ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1819 din data de 3 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Brașov, în dosarul nr. x/2016, în baza art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. și respectiv, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (7 acte materiale).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) pe o perioadă de 3 ani calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat).

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani de la data rămânerii definitive a prezentei, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. a fost suspendată executarea pedepselor accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) pe perioada termenului de supraveghere.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. pedeapsa complementară aplicată inculpatului se execută de la data rămânerii definitive a sentinței.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Brașov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. art. 93 alin. (2) C. pen. i s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 404 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Brașov, Primăriei mun. Brașov sau în cadrul oricărei instituții din subordinea Consiliului local al mun. Brașov.

I s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 96 alin. (1) și alin. (4) C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în situația în care, cu rea credință, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligațiile impuse precum și în situația săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în interiorul termenului de supraveghere.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată în cauză de partea civilă SC ... SRL prin lichidator B. (cu sediul în mun. Brașov, str. x, jud. Brașov) și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 72.280 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată în cauză de partea civilă C. (domiciliat în jud. Vaslui) și a fost obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 7.881 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată în cauză de partea civilă D. (domiciliat în jud. Neamț) și a fost obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată în cauză de partea civilă E. (domiciliat în jud. Bihor) și a fost obligat inculpatul la plata către acesta a echivalentului în RON al sumei de 150 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată în cauză de partea civilă F. (domiciliat în mun. București) și a fost obligat inculpatul la plata către acesta a echivalentului în RON al sumei de 3.850 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată în cauză de partea civilă G. (domiciliat în jud. Brașov) și a fost obligat inculpatul la plata către acesta a echivalentului în RON al sumei de 400 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății efective și a sumei de 1.250 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Prima instanță a reținut că, în drept, fapta inculpatului A., care în perioada iunie 2009 - august 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, sub pretextul încheierii unor contracte de credit în condiții avantajoase pentru persoana împrumutată, a indus în eroare reprezentanții mai multor societăți comerciale și persoane fizice, determinându-i să achite diverse sume de bani cu titlu de cheltuieli de apostilare a contractelor în limba română și în limba engleză, traducerea contractelor și legalizarea traducerii, asigurare de risc financiar și asigurare de viață, sume de bani pe care și le-a însușit, cu consecința producerii unor prejudicii patrimoniale persoanelor vătămate - părți civile SC ... SA, prin reprezentant H., SC I. SA, prin reprezentant C., D., E., F. și G., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 C. pen. (7 acte materiale).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 310/Ap din data de 8 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2016, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1819 din data de 3 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria Brașov, pe care a menținut-o, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON către stat cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

*****

Împotriva Deciziei din apel, la data de 31 august 2020, a formulat recurs în casație inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație, pentru motive arătate în scris, inculpatul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a recursului în casație, iar în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea recursului în casație și casând hotărârea atacată:

a) să se dispună achitarea sa pe temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1), lit. b) C. proc. pen. deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, sau

b) să se dispună încetarea procesului penal în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f). C. proc. pen. ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale în conformitate cu prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., urmând să se constate că motivele reținute de prima instanță și de către instanța de apel la pag. 27, parag. 2 din hotărârea atacată, sunt lipsite de temeinicie și legalitate și încalcă dispozițiile Deciziei CCR nr. 2097/2018, întrucât nu i s-a comunicat legal nicio citație și niciun alt act procedural așa cum recunoaște și procurorul prin rechizitoriul întocmit în acest dosar, deși acesta avea cunoștință de domiciliul său din dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, ori

c) să se înlăture greșita aplicarea a legii cu privire la nulitățile absolute privind necompetența după materie și după calitatea persoanei prev. de art. 281 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen., raportat la art. 38 alin. (1) lit. d), art. 41 alin. (4) și art. 44 alin. (2) C. proc. pen., atât a Judecătoriei Brașov, cât și a Curții de Apel Brașov și nulitatea absolută a compunerii completului de judecată la prima instanță, nulitate prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 346 alin. (7) C. proc. pen., precum și cu privire la neadministrarea probelor admise de prima instanță la fila x și apoi anularea acestei încheieri de către prima instanță constituită în complet nelegal, precum și respingerea de către instanța de apel a constatării lipsei calității de parte civilă a lui C. și necitarea legală a părții vătămate SC I. SRL Bârlad atât la prima instanță cât și la instanța de apel.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către părți și procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data 28 septembrie 2020, fiind fixat termen la data de 23 octombrie 2020, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 C. proc. pen., fiind depus de asemenea și raportul asupra recursului în casație.

Prin Încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis în principiu cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia. În acest sens, s-a fixat termen de judecată la data de 4 decembrie 2020, cu citarea părților, când, la solicitarea recurentului inculpat cauza a fost amânată pentru termenul din 22 ianuarie 2021, față de cererea acestuia de amânare a cauzei pentru angajarea unui apărător.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 22 ianuarie 2021, s-au luat concluziile recurentului inculpat și ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În speță, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

"în cursul judecații nu au fost respectate dispozițiile privind competenta după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuata de o instanța inferioara celei legal competente".

S-a invocat că acest caz de recurs în casație privind nerespectarea competentei după calitatea persoanei este incident în cauză cu privire la trei aspecte:

a) Judecata fondului s-a făcut de Judecătoria Brașov, instanță necompetentă atât material, cât mai ales și după calitatea persoanei să judece cauza, instanță ce este inferioară ierarhic Curții de Apel Brașov, competentă legal după calitatea persoanei să judece fondul acestei cauze.

În esență, s-a arătat că în această cauză Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a efectuat urmărirea penală față de A. și față de avocatul J. pentru săvârșirea în participație a infracțiunii continuate de înșelăciune prev. de art. 24 alin. (1) C. proc. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. Având în vederea calitatea de avocat a lui J., conform dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportate la dispozițiile art. 56 alin. (3), lit. a) și art. 63 alin. (1) C. proc. pen., urmărirea penală în cauza s-a efectuat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

Plângerea împotriva soluției de clasare dispusă prin Ordonanța din 4 februarie 2016 a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Brașov și a fost soluționată prin Încheierea penală nr. 18 din 3 martie 2017. Prin urmare, s-a susținut că instanța competentă să judece cauza în primă instanță, după calitatea persoanei, era Curtea de Apel Brașov, iar hotărârea definitivă, fără cale de atac, data de această instanță în cauză, a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la competența după calitatea persoanei a primei instanțe de a judeca cauza, precum și cu privire la clasarea confirmată în cauză prin acea hotărâre.

S-a arătat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a întocmit, prin procurorul ce a efectuat urmărirea penală în cauză, un rechizitoriu, dar care însă nu a fost înaintat Curții de Apel Brașov, ci a fost înaintat la Judecătoria Brașov, deși competența după calitatea persoanei de a judeca cauza în primă instanță revenea Curții de Apel Brașov și nu Judecătoriei Brașov, iar acest aspect atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârilor date în cauză, conform dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Astfel, inculpatul a arătat că dispozițiile legale privind competenta după calitatea persoanei au fost încălcate prima dată în faza de cameră preliminară.

b) A mai arătat inculpatul că a doua oară au fost încălcate dispozițiile legale privind competenta după calitatea persoanei a judecării cauzei cu ocazia judecării fondului cauzei de către Judecătoria Brașov, deși competentă după calitatea persoanei era Curtea de Apel Brașov.

De asemenea, s-a menționat că inculpatul a invocat în fata instanței de fond excepția nulității absolute privind necompetența după calitatea persoanei prev. de art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a Judecătoriei Brașov, dar instanța i-a respins excepția pe motiv că aceste aspecte au fost soluționate de judecătorul de cameră preliminară. Totodată, s-a făcut referire la Decizia Curții Constituționale a României nr. 802/2017 potrivit căreia cazurile de nulitate absolută pot fi examinate în orice stare a procesului, dar instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte.

c) Totodată, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a arătat că și cu ocazia judecării apelului, inculpatul a invocat în fața Curții de Apel Brașov necompetența după calitatea persoanei de a judeca apelul în cauză, cât și necompetenta după calitatea persoanei a Judecătoriei Brașov de a judeca cauza în primă instanță.

În concluzie, s-a susținut că în cursul judecății acestei cauze au fost încălcate de trei ori dispozițiile legale privind competența după calitatea persoanei, judecata fiind efectuată de fiecare dată de o instanță inferioară celei competente.

În esență, s-a arătat că activitatea de acordare de credite prin contracte autentificate notarial nu este și nu poate fi considerată o activitate infracțională, în România nefiind trimiși în judecată, pentru vreo astfel de faptă vreo bancă, IFN, persoană fizică sau juridică, deoarece aceasta este o activitate comercială reglementată de norme legale specifice și care prevăd și modalitățile de soluționare a unor astfel de litigii generate de aceste contracte, dar în niciun caz nu prevăd consecințe penale. Aceste contracte sunt contracte sinalagmatice, ce prevăd pentru părțile contractate drepturi și obligații corelative și a căror nerespectare de către o parte, îi permite celeilalte părți ca nici ea să nu își respecte obligațiile contractuale corelative succesive, putând după caz, să solicite instanței de judecată daune părții ce nu și-a respectat obligațiile contractuale.

Recurentul inculpat a menționat că așa cum se poate observa din probele de la dosar, a efectuat în perioada 2007 - 2011 activități de creditare în calitate de persoană fizică pentru unele persoane fizice sau juridice române sau străine, activitate care era reglementată de dispozițiile art. 100 al Legii de organizare și funcționare a Arhivei Electronice de Garanții Reale Mobiliare. Contractele astfel întocmite erau autentificate la notari publici, care efectuau un prim control de legalitate asupra clauzei contractuale. Întrucât inculpatul a întocmit aceste contracte și știind că organele de urmărire penală au instrumentat până la acea dată împotriva sa peste 300 de dosare penale, a exclus prin dispoziții exprese orice posibilitate ca să poată înșela persoanele împrumutate, prevăzând la art. 3.2 din fiecare contract că "Anterior achitării primei rate de asigurare de către CREDITAT, CREDITORUL va deschide la dispoziția CREDITATULUI, în banca în care acesta are deschis contul, un cont excrow, cu valabilitate de 30 de zile în care va depozita cu titlu de garantare a virării creditului suma ..." Aceasta sumă reprezenta 120% din costurile ulterioare pe care le avea CREDITATUL în legătură cu acest contract.

S-a mai arătat de către recurent că în niciun alt caz de încheiere de astfel de contracte nu s-a reținut în sarcina creditorului vreo vină de a comite vreo infracțiune de înșelăciune, aceste contracte fiind considerate că reglementează raporturi comerciale și se supun legislației în materie.

Așadar, s-a subliniat că această faptă nu este prevăzută de legea penală, fiind o activitate comerciala legală, prin care inculpatul nu a prejudiciat nicio persoană, ci părțile vătămate l-au prejudiciat pe acesta, aspect ce reprezintă încă un motiv în susținerea recursului său în casație.

Astfel, cu privire la acest caz de casare, s-a precizat de către recurentul inculpat că, așa cum a invocat în scris și oral în fața Curții de apel, instanța de fond a aplicat o pedeapsă cu încălcarea limitelor legale, iar instanța de apel a menținut această pedeapsă care încalcă limitele și interdicțiile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., potrivit cărora "Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității", precum și de dispozițiile art. 91 alin. (3) C. pen., care prevăd că:

"Nu se poate dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, dacă … infractorul s-a sustras de la urmărirea penală".

S-a menționat că așa cum se poate observa din probele de la dosar inculpatul a arătat în fata instanței de apel că instanța de fond nu i-a solicitat niciodată acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, fapt confirmat și de instanța de apel după verificările efectuate în acest sens, iar atunci când a fost întrebat de instanța de apel dacă își dă acest acord, acesta a răspuns că nu, în lipsa unei expertize medicale care să ateste că starea sănătății îi permite acest lucru fără a-i pune viața în pericol. Totodată, la pag. 19 parag. 3 din rechizitoriul de la dosar se arată că "Pe parcursul urmăririi penale inculpatului A. nu i s-a adus la cunoștință fapta pentru care a fost cercetat și încadrarea juridică a acesteia, drepturile și obligațiile prev. de art. 83 C. proc. pen., art. 108 C. proc. pen., precum și faptul că împotriva sa a fost pusă în mișcare acțiunea penală, întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale."

Astfel, s-a arătat că inculpatul a învederat instanței de apel în scris și oral că hotărârea instanței este dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 91 alin. (3) C. pen., care interzic suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile legale incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte în concret constată că toate aceste critici nu se circumscriu cazurilor de casare invocate, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 12 C. proc. pen., în condițiile în care, în realitate:

- judecata nu a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, fiind respectate în cursul judecății dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, astfel cum prevăd dispozițiile legale anterior menționate (pct. 1);

- inculpatul nu contestă elemente de tipicitate ale infracțiunii reținute în sarcina sa (pct. 7), ci însuși fundamentul soluției de condamnare, fiind formulate critici care vizează reanalizarea circumstanțelor comiterii faptei, probele dosarului, încadrarea juridică și vinovăția inculpatului, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare;

- inculpatul nu invocă împrejurarea că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12), ci solicită o reindividualizare a modalității de executare a pedepsei, criticându-se soluția de suspendare sub supraveghere a pedepsei ce i-a fost aplicată, precum și obligația de a presta o muncă în folosul comunității.

În ceea ce privește primul motiv de recurs în casație invocat în cauză, Înalta Curte reține că potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă, în cursul judecății, nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Înalta Curte constată că acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței, precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la critica recurentului inculpat A. privind incidența cazului de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., se reține că aceasta a susținut în esență că în speță competența aparținea Curții de Apel Brașov, întrucât în cauză a fost cercetat și un avocat.

Astfel, s-a susținut de către recurent că în fond și implicit în procedura de cameră preliminară, Judecătoria Brașov era necompetentă atât material, cât și după calitatea persoanei să judece cauza, având în vedere că acesta a fost cercetat împreună cu avocatul J., instanța de judecată fiind astfel inferioară ierarhic Curții de Apel Brașov, competentă legal după calitatea persoanei să judece fondul cauzei. Din aceeași perspectivă, recurentul inculpat a susținut că nici instanța de apel nu era competentă să soluționeze cauze, astfel cum a invocat în fața instanței și cu ocazia judecării apelului.

În prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, inițial s-au efectuat cercetări și cu privire la numitul J., care avea calitatea de avocat, iar cu privire la acesta s-a emis o soluție de clasare prin ordonanța procurorului din data de 4 februarie 2016, dispunându-se totodată și o soluție de declinare a competenței către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov în vederea continuării cercetărilor față de recurentul inculpat din prezenta cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 63 C. proc. pen., dispozițiile art. 44 alin. (2) C. proc. pen. nu se aplică în cursul urmăririi penale și întrucât disjungerea și declinarea au fost dispuse anterior sesizării instanței, aceste dispoziții invocate de recurent nu sunt aplicabile în cauză.

Ulterior, în temeiul art. 325 alin. (1) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Judecătoria Curții de Apel Brașov a dispus preluarea cauzei de la Judecătoria Brașov pentru a fi efectuate cercetările în cauză.

Potrivit legii, această preluare de către parchetul superior ierarhic în vederea efectuării urmăririi penale nu conduce la o prorogare de competență, instanța competentă rămânând cea prevăzută de lege potrivit infracțiunii săvârșite, în speță, competentă să soluționeze cauza în fond, privind pe inculpatul A., fiind judecătoria, conform dispozițiilor art. 35 C. proc. pen.

De altfel, chestiunea competenței instanței a făcut obiectul procedurii de cameră preliminară, prin încheierea din 11 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Brașov, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Încheierea nr. 232 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului Brașov, prin respingerea contestației formulate de inculpatul A., stabilindu-se că Judecătoria Brașov este instanța competentă să judece prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerea recurentului inculpat, potrivit căreia în opinia sa, Curtea de Apel Brașov era competentă să soluționeze cauza în ceea ce îl privește, întrucât plângerea formulată împotriva soluției de clasare a fost soluționată de către Curtea de Apel Brașov, se constată că este de asemenea neîntemeiată, plângerea respectivă fiind soluționată în conformitate cu dispozițiile art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. raportate la art. 38 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., față de calitatea de avocat a numitului J., acest aspect neavând relevanță în cauza de față privindu-l pe inculpatul A..

În fine, se constată că în raport de motivele invocate de recurentul inculpat în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în cursul judecății fiind respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, iar judecata nu a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, pentru a fi incident cazul de casare indicat.

În concret, în cauză, susținerile recurentului inculpat A. subsumate noțiunii de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în sensul cazului de casare invocat sunt raportate de către acesta la modalitatea în care instanțele au apreciat situația de fapt din prezenta cauză și la modalitatea de interpretare a probatoriului.

În opina recurentului, în esență, activitatea de acordare de credite prin contracte autentificate notarial nu este și nu poate fi considerată o activitate infracțională, fiind o activitate comercială reglementată de norme legale specifice, care prevăd și modalitățile de soluționare a unor astfel de litigii generate de aceste contracte, dar în niciun caz nu prevăd consecințe penale. Recurentul inculpat a menționat că așa cum se poate observa din probele de la dosar, a efectuat în perioada 2007 - 2011 activități de creditare în calitate de persoană fizică pentru unele persoane fizice sau juridice române sau străine, activitate care era reglementată de dispozițiile art. 100 al Legii de organizare și funcționare a Arhivei Electronice de Garanții Reale Mobiliare. S-a mai susținut că încheierea contractelor din cauză reprezintă o activitate comercială legală, prin care inculpatul nu a prejudiciat vreo persoană (ci părțile vătămate l-au prejudiciat pe aceasta) și că în niciun alt caz nu s-a reținut în sarcina creditorului vreo vină în comiterea infracțiunii de înșelăciune prin încheierea de astfel de contracte.

Examinând cauza prin prisma criticilor așa cum au fost formulate, Înalta Curte constată că în speță instanțele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului recurent sunt neîntemeiate.

În speță, prin decizia atacată, instanța de control judiciar a menținut soluția primei instanțe, care, în baza art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. și art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (7 acte materiale).

Astfel, se reține că, instanța de fond, prin hotărârea de condamnare, definitivă prin decizia atacată pronunțată de Curtea de Apel Brașov, a stabilit că, în esență, activitatea infracțională a inculpatului A. s-a desfășurat în perioada iunie 2009 - august 2010, când, sub pretextul încheierii unor contracte de credit în condiții avantajoase pentru persoana împrumutată, a solicitat de la un număr mare de persoane sume de bani cu titlu de cheltuieli de apostilare a contractului în limba română și în limba engleză, traducerea contractului și legalizarea traducerii, asigurare de risc financiar și asigurare de viață, sume de bani pe care și le-a însușit, prejudiciind astfel persoanele vătămate - părți civile SC ... SA, prin reprezentant H., SC I. SA, prin reprezentant C., D., E., F. și G..

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A., care în perioada iunie 2009 - august 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, sub pretextul încheierii unor contracte de credit în condiții avantajoase pentru persoana împrumutată, a indus în eroare reprezentanții mai multor societăți comerciale și persoane fizice, determinându-i să achite diverse sume de bani cu titlu de cheltuieli de apostilare a contractelor în limba română și în limba engleză, traducerea contractelor și legalizarea traducerii, asigurare de risc financiar și asigurare de viață, sume de bani pe care și le-a însușit, cu consecința producerii unor prejudicii patrimoniale persoanelor vătămate - părți civile SC ... SA, prin reprezentant H., SC I. SA, prin reprezentant C., D., E., F. și G., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 C. pen. (7 acte materiale).

Înalta Curte subliniază că, pin prisma cazului de casare invocat în cauză, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sintagma "nu este prevăzută de legea penală" privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 februarie 2014 a noului C. pen., instanțele au constatat că infracțiunea de înșelăciune, așa cum a fost reținută în sarcina inculpatului A., nu a fost dezincriminată, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către acesta cu forma de vinovăție prevăzută de lege, dispunând în consecință condamnarea inculpatului pentru această infracțiune.

Înalta Curte menționează că aspectele invocate prin recursul în casație, ce vizează situația de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv, vinovăția inculpatului, probatoriul cauzei ori modul de interpretare a probelor dosarului și în fine, încadrarea juridică dată faptelor, acestea nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casație.

Așadar, astfel de critici nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Or, de vreme ce susținerile recurentului inculpat A. tind, în esență, la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, acestea nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Recurentul inculpat a susținut în esență că ar fi desfășurat o activitate comercială legală și că nu a prejudiciat nicio persoană, însă în cauză, ceea ce i se impută nu este dacă acesta a desfășurat o activitate comercială legală sau nu, ci infracțiunea reținută în sarcina recurentului și pentru care s-a dispus condamnarea sa, constă în faptul că, prin modalitatea concretă în care acesta a acționat, a urmărit și a indus în eroare mai multe societăți comerciale și persoane fizice sub pretextul încheierii unor contracte de credit, determinând persoanele respective să încheie contractele și să achite diverse sume de bani, pe care acesta și le-a însușit, deși nu au fost niciodată acordate creditele respective menționate în contracte și nici nu au fost încheiate polițe de asigurare.

În fine, modalitatea concretă în care a fost desfășurată această activitate de către inculpat, ce a condus la inducerea în eroare și prejudicierea părților civile, a fost reținută de către instanțe, stabilindu-se că faptele acestuia reprezintă infracțiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen.

Concluzionând, Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în speță, instanțele stabilind, pe baza probatoriului administrat, că sunt îndeplinite fără echivoc condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., prin modalitatea concretă în care a acționat inculpatul recurent, acesta urmărind să inducă în eroare părțile civile din cauză, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, pentru care recurentul a fost condamnat în cauză.

În consecință, instanțele au stabilit că faptele deduse judecății există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, așadar, făcând o corectă aplicare a legii, s-a dispus condamnarea acestuia.

Potrivit acestui caz de casare, hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Din interpretarea literală a acestei dispoziții legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menționat acele situații în care este înfrânt principiul legalității pedepsei, printre altele, prin depășirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care fie depășește limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depășește sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

Or, în speță, în raport cu criticile formulate prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal în condițiile în care nu se critică faptul că pedepsele stabilite sunt într-un alt cuantum decât cel prevăzut de lege, în accepțiunea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ci în realitate se critică soluția de suspendare sub supraveghere a pedepsei ce i-a fost aplicată, precum și obligația de a presta o muncă în folosul comunității.

În concret, criticile aduse de recurentul inculpat A. prin acest caz de casare se referă împrejurarea că nu i-a fost solicitat și nu a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, sens în care în opinia apărării, hotărârea atacată încalcă dispozițiile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., potrivit cărora "Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității ...". De asemenea, făcând referiri la mențiunile organului de urmărire penală din rechizitoriu (pag. 19), recurentul inculpat a susținut că decizia atacată încalcă și dispozițiile art. 91 alin. (3) C. pen. care prevăd că nu se poate dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală.

Ambele critici vizează în concret o solicitare de reindividualizare a modalității de executare a pedepsei aplicate în cauză recurentului inculpat. Mai exact, aplicarea dispozițiilor legale invocate de recurent de către instanța de apel presupunând pronunțarea unei soluții de condamnare cu executarea pedepsei stabilite în cauză în regim de detenție, în condițiile în care recurentul critică, în concret, soluția dispusă în baza art. 91 C. pen., de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată în cauză.

Or, în speță, prin decizia atacată, Curtea de Apel Brașov a fost învestită doar cu apelul inculpatului A. împotriva soluției instanței de fond prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. și art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (7 acte materiale), a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Totodată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Brașov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

De asemenea, în baza art. 93 alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Brașov, Primăriei mun. Brașov sau în cadrul oricărei instituții din subordinea Consiliului local al mun. Brașov.

Sub un prim aspect, Înalta Curte subliniază că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, nu poate face obiectul cenzurii instanței solicitarea recurentului inculpat referitoare la reindividualizarea modalității de executare a pedepsei stabilite în sensul de a se aprecia că în mod greșit s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere întrucât inculpatul nu și-a data acordul cu privire prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității ori că s-a sustras de la urmărirea penală, întrucât această solicitare nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casație invocat și anume art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că modalitatea de executarea a unei pedepse la fel ca și reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanței, fie în primă instanță, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească incidența dispozițiilor legale invocate.

Pe de altă parte, procedând în sensul celor menționate de către inculpat, în sensul de a se lua act că acesta nu și-a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerată în folosul comunității ori să se aprecieze că s-a sustras de la urmărirea penală, instanța de apel nu îi putea agrava inculpatului situația în propria cale de atac, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu executare a pedepsei. Procedând astfel, instanța de apel ar fi încălcat principiul non reformatio in pejus când părții i se creează o situație nefavorabilă în propria cale de atac, aspect ce contravine dispozițiilor art. 418 din C. proc. pen.

Se constată așadar că susținerile invocate de recurentul inculpat A. în sprijinul cazului de casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege.

Prin urmare, se reține că și sub acest aspect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate și recursul în casație formulat în cauză este nefondat.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de recurentul inculpat prin calea extraordinară de atac de față, cum ar fi faptul că nu au fost administrate anumite probe, că instanța de apel nu a admis cererea de constatare a lipsei calității de parte civilă a numitului C., că a existat o nelegală citare a persoanei vătămate SC I. SRL Bârlad ori solicitarea de încetare a procesului penal întrucât s-a împlinit termenul de prescripție întrucât nu i s-a comunicat vreo citație sau alt act procedural, se constată că aceste critici nu pot fi analizate pe calea recursului în casație, neputând fi subsumate vreunui caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 310/Ap din data de 8 iulie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 310/Ap din data de 8 iulie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2021.

GGC - CL