ÎCCJ, decizie (scj.ro #172404)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Index alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

-

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 12

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 25/RC din 22 ianuarie 2021

Prin sentința penală nr. 1819 din 3 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Brașov, în baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. și, respectiv, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani de la data rămânerii definitive a prezentei, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pedeapsa complementară aplicată inculpatului se execută de la data rămânerii definitive a sentinței.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., i s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Brașov, Primăriei Municipiului Brașov sau în cadrul oricărei instituții din subordinea Consiliului local al Municipiului Brașov.

I s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 96 alin. (1) și alin. (4) C. pen.

Prin decizia nr. 310/Ap din 8 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1819 din 3 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Brașov, pe care a menținut-o.

Împotriva deciziei din apel, la data de 31 august 2020, a formulat recurs în casație inculpatul A., în termenul legal prevăzut în art. 435 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală a admis în principiu cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, între altele, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen.

Așadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

În speță, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate, între altele, pe cazurile de casare prevăzute în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 12 C. proc. pen.

În raport de motivele de recurs în casație formulate, de dispozițiile legale incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție în concret constată că criticile nu se circumscriu cazurilor de casare invocate, prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 12 C. proc. pen., în condițiile în care, în realitate:

- judecata nu a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, fiind respectate în cursul judecății dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, astfel cum prevăd dispozițiile legale anterior menționate (pct. 1);

- inculpatul nu invocă împrejurarea că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12), ci solicită o reindividualizare a modalității de executare a pedepsei, criticându-se soluția de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată, precum și obligația de a presta o muncă în folosul comunității.

În ceea ce privește primul motiv de recurs în casație invocat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă, în cursul judecății, nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței, precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la critica recurentului inculpat A. privind incidența cazului de recurs în casație prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se reține că acesta a susținut, în esență, că în speță competența aparținea Curții de Apel Brașov, întrucât în cauză a fost cercetat și un avocat.

Astfel, s-a susținut de către recurent că în fond și, implicit, în procedura de cameră preliminară, Judecătoria Brașov era necompetentă atât material, cât și după calitatea persoanei să judece cauza, având în vedere că acesta a fost cercetat împreună cu avocatul B., instanța de judecată fiind astfel inferioară ierarhic Curții de Apel Brașov, competentă legal după calitatea persoanei să judece fondul cauzei. Din aceeași perspectivă, recurentul inculpat a susținut că nici instanța de apel nu era competentă să soluționeze cauza, astfel cum a invocat în fața instanței și cu ocazia judecării apelului.

În prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, inițial s-au efectuat cercetări și cu privire la numitul B., care avea calitatea de avocat, iar cu privire la acesta s-a emis o soluție de clasare prin ordonanța procurorului din data de 4 februarie 2016, dispunându-se totodată și o soluție de declinare a competenței către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov în vederea continuării cercetărilor față de recurentul inculpat din prezenta cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 63 C. proc. pen., dispozițiile art. 44 alin. (2) C. proc. pen. nu se aplică în cursul urmăririi penale și, întrucât disjungerea și declinarea au fost dispuse anterior sesizării instanței, aceste dispoziții invocate de recurent nu sunt aplicabile în cauză.

Ulterior, în temeiul art. 325 alin. (1) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a dispus preluarea cauzei de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov pentru a fi efectuate cercetările în cauză.

Potrivit legii, această preluare de către parchetul superior ierarhic în vederea efectuării urmăririi penale nu conduce la o prorogare de competență, instanța competentă rămânând cea prevăzută de lege potrivit infracțiunii săvârșite, în speță, competentă să soluționeze cauza în fond, privind pe inculpatul A., fiind judecătoria, conform dispozițiilor art. 35 C. proc. pen.

De altfel, chestiunea competenței instanței a făcut obiectul procedurii de cameră preliminară, prin încheierea din 11 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Brașov, definitivă prin încheierea nr. 232 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului Brașov, prin respingerea contestației formulate de inculpatul A., stabilindu-se că Judecătoria Brașov este instanța competentă să judece prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerea recurentului inculpat, potrivit căreia, în opinia sa, Curtea de Apel Brașov era competentă să soluționeze cauza în ceea ce îl privește, întrucât plângerea formulată împotriva soluției de clasare a fost soluționată de către Curtea de Apel Brașov, se constată că este de asemenea neîntemeiată, plângerea respectivă fiind soluționată în conformitate cu dispozițiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen. raportate la art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., față de calitatea de avocat a numitului B., acest aspect neavând relevanță în cauza de față privindu-l pe inculpatul A.

În fine, se constată că în raport de motivele invocate de recurentul inculpat în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în cursul judecății fiind respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, iar judecata nu a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, pentru a fi incident cazul de casare indicat.

Potrivit acestui caz de casare, hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Prin sintagma „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Din interpretarea literală a acestei dispoziții legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menționat acele situații în care este înfrânt principiul legalității pedepsei, printre altele, prin depășirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care fie depășește limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depășește sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

Or, în speță, în raport cu criticile formulate prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta a fost invocat în mod formal, în condițiile în care nu se critică faptul că pedepsele stabilite sunt într-un alt cuantum decât cel prevăzut de lege, în accepțiunea cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ci în realitate se critică soluția de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată, precum și obligația de a presta o muncă în folosul comunității.

În concret, criticile aduse de recurentul inculpat A. prin acest caz de casare se referă la împrejurarea că nu i-a fost solicitat și nu a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, sens în care, în opinia apărării, hotărârea atacată încalcă dispozițiile prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., potrivit cărora „instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității (...)”. De asemenea, făcând referiri la mențiunile organului de urmărire penală din rechizitoriu, recurentul inculpat a susținut că decizia atacată încalcă și dispozițiile art. 91 alin. (3) C. pen., care prevăd că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală.

Ambele critici vizează în concret o solicitare de reindividualizare a modalității de executare a pedepsei aplicate în cauză recurentului inculpat. Mai exact, aplicarea dispozițiilor legale invocate de recurent de către instanța de apel presupunând pronunțarea unei soluții de condamnare cu executarea pedepsei stabilite în cauză în regim de detenție, în condițiile în care recurentul critică, în concret, soluția dispusă în baza art. 91 C. pen., de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată în cauză.

Or, în speță, prin decizia atacată, Curtea de Apel Brașov a fost învestită doar cu apelul inculpatului A. împotriva soluției instanței de fond prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. și art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (7 acte materiale), a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Totodată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

De asemenea, în baza art. 93 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Brașov, Primăriei Municipiului Brașov sau în cadrul oricărei instituții din subordinea Consiliului local al Municipiului Brașov.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, nu poate face obiectul cenzurii instanței solicitarea recurentului inculpat referitoare la reindividualizarea modalității de executare a pedepsei stabilite, în sensul de a se aprecia că în mod greșit s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere întrucât inculpatul nu și-a dat acordul cu privire prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității ori că s-a sustras de la urmărirea penală, întrucât această solicitare nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casație invocat, și anume art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ca urmare a faptului că modalitatea de executarea a unei pedepse, la fel ca și reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de apreciere a instanței, fie în primă instanță, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească incidența dispozițiilor legale invocate.

Pe de altă parte, procedând în sensul celor menționate de către inculpat, în sensul de a se lua act că acesta nu și-a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerată în folosul comunității ori să se aprecieze că s-a sustras de la urmărirea penală, instanța de apel nu îi putea agrava inculpatului situația în propria cale de atac, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu executare a pedepsei. Procedând astfel, instanța de apel ar fi încălcat principiul

non reformatio in pejus

, când părții i se creează o situație nefavorabilă în propria cale de atac, aspect ce contravine dispozițiilor art. 418 C. proc. pen.

Se constată, așadar, că susținerile invocate de recurentul inculpat A. în sprijinul cazului de casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege.

Prin urmare, se reține că, și sub acest aspect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate și recursul în casație formulat în cauză este nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 310/Ap din 8 iulie 2020 a Curții de Apel Brașov, Secția penală.