianuarie 2015, Judecătoria Ploiești a respins acțiunea reclamantului A. (filele 49-52 dosar Curtea de Apel Brașov), hotărârea rămânând definitivă prin Decizia civilă nr. 2604 din 13 iulie 2015 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, (filele 37-48 dosar Curtea de Apel Brașov).

Deși inculpatul a susținut, pe parcursul procesului penal, că reprezentantul legal al minorei nu-i poate asigura acesteia din urmă condiții optime de dezvoltare în raport cu vârsta sa, Curtea a reținut că, atât în dreptul intern, cât și pe tărâmul Convenției europene a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, interesele superioare ale copilului trebuie să fie considerentul primordial și pot prevala, în funcție de natura și importanța lor, asupra intereselor părinților (a se vedea

cauzele

Ignaccolo-Zenide împotriva României

și Iorgu Răileanu împotriva României

). Or, Curtea reține că autoritățile statului, prin instanța de judecată, au luat la cunoștință această situație și au evaluat-o în mod corespunzător împreună cu implicațiile sale, pe baza dovezilor avute la dispoziție, pronunțându-se de mai multe ori asupra aspectului invocat de inculpat în apărarea sa.

S-a mia reținut că de altfel, nu este de conceput într-o societate democratică, cu reguli de conduită și conviețuire clare, să se recurgă la „proceduri judiciare” paralele care nu au nicio legătură cu ordinea și statul de drept, ci intră în sfera ilicitului penal. Dacă nu acceptăm un astfel de principiu ca fiind singurul ce trebuie să guverneze într-o societate democratică, ar însemna ca pentru toți cetățenii să existe posibilitatea de a-și face singuri dreptate, inclusiv prin conduite ce intră în sfera ilicitului penal. Or, tocmai un astfel de comportament ilicit face obiectul prezentului dosar câtă vreme inculpatul, în declarațiile sale a menționat următoarele : „cunosc conținutul acestei hotărâri judecătorești, dar nu voi respecta această hotărâre, deoarece consider că dacă mi-aș duce copilul la domiciliul mamei, i-aș face mai mult rău decât bine” (declarație suspect, fila 472 verso d.u.p.).

Deși martorii audiați în cauză au prezentat anumite elemente de fapt ce au vizat starea de sănătate a minorei atât înainte de 24 februarie 2014, cât și după această dată (declarație martori F., fila 87 verso dosar Curtea de Apel Brașov), cum era aceasta îngrijită de către inculpat (declarații martori F. și G., filele 87 verso și 88 verso dosar Curtea de Apel Brașov), cum s-a comportat minora atunci când s-a întâlnit cu mama sa după data de 24 februarie 2014 (declarație martor G., fila 88 verso dosar Curtea de Apel Brașov), faptul că inculpatul a înscris-o pe fiica sa la o grădiniță și că ar fi încercat să ia legătura cu D. pentru a se întâlni toți trei, ceea ce s-a și întâmplat, însă minora a refuzat contactul cu mama sa (declarații martori G. și H., filele 88 verso și 97 dosar Curtea de Apel Brașov), s-a reținut că acestea nu prezintă relevanță și nu vor fi avute în vedere pentru aceleași considerente de mai sus.

De altfel, Curtea a respins și celelalte apărări ale inculpatului ce au vizat faptul că minora a refuzat constant, în orice împrejurare, să-și urmeze mama la domiciliul acesteia din urmă, atitudinea de refuz categoric fiind determinată de violența mamei, cât și de atașamentul securizant al minorei la tatăl său, câtă vreme instanțele civile au analizat de mai multe ori aceste apărări ale inculpatului, pârât sau reclamant în acțiunile civile având ca obiect stabilirea domiciliului minorei pe parcursul procesului de divorț dintre cei doi soți A. și D.

Curtea a reținut că, în drept, fapta inculpatului A. care, începând cu data de 24 februarie 2014, în calitate de părinte, a reținut-o pe minora C., fără consimțământul mamei acesteia, respectiv D., la domiciliul căreia, prin sentința civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul civil nr. x/281/2013*, definitivă prin Decizia civilă nr. 400 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Prahova, îi fusese stabilit provizoriu locuința minorei până la soluționarea irevocabilă a procesului de divorț al părților, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului prev. de art. 379 alin. (1) C. pen.

Sub aspect obiect, inculpatul A. a reținut-o pe minora C., fără consimțământul mamei D. la domiciliul căreia i se stabilise, în mod provizoriu, locuința minorei, pentru existența acțiunii de reținere neavând importanță faptul că inculpatul s-a îngrijit ca un bun părinte de fiica sa sau faptul că minora ar fi refuzat să ia legătura cu mama sa sau să refuze să o însoțească pe aceasta.

Sub aspect subiectiv, activitatea ilicită a inculpatului a avut la bază o atitudine subiectivă specifică intenției directe ca formă a vinovăției, acesta prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei s-a reținut că:

Curtea europeană de contencios a drepturilor omului a hotărât că, deși nu este de dorit aplicarea unor măsuri coercitive în acest domeniu delicat, aplicarea sancțiunilor nu trebuie sa fie exclusă în cazul unui comportament al părintelui, cu care locuiește copilul, în mod vădit contrar legii (a se vedea Ignacollo-Zenide, citată anterior, pct. 106 și Iorgu Răileanu, citată anterior pct. 46).

Chiar dacă în concepția C. pen., în situația în care se reține săvârșirea unei infracțiuni, instanța nu pronunță automat o soluție de condamnare, legea prevăzând și posibilitatea renunțării la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, în raport de faptul că obiectul prezentei judecăți îl constituie o infracțiune continuă care se putea epuiza prin însăși voința inculpatului după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 2502 din 24 februarie 2014, Curtea apreciază că se impune o soluție de condamnare a inculpatului.

La individualizarea judiciară a pedepsei ce i se va aplica inculpatului pentru infracțiunea săvârșită, Curtea de Apel Brașov a avut în vedere dispozițiile art. 74 C. pen. ce reglementează criteriile generale de individualizare, prin raportare la împrejurările și modul de comitere a infracțiunii - pe fondul deteriorării relațiilor de familie cu mama minorei și existența procesului de divorț, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii - trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile în ceea ce privește relațiile dintre copil și părintele care nu coabitează cu acesta, în cazul de față locuința fiind stabilită prin hotărâre judecătorească la părintele cu care copilul nu a coabitat de peste 1 an și 10 luni, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal - fiind vorba de o infracțiune continuă, inculpatul putea și trebuia să conștientizeze că a lezat anumite valori sociale ocrotite de legea penală și că ar fi putut să pună capăt acestei activități ce îmbracă forma ilicitului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială - inculpatul are studii superioare juridice, fiind avocat, cu atât mai mult trebuia să execute de bunăvoie hotărârea civilă, în condițiile în care acestuia, prin Ordonanța nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a fost scos de sub urmărire penală sub aspectul comiterii aceleiași infracțiuni, dar sub imperiul vechii reglementări, respectiv art. 307 alin. (1) C. pen. 1968, întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și i-a fost aplicată sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei.

În raport de faptul că, - pentru a

-și putea îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate și pecuniară) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei; - funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate, Curtea a reținut că, deși legiuitorul a prevăzut alternativ pedeapsa principală a închisorii cu pedeapsa principală a amenzii, aceasta din urmă nu este aptă să conducă la realizarea funcțiilor asupra cărora s-a făcut referire mai sus, astfel că i-a aplicat inculpatului A. pedeapsa principală

de 2 luni închisoare.

Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91 C. pen. - în privința muncii în folosul comunității inculpatul a precizat că nu este de acord pentru că nu ar fi vinovat, nu că nu ar fi de acord cu prestarea unei asemenea munci, în caz contrar acesta urmând a executa pedeapsa în regim de detenție, Curtea a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei principale de 2 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe un termen de supraveghere de 2 ani, iar în baza art. 93 alin. (1) C. pen., a stabilit o serie de măsuri de supraveghere:

Cu privire la acțiunea civilă promovată s-a reținut că persoana vătămată C., prin reprezentantul legal D., s-a constituit parte civilă și a solicitat obligarea inculpatului A. la plata sumei de 10.000 euro daune morale și 10.000 euro reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de la data când minora a fost luată cu forța de către inculpat - a se vedea fila 96 dosar Curtea de Apel Ploiești. După înregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Brașov, prin rezoluție, i s-a pus în vedere apărătorului ales al părții civile să precizeze, în scris, constituirea de parte civilă. Prin precizarea de la filele 16-17 dosar Curtea de Apel Brașov a menționat faptul că daunele solicitate au fost determinate de cheltuielile efectuate și nerecuperate în dosarele civile și penale de pe rolul organelor judiciare de pe raza județului Prahova și a municipiului București, a celor din dosarul execuțional, redactarea de plângeri penale, notificări și cheltuieli de deplasare.

În aceste condiții, Curtea de Apel Brașov a reținut că sumele de bani pentru care partea civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata lor cu titlu de daune materiale reprezintă, de fapt, cheltuieli judiciare, iar nu daune materiale, astfel că va fi respinsă acțiunea civilă sub acest aspect. În privința despăgubirilor civile cu titlu de daune morale, nu s-a solicitat administrarea vreunei probe în dovedirea prejudiciului moral pretins a fi fost suferit, astfel că, și sub acest aspect, acțiunea civilă va fi respinsă.

B. Împotriva sentinței penale nr. 50/F din data de 18 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală a declarat apel inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 martie 2016, sub nr. x/42/2014.

Apelantul inculpat A. prin apărător ales, în esență, a solicitat, achitarea inculpatului, iar în subsidiar renunțarea la aplicarea unei pedepse și aplicarea unui avertisment.

C. Apelul - în fața Înaltei Curți, cauza a avut următoarele termene:

La termenul de judecată din data de 15 iunie 2016, Înalta Curte, printre altele, în temeiul art. 420 alin. 5 raportat la art. 100 alin. (2) și (3) C. proc. pen., a admis cererile de probatorii, așa cum au fost formulate de către inculpatul A., intimata parte C. prin reprezentant legal D. și reprezentantul Ministerului Public, astfel:

- Probele solicitate de inculpatul A.:

I. reaudierea inculpatului A., a reprezentantului legal al părții vătămate, D. și a martorilor F., H. și G.;

II. înscrisuri reprezentând acte noi, de la punctele:

III. emiterea unor adrese către

Parchetul Militar București de pe lângă Tribunalul Militar București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în ceea ce privește stadiul cercetărilor și a actelor îndeplinite în Dosarul nr. x/P/2014 privind pe suspecta D., referitor la infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului;

- Probele solicitate de intimata parte civilă C., prin reprezentant legal D.:

- proba cu înscrisuri constând într-un certificat de grefă privind soluția definitivă a acțiunii de divorț dintre cele două părți și o copie de pe sentința instanței de fond în acțiunea de divorț în care s-a stabilit definitiv și irevocabil că locuința minorei este la mamă.

- Probele solicitate de reprezentantul Ministerului Public:

-

efectuarea unei adrese către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova în vederea întocmirii unui referat de evaluare socială la domiciliul ambilor părinți ai minorei.

S-a luat act că inculpatul A. și reprezentanta legală a părții vătămate, D., doresc să dea declarații în fața instanței.

Văzând prevederile art. 488

1

C. proc. pen., pentru audierea inculpaților și administrarea probelor încuviințate, s-a stabilit următorul calendar:

- 29 iunie 2016 - audierea inculpatului A. și a reprezentantei legale a părții vătămate, D.;

- 21 septembrie 2016 - ora 10

00

- audierea martorilor F., H. și G.

Prin declarația din data de 29 iunie 2016, dată în fața Înaltei Curți, de către apelantul inculpat A. s-au arătat următoarele: „(…) La interpelarea instanței să explic de ce nu am predat copilul soției mele, ca urmare a sentinței judecătorești, arăt următoarele: Dacă copilul îmi va spune că vrea să stea cu mama, acest lucru îl voi face. Niciodată nu mi-a spus acest lucru. Pe parcursul proceselor civile minora nu a fost întrebată de către nimeni cu privire la acest aspect (cel referitor la părintele cu care vrea să locuiască) (…). La interpelarea instanței, arăt că sentința judecătorească nu a fost executată de către mine deoarece, așa cum am arătat, fetița refuză să meargă la mama ei (…)”. „(…). În prezent, apreciez că fetița mea este un copil normal care trebuie să crească cu oameni normali. În familia mamei există un focar de scandal permanent, generat de bunica fetiței mele și de sora bunicii (…). La întrebarea reprezentantului Parchetului în senul dacă acesta intenționează să respecte această hotărâre judecătorească de încredințare a copilului înainte de intervenirea unei hotărâri penale definitive, indiferent care va fi soluția, apelantul inculpat A. a răspuns în sensul că: ”intenționez să respect această hotărâre, însă sunt atât de multe lucruri care ar trebui să fie corectate în comportamentul ambilor părinți încât va fi o nevoie de timp (…)”. (filele 318-320, vol. I, Dosar nr. x/42/2014 al Înaltei Curți de casație și Justiție).

Prin declarația numitei D., reprezentant legal al intimatei părți civile C., din data de 29 iunie 2016, în fața Înaltei Curți, s-au reținut următoarele: „(…). Cu fetița am stat 2 ani, (…) relația mea cu ea era una extrem de apropiată, am dormit cu fetița în fiecare noapte până la data răpirii din 9 aprilie 2013. Fetița a fost luată fără consimțământul meu, fără să mi se aducă la cunoștință ce are de gând să facă (…). La data de 9 aprilie 2013 l-am sunat, spunându-i că merg cu fetița la un medic ORL, a mers cu noi și de la acea dată, când, profitând de faptul că eu am rămas în cabinet să mi se prescrie o rețetă, el ieșind cu fetița afară, a luat-o fără să-mi spusă nimic și până în prezent îmi interzice orice relație și orice legătură cu aceasta (…). La acea dată, când a răpit-o, a luat-o fără consimțământul meu, am aflat ulterior că a dus-o la verii lui în satul Ariceștii Rahtivani, cei care sunt martori în proces H. și G., și a izolat-o complet de mine (…). Nu a existat nicio întâlnire între mine și fetiță, în acești 3 ani și jumătate, Nu am fost lăsată, o păzește la școală.” La întrebarea reprezentantului Parchetului în sensul de a preciza de câte ori a încercat să pună în executare acea hotărâre de încredințare a minorului, aceasta a arătat: „în trei date, undeva prin august-septembrie 2014, iar ulterior l-am notificat eu, tot prin executor, dar în nume personal.” (filele 322-324,vol. I, Dosar nr. x/42/2014 al Înaltei Curți de casație și Justiție).

Din declarația dată de martora H., la data de 21 septembrie 2016, în fața Înaltei Curți, rezultă că aceasta cunoștea împrejurarea că minora C. că avea cunoștință despre faptul că exista o hotărâre judecătorească de încredințare a minorei, mamei sale, la momentul prezentării executorului judecătoresc împreună cu mama minorei la domiciliul acesteia, după rămânerea definitivă a hotărârii în august sau septembrie 2014, și că în această perioadă minora s-a aflat la domiciliul acesteia împreună cu tatăl său, din când în când, iar în anumite perioade chiar zilnic.

La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2016 au fot audiați martorii K. (învățătoarea minorei C. A. și D. și L. (fost agent de poliție în cadrul postului de poliție Ariceștii Rahtivari, județ Prahova(, filele 98-102, vol. II Dosar nr. x/42/2014).

Din suplimentul la declarație dat la data de 15 februarie 2017 în fața Înaltei Curți, apelantul inculpat A., la întrebarea formulată de reprezentantul Ministerului Public: “dacă a înțeles inculpatul obligația stabilită în sarcina sa de către instanță de a asigura condițiile refacerii relației mamă-minoră?”

Acesta a răspuns:” am înțeles, însă trebuie să dorească și mama acest lucru.”

“Întrebare: În ceea ce vă privește, care au fost demersurile pentru reluarea relației mamă-minoră?

Răspuns: am vorbit cu doamna psiholog judiciar M. și cu încă un psiholog al cărui nume îmi scapă acum, știau despre problemă, mi-au spus să caut la Colegiul Psihologic București, pentru că nimeni nu „se bagă în Prahova”, datorită conflictului cu I. și că depinde doar de părinți să se refacă această relație sau să fie rezonabilă.”

Prin încheierea de ședință din data de 16 noiembrie 2027, Înalta Curte, printre altele, a pus în vedere apelantului inculpat A. să aleagă un psiholog împreună cu care să realizeze demersuri pentru refacerea relației dintre părinți, respectiv refacerea relației mamă-minor în prezenta cauză.

S-a acordat termen la 14 februarie 2017 dată până la care s-a dispus a se comunica instanței numele psihologului ales și calendarul activităților ce se vor desfășura în virtutea prevederilor legale pentru refacerea relațiilor personale ale copilului minor cu părintele său, drept garantat de Constituție și de lege. În caz contrar instanța urmează a desemna psihologul în vederea efectuării demersurilor solicitate.

S-a emis adresă către N., ca până la data de 14 decembrie 2016 să ofere un sprijin familiei în alegerea psihologului, în vederea realizării demersurilor privind refacerea relațiilor personale ale minorului cu părintele său.

Urmare dispozițiilor Înaltei Curți date prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 21 septembrie 2016, N. din cadrul O. a transmis la dosarul adresa din 07 noiembrie 2016 din care rezultă următoarele: „Pe baza informațiilor și documentelor primite, dorim să vă informăm următoarele:

- cauzele care au determinat și contextul în care s-a produs ruperea legăturilor personale dintre copil și mama acestuia;

Ruperea legăturilor dintre copil și mamă s-a produs la data de 09 aprilie 2013, conform declarației mamei copilului, informație cuprinsă în mai multe documente puse la dispoziție de către cele două instituții mai-sus menționate, până la data respectivă copilul aflându-se în grija mamei. La această dată, tatăl a plecat cu copilul din incinta clinicii unde părinții și copilul se aflau pentru un consult de specialitate ORL. Ulterior, domnul A. nu a răspuns apelurilor telefonice ale doamnei D., copilul aflându-se în permanență la tată. Doamna D. a încercat continuu să ia legătura cu copilul, dar nu a reușit deoarece domnul A. nu i-a permis acest lucru.

Există o serie de informații în documentele întocmite de către cele 2 instituții în care sunt consemnate demersurile pe care le-a făcut mama copilului în vederea stabilirii legăturii cu copilul și refuzul domnului A. și D. de a-i permite accesul la copil.

De asemenea, I. a precizat că domnul A. nu a ridicat scrisorile recomandate transmise de această instituție în vederea menținerii relațiilor personale dintre copil și mamă, deși din relatările vecinilor reiese că era văzut aproape zilnic verificând cutia poștală.

- condițiile și modalitatea în care legătura dintre copil și mamă poate fi reluată și dacă există vreun risc în cazul punerii în executare a sentinței civile având drept rezultat stabilirea domiciliului copilului la mamă, cu care a pierdut total legătura din anul 2013;

I. menționează că „există riscul respingerii mamei de către copil, ținând cont ca Ingrid nu și-a mai văzut mama din anul 2013 și în tot acest timp tatăl și-a exercitat influența alienatoare asupra sa". I. menționează că este în imposibilitatea de a face alte precizări deoarece începând cu 10 aprilie 2013 (data intrării în evidența instituției a cazului) și până în prezent "tatăl a refuzat orice colaborare cu instituția noastră în acest sens, în ciuda convocărilor repetate care i-au fost transmise".

- cadrul optim în care este posibilă deplasarea copilului în fața instanței în vederea audierii având în vedere vârsta, gradul de maturitate și influențele exercitate până în prezent asupra sa, dar și opoziția tatălui ce a fost exprimată în fața instanței de judecată.

I. apreciază ca audierea copilului ar trebui realizată într-un mediu securizat față de influența tatălui pentru a crește șansele unor răspunsuri pozitive în raport cu restabilirea relației copilului cu mama. întreruperea nejustificată a relației copilului cu unul dintre părinți de către celălalt părinte constituie o formă de violență asupra copilului care trebuie să înceteze de îndată având în vedere consecințele asupra dezvoltării copilului. I. menționează totodată că instanța este în drept să stabilească întrebările și scopul acestora cu concursul unui psiholog atestat de către Colegiul Psihologilor din România în ceea ce privește conținutul și formularea acestor întrebări. "Psihologul trebuie să cunoască faptul că minora în cauză a fost separată abuziv de mama sa și să ia în calcul influențele exercitate de tată în tot acest timp, astfel încât să maximizeze șansele copilului de a răspunde pozitiv reluării legăturii cu mama sa, în considerarea interesului superior al minorei în cauză".

Totodată, I. apreciază că, în ceea ce privește opoziția tatălui, acest aspect ține strict de competența instanței luând în considerare opinia mamei exprimată în legătură cu audierea, precum și încălcarea drepturilor copilului de către tată. Totodată, I. apreciază că "săvârșirea de către o persoană a unei infracțiuni în legătură cu un minor arată desconsiderarea de către aceasta a principiului interesului superior al copilului, așa cum este definit de lege și, în consecință, devine irelevant acordul sau dezacordul unei astfel de persoane pentru o măsură dispusă în spiritul respectării acestui principiu".

- acordarea serviciilor de specialitate în vederea prevenirii separării copilului de părinți.

P. din cadrul R. Ploiești ne-a informat că nu au fost acordate servicii de specialitate în vederea prevenirii separării copilului de părinți deoarece domnul A. și D. "a refuzat categoric colaborarea cu funcționarii instituției noastre". De asemenea, tatăl a refuzat prezentarea minorei în vederea evaluării psihologice, precum și colaborarea în vederea elaborării anchetei sociale, fapt care a fost adus constant la cunoștința instanțelor judecătorești.

În plus față de informațiile furnizate de către cele două instituții, dorim să precizăm că serviciile de prevenire a separării copilului de părinți pot fi acordate, în condițiile legii, în baza unui plan de servicii elaborat de către U., iar acest demers se realizează pentru a preîntâmpina separarea copilului de părinți prin stabilirea unei măsuri de protecție specială. în acest caz, din informațiile analizate, nu reiese faptul că acest copil a fost sau este la risc de a intra în sistemul de protecție specială a copilului.” (Filele 56-58 vol. II Dosar nr. x/42/2014 al Înaltei Curții de Casație și Justiție).

Conform dispozițiilor Înaltei Curți date prin încheierea de ședință din data de 21 septembrie 2016, S., T. Prahova a transmis la dosarul cauzei din raportul de evaluare privindu-l pe inculpatul A. menționând la pct. V „Concluzii și recomandări”, astfel:

„Analizând informațiile prezentate mai sus, putem concluziona faptul că, deși nu prezintă antecedente penale, inculpatul nu se afla la primul contact cu legea penală, fiind cercetat si sancționat in trecut tot pentru nerespectarea masurilor privind încredințarea minorului. Clemența manifestată de organele judiciare nu a fost de natură a produce schimbări comportamentale și de a-l conștientiza pe inculpat, atât cu privire la gravitatea consecințelor și efectelor faptei comise, cat și cu privire la necesitatea respectării pe viitor a normelor juridice penale și a regulilor ce guvernează domeniul protecției drepturilor copilului.

Astfel, A. a continuat să adopte o poziție de forța față de celalalt părinte și să decidă, în mod unilateral și arbitrar, care sunt măsurile potrivite pentru copil, ignorând nu numai dispozițiile unor hotărâri judecătorești definitive, cât și opiniile și pozițiile motivate formulate de reprezentanții unor instituțiilor specializate, prin care au fost constatate încălcări grave ale drepturilor minorei A. și C. Mai mult, din analiza surselor de informații consultate, rezulta, în mod evident, ca prelungirea în timp a acțiunii de reținere abuzivă și de împiedicare constanta a relațiilor personale ale minorei cu propria mama, prin izolare totala, periclitează grav dezvoltarea si echilibrul psihic si emoțional al copilului și poate produce o ruptura grava si irecuperabila, pe viitor, in relația mama-fiica. Din acest punct de vedre, pe parcursul realizării interviului de evaluare, s-a putut observa ca inculpatul ignora și manifesta o atitudine de minimalizare în ceea ce privește iminenta producerii unor consecințe deosebit de grave asupra dezvoltării ulterioare a minorei, motivându-și comportamentul prin faptul ca fiica sa refuza orice contact cu propria mama.

In consecința, ținând cont de riscul crescut de recidiva identificat in urma evaluării inițiale, de lipsa resurselor interne si a factorilor care pot conduce la evitarea pe viitor a unui comportament similar, de gravitatea si caracterul continuu al infracțiunii, precum si de refuzul expres manifestat de inculpat de a respecta normele juridice penale in materie si dispozițiile deciziilor judecătorești definitive, ceea ce duce la imposibilitatea înlăturării sau diminuării consecințelor infracțiunii comise, apreciem ca aplicarea unei pedepse privative de libertate poate fi singura de natura a conduce, atât la încetarea activității infracționale, cat si la îndreptarea inculpatului si formarea unei atitudini corecte a acestuia fata de ordinea de drept". (filele 20-23 vol. II Dosar nr. x/42/2014 al Înaltei Curții de Casație și Justiție).

Potrivit dispozițiilor instanței dispuse prin încheierea din data de 16 noiembrie 2016, la dosarul cauzei a fost transmisă adresa din 13 decembrie 2016 (fila 140,vol. II, Dosar nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție), de către N. din cadrul O., prin care se arată că a fost recomandat domnului A., în scris, ca alegerea unui psiholog să se facă în funcție de specialitatea acestuia, în cauză fiind recomandată colaborarea cu un psiholog având specialitatea psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie de către Colegiul Psihologic România.

S-a mai arătat prin adresa transmisă de către N. că domnul A. a fost informat că datele de contact ale tuturor psihologilor din România cu drept de liberă practică pot fi găsite pe pagina de internet a Colegiului Psihologilor din România, precizându-i acestuia site-ul respectiv și că nu s-a putut lua legătura telefonic cu dl. A. și D., comunicându-i-se doar în scris cele precizate anterior.

S-a mai arătat prin aceeași adresă că N. a solicitat I. Prahova ca în colaborare cu U. de la domiciliul copilului să se asigure că dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții este respectat luând în considerare condițiile stabilite de către instanță precum sprijinirea restabilirii relațiilor din cadrul familiei, astfel încât să fie preîntâmpinată apariția unor situații traumatizante care ar putea influența negativ dezvoltarea copilului.

Cu încuviințarea Înaltei Curți, la data de 15 februarie 2017, V. (fostă D.) (filele 170-171, vol. II, Dosar nr. x/42/2014 al Înaltei Curții de Casație și Justiție) a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: - Somația întocmită la data de 25 ianuarie 207 în Dosarul execuțional nr. x/2016 de către B.E.J., E. rezultă următoarele: „Având in vedere ca cererea de executare silita formulata de către creditorul urmăritor V., a fost încuviințată prin încheierea din data de 03 august 2016 a Judecătoriei Ploiești, fiind declanșata împotriva dumneavoastră executarea silita a unor hotărâri judecătorești referitoare la minori, in baza titlurilor executorii reprezentate de către: sentința civilă nr. 16325 din 02 decembrie 2014, pronunțata de către Judecătoria Ploiești, în Dosarul cu nr. x/281/2013 și Decizia nr. 203 din 27 mai 2016, pronunțata de către Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul cu nr. x/281/2013, precum și în baza prevederilor art. 910 alin. (2) C. proc. civ., emitem prezenta somație prin care va punem în vedere ca în data de 01 februarie 2017, orele 16.30. să fiți prezent la sediul B.E.J., E., cu adresa din antet, împreună cu minora C., pentru a o pune la dispoziția creditorului urmăritor, conform dispozițiilor titlului executor menționat mai sus.

Va aducem la cunoștința p