ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., faptă săvârșită începând cu data de 30 septembrie 2016, la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen., Curtea de Apel Ploiești a anulat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 luni închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentința penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În baza art. 97 alin. (2) C. pen. raportat la art. 44 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 luni închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, pedeapsa rezultantă fiind de 3 luni și 20 de zile închisoare.

În baza art. 91 C. pen., a suspendat executarea pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen., termen care începe să curgă de la data de 15 februarie 2017, potrivit art. 97 alin. (2) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune Prahova, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului A. ca, în termen de cel mult o lună de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe, să se prezinte la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova - Serviciul de consiliere și sprijin pentru copil și familie, pentru a urma un program de consiliere psihologică cu persoana vătămată B., cu scopul de a i se asigura minorei C. exercitarea dreptului de a avea legături cu ambii părinți.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., a impus inculpatului A. obligația de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere condamnatul A. va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile, în cadrul Primăriei municipiului Ploiești sau S.C. Servicii de gospodărire urbană Ploiești SRL, la alegerea consilierului de probațiune, perioadă din care vor fi scăzute zilele prestate în baza Sentinței penale nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Ploiești a avut în vedere următoarele:

Cu privire la situația de fapt, analizând actele și lucrările dosarului de urmărire penală și probele administrate pe parcursul cercetării judecătorești, Curtea a reținut că inculpatul A. și persoana vătămată B. au fost căsătoriți, iar din relația acestora a rezultat minora C.. Până în luna septembrie 2012 minora a locuit împreună cu ambii părinți, însă aceștia s-au despărțit în fapt, iar minora a rămas cu mama sa. La data de 9 aprilie 2013, persoana vătămată a mers cu minora la un centru medical pentru investigații, însă inculpatul a plecat din incinta unității medicale împreună cu minora, fără consimțământul mamei.

A arătat că, prin Sentința civilă nr. 9301 din 21 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești a fost admisă, în parte, cererea formulată de persoana vătămată B. și s-a stabilit cu titlu provizoriu locuința minorei la aceasta, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de divorț ce forma obiectul Dosarului civil nr. x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, urmând ca autoritatea părintească să fie exercitată provizoriu de ambii părinți.

Pentru că hotărârea nu a fost respectată în ceea ce privește locuința minorei, persoana vătămată a formulat plângere penală prealabilă împotriva inculpatului, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Prin Ordonanța nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 307 alin. (1) C. pen. anterior și aplicarea sancțiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 de RON, apreciindu-se că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni .

De asemenea, a precizat că această soluție a rămas definitivă prin încheierea din data de 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de inculpatul A. împotriva Ordonanțelor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 și respectiv nr. 199/II/2/2014 din data de 20 februarie 2014, care au fost menținute ca legale și temeinice.

Prin Decizia civilă nr. 462 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de inculpat împotriva Sentinței civile nr. 9301 din 21 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu persoana vătămată, a fost anulată în tot sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploiești.

Prin aceeași decizie au fost respinse cererile formulate de persoana vătămată în contradictoriu cu inculpatul, privind obligarea acestuia la respectarea dispozitivului Sentinței civile nr. 9301 din 21 mai 2013 a Judecătoriei Ploiești, la plata pensiei de întreținere până la soluționarea acțiunii de divorț, ca inadmisibile.

După reînregistrarea cauzei la prima instanță, prin Sentința civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/2013, Judecătoria Ploiești a admis cererea principală formulată de persoana vătămată, a admis excepția inadmisibilității capătului aferent cererii reconvenționale formulată de inculpat, privitor la obligarea pârâților D. și E. la restituirea către acesta a jucăriilor minorei, a respins în rest cererea reconvențională ca neîntemeiată și a stabilit provizoriu locuința minorei C., până la soluționarea irevocabilă a procesului de divorț al părților, la domiciliul mamei.

Prin aceeași sentință a fost obligat inculpatul la plata către persoana vătămată și în favoarea minorei, până la soluționarea irevocabilă a procesului de divorț al părților, a unei pensii lunare de întreținere în procent de 25% din venitul net realizat.

Această sentință a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpat, prin Decizia civilă nr. 400 din 18 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Curtea a mai reținut că, urmare a nerespectării dispozițiilor Sentinței civile nr. 2502 din 24 februarie 2014 cu privire la stabilirea domiciliului provizoriu al minorei, inculpatul A. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2013 din data de 10 octombrie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, iar prin sentința penală nr. 50/F/18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 2 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, în baza art. 91 C. pen., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Totodată, a arătat că, prin Sentința civilă nr. 16325 din 2 decembrie 2014, Judecătoria Ploiești a admis în parte acțiunea principală, având ca obiect divorț, formulată de persoana vătămată în contradictoriu cu inculpatul, a admis în parte cererea reconvențională, a declarat desfăcută căsătoria din culpa comună a soților, a dispus ca pe viitor, persoana vătămată să-și reia numele purtat anterior încheierii căsătoriei și a stabilit locuința minorei la domiciliul mamei, tatăl având dreptul de a păstra legături personale cu copilul.

Prin aceeași sentință, în temeiul art. 397 C. civ., s-a stabilit, cu privire la minora C., că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți și a obligat inculpatul la plata pensiei lunare de întreținere în favoarea minorei în cuantum de 25% din veniturile sale nete, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, respingând în rest cererile formulate prin acțiune și cererea reconvențională, ca neîntemeiate.

Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015, a respins excepția tardivității formulării motivelor suplimentare de apel depuse la data de 6 noiembrie 2015, excepția nulității sentinței, precum și a încheierilor de amânare a pronunțării, invocată de persoana vătămată și apelul declarat de inculpat împotriva Sentinței nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești ca nefondat și a obligat inculpatul la plata către persoana vătămată a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de inculpat și a modificat, în parte, Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii apelul declarat de inculpat împotriva Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploiești, pe care a schimbat-o în parte, numai cu privire la cheltuielile de judecată, fiind menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

După rămânerea definitivă a Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, persoana vătămată B. s-a adresat executorului judecătoresc în vederea punerii în executare silită a acestei sentințe, întocmindu-se dosarul de executare silită nr. x din 25 iulie 2016 la Biroul executorului judecătoresc F. din Ploiești .

De asemenea, a reținut că executarea silită a fost încuviințată prin Încheierea nr. 6330 din 3 august 2016 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. x/2016, astfel că executorul judecătoresc F. l-a somat pe inculpatul A. să se prezinte la sediul biroului împreună cu minora pentru a o pune la dispoziția mamei, în data de 30 septembrie 2016 și în data de 1 februarie 2017, însă acesta nu a dat curs solicitării.

O somație a fost trimisă și în data de 15 noiembrie 2016, pentru ca inculpatul să fie prezent la reședința din comuna Ariceștii Rahtivani împreună cu minora C. pentru a o preda mamei, însă la termenul fixat executorul judecătoresc s-a prezentat atât la reședința inculpatului A. din comuna Ariceștii Rahtivani, cât și la școala unde minora frecventează cursurile școlare, fără a o găsi.

În cursul urmăririi penale, fiind audiat cu privire la faptele reținute în sarcina sa, inculpatul A. a arătat în declarația de suspect din 6 iunie 2017 că nu recunoaște că nu respectă măsura privind încredințarea minorei, întrucât aceasta refuză să meargă la mamă din cauza agresivității acesteia și a bunicilor.

În aceeași declarație și în cea luată la data de 16 octombrie 2017 în calitate de inculpat, a arătat, printre altele, că minora a fost reținută de fosta soție și de familia acesteia, care nu l-au lăsat să o vadă, că membrii familiei persoanei vătămate sunt consumatori de alcool, iar fetița a dobândit unele pete pe piele din cauza stresului provocat de mamă și familia acesteia. De asemenea, persoana vătămată are un comportament obsesiv convulsiv și a fost însoțită de gărzi de corp atunci când a venit să o vadă pe minoră, chiar și la școala unde aceasta învață.

În declarația dată la termenul de judecată din data de 21 februarie 2019 în fața primei instanțe, inculpatul a avut aceeași poziție procesuală, arătând că nu recunoaște fapta reținută în sarcina sa prin rechizitoriu, întrucât singura modalitate prin care persoana vătămată a înțeles să ia legătura cu minora a fost aceea de a fi însoțită de o gardă de corp, astfel că nu s-a putut apropia de aceasta pentru a putea discuta direct.

A mai arătat că persoana vătămată a făcut anumite gesturi obscene la adresa sa, a vorbit urât despre inculpat, iar minora a avut probleme la școală cu ceilalți copii din cauza persoanei vătămate, care a adus la școala unde aceasta învață mai multe jucării pentru alți copii.

De asemenea, comportamentul persoanei vătămate la adresa sa a fost unul agasant și răutăcios, iar aceasta dorește să-l îndepărteze de minoră.

În cursul cercetării judecătorești, martorii propuși de inculpat, respectiv G. și H., verișoara de gradul întâi și soțul acesteia, au arătat că nu cunosc amănunte cu privire la împiedicarea de către inculpat a minorei de a-și vedea mama, dar i-au spus acestuia să respecte hotărârea de încredințare a minorei.

Martora G. a mai arătat că a aflat de la minoră că persoana vătămată i-a spus că inculpatul este un om rău, cu ocazia unei vizite la școală, iar ultima dată când a văzut-o pe mama minorei în prezența acesteia din urmă a fost în anul 2014, în curtea domiciliului său din comuna Ariceștii Rahtivani, după care cunoaște că persoana vătămată a luat legătura cu minora numai prin vizite la școala unde aceasta învață.

Aceeași martoră a relatat că, atunci când minora a împlinit 7 ani, a venit supărată de la școală, s-a băgat sub masă și a plâns, spunând că persoana vătămată a venit la școală și i-a spus că tatăl ei este mincinos. După fiecare vizită a mamei la școală minora venea supărată acasă, inclusiv pe învățătoare, pentru că aceasta îi spunea că mama sa o iubește.

Martorul H. a mai arătat că, după divorț, persoana vătămată a venit de mai multe ori la domiciliu său pentru a o vedea pe minoră, o dată însoțită și de părinți, însă a anunțat poliția pentru că avea un comportament inadecvat, adresând injurii la adresa sa, a soției și a minorei, care era de față.

A mai arătat că a fost de față când fostul șef de la poliția Aricești i-a spus persoanei vătămate să ia minora în brațe, însă aceasta din urmă a respins-o.

Același martor a arătat că știe că minora se simte bine cu tatăl său, cu care locuiește de circa 6 ani.

Persoana vătămată a arătat în declarația de la instanță că nu se constituie parte civilă, întrucât nu dorește decât să reia legătura cu fetița sa și aducerea acesteia la domiciliul său, potrivit sentinței prin care i-a fost încredințată.

A mai arătat că inculpatul i-a spus că nu se va atinge niciodată de minoră, că a încercat de mai multe ori să ia legătura și să discute cu acesta, inclusiv prin intermediul executorului judecătoresc, însă inculpatul o șicanează, inclusiv la serviciu, prin formularea de sesizări și plângeri, a agresat-o fizic și psihic, în trafic, chiar și atunci când a mers să vadă fetița, acesta fiind și motivul pentru care a fost nevoită să apeleze la o gardă de corp, angajată printr-un contract de prestări servicii.

Martora I., care este învățătoarea minorei C., a arătat că l-a cunoscut pe inculpat în toamna anului 2015, când a venit cu minora în clasa pregătitoare, acesta explicându-i faptul că părinții minorei sunt separați. La circa trei săptămâni de la începerea școlii a venit și mama minorei, care i-a spus martorei că vrea să o vadă pe minoră, însă aceasta din urmă s-a ascuns sub bancă și a început să plângă.

În aceste condiții, persoana vătămată a plecat, dar a revenit de mai multe ori, până în clasa a doua neputând să ia contact cu minora.

Către sfârșitul clasei a doua, persoana vătămată a reușit să vorbească cu minora, căreia îi reamintea că o iubește, întâlnirile ulterioare desfășurându-se în prezența martorei până în luna noiembrie 2018.

În această lună, persoana vătămată i-a reamintit minorei că o iubește, însă i-a mai spus acesteia să nu creadă prostiile spuse de tatăl său, motiv pentru care minora a avut o reacție de supărare, în sensul că a spus că tatăl său nu minte niciodată și a început să plângă.

Martora a mai arătat că, de la acel incident, relația dintre mamă și minoră a regresat puțin, persoana vătămată continuând să vină să o vadă la școală, însă numai din ușa clasei, pentru a nu supăra minora.

De asemenea, a arătat că nu a observat la niciunul dintre părinți un comportament agresiv în prezența minorei sau a altor copii.

Analizând toate probele administrate în cauză, Curtea a reținut că inculpatul A. a hotărât să decidă în mod unilateral cu privire la minora C., împiedicând persoana vătămată B. să ia legătura cu aceasta fie prin plecarea cu minora de la domiciliu atunci când s-a deplasat executorul judecătoresc în vederea punerii în executare a sentinței de stabilire a domiciliului minorei, fie prin invocarea unor motive de sănătate care o priveau pe minoră (declarație inculpat, dosar fond) ori prin exprimarea unor păreri la adresa mamei minorei, care să o determine pe aceasta din urmă să nu dorească să ia legătura cu mama sa.

Curtea a mai precizat că atitudinea insistentă a persoanei vătămate de a-și vedea fetița și de a lua legătura cu aceasta a dat roade în cele din urmă, așa cum a relatat martora I., învățătoarea minorei, însă lipsa de tact a persoanei vătămate a dus la un oarecare regres al relației ce începuse a fi stabilită.

În opinia primei instanțe, lipsa de tact a mamei de la momentul din luna noiembrie 2018 nu poate reprezenta însă un motiv pentru care persoana vătămată să fie îndepărtată de minoră, această situație de alienare a minorei de mamă fiind consecința comportamentului inculpatului, care în mod repetat a refuzat să se conformeze dispozițiilor Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, definitivă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Susținerile inculpatului, potrivit cărora nu a făcut decât să respecte dorința minorei, nu au fost avute în vedere de instanța de fond, întrucât între părți au avut loc mai multe procese civile legate de minoră și de domiciliul acesteia, niciunul dintre procese neavând ca finalitate stabilirea domiciliului minorei la tată, iar înstrăinarea minorei de mamă s-a făcut tocmai prin comportamentul inculpatului de refuz al încredințării minorei către mamă, așa cum s-a stabilit prin hotărârile judecătorești menționate mai sus.

De altfel, inculpatul a mai fost condamnat pentru o infracțiune de același tip și prin Sentința penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În aceste condiții, Curtea a arătat că fapta inculpatului A., care a reținut-o pe minora C. la locuința sa începând cu data de 30 septembrie 2016, fără consimțământul persoanei vătămate B. și contra dispozițiilor Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, definitivă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., astfel că se impune condamnarea inculpatului pentru această infracțiune.

La individualizarea pedepsei, Curtea a avut în vedere faptul că inculpatul a săvârșit fapta înainte de rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare, respectiv Sentința penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, însă fapta este similară cu cea pentru care i s-a aplicat o pedeapsă de 2 luni închisoare, motiv pentru care a apreciat că se impune o pedeapsă stabilită la maximul special prevăzut de lege, respectiv 3 luni închisoare.

Având în vedere condamnarea anterioară, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 97 alin. (1) C. pen. și a anulat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 luni închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentința penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în baza art. 97 alin. (2) C. pen. rap. la art. 44 alin. (1) C. pen., i-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, pedeapsa rezultantă fiind de 3 luni și 20 de zile închisoare.

În ceea ce privește individualizarea modalității de executare a pedepsei, Curtea a apreciat că, raportat la situația de fapt din cauză, se impune suspendarea pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani a executării pedepsei aplicate inculpatului, conform art. 92 alin. (1) C. pen., termen care începe să curgă de la data de 15 februarie 2017, potrivit art. 97 alin. (2) C. pen.

De asemenea, Curtea a reținut că, chiar dacă față de condamnarea anterioară a inculpatului ar părea că se impune ca pedeapsa aplicată acestuia să fie executată efectiv într-un loc de deținere, Curtea a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, principiul interesului superior al copilului prevalează în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

În cauza de față, Curtea a constatat că litigiul penal a fost declanșat ca urmare a atitudinii inculpatului, care a înțeles să exercite singur drepturile și să ia decizii unilateral cu privire la minora C., contrar dispozițiilor sentinței civile prin care s-a stabilit locuința minorei la domiciliul mamei, dreptul ambilor părinți de a avea legături personale cu copilul și faptul că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, dar și dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

În aceste condiții, a reținut că minora este foarte atașată la acest moment de inculpat, care este tatăl său, așa cum rezultă din declarațiile martorilor care au descris reacțiile pe care minora le-a avut atunci când i s-a spus că tatăl său nu ar spune adevărul, Curtea a apreciat că inculpatului i se poate acorda o ultimă șansă de a da dovadă de maturitate și de a avea în vedere interesul propriului său copil, care trebuie să aibă legături cu ambii părinți, sens în care a impus acestuia, pe lângă obligațiile prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen., și obligația ca, în termen de cel mult o lună de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe, să se prezinte la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova - Serviciul de consiliere și sprijin pentru copil și familie, pentru a urma un program de consiliere psihologică cu persoana vătămată B., cu scopul de a i se asigura minorei C. exercitarea dreptului de a avea legături cu ambii părinți.

Curtea a avut în vedere și faptul că aplicarea unei pedepse este suficientă pentru ca inculpatul să înțeleagă, în ultimă instanță, că fiica sa are nevoie și de mamă, cu atât mai mult cu cât este fetiță, și că nu trebuie să se ajungă la situația în care minora să fie lipsită și de celălalt părinte - inculpatul, care ar putea executa pedeapsa într-un loc de detenție în situația nerespectării obligațiilor stabilite în sarcina sa prin prezenta sentință sau a celor stabilite cu privire la minoră prin hotărârile civile.

Totodată, în baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., a impus inculpatului obligația de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței, iar în baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere condamnatul A. va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Ploiești sau S.C. Servicii de gospodărire urbană Ploiești SRL, la alegerea consilierului de probațiune, perioadă din care au fost scăzute zilele prestate în baza Sentinței penale nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva Sentinței penale nr. 38 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie au formulat apel inculpatul A. și persoana vătămată B..

Prin concluziile orale formulate cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, inculpatul, prin apărător, a solicitat admiterea apelului formulat, iar pe cale de consecință, achitarea acestuia, întrucât fapta nu există.

În esență, a susținut că din întreg materialul probator aflat la dosarul instanței de fond, la dosarul de urmărire penală, cât și cel care a fost administrat nemijlocit în fața instanței de apel, nu rezultă faptul că inculpatul A., a întreprins vreo acțiune directă, în sensul reținerii minorei C..

Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, a precizat faptul că în opinia apărării, persoana vătămată este deranjată de faptul că inculpatul nu a solicitat minorei să aibă o atitudine mai bună față de mama sa, însă acest lucru nu poate fi subsumat dispozițiilor art. 379 C. pen.

A mai învederat instanței faptul că acuzarea a reținut că există o plângere penală formulată la data de 20 martie 2017, data la care s-a dispus încuviințarea hotărârii, aspect în raport de care a apreciat că aceasta a fost făcută cu rea-credință, având în vedere că acuzarea a cunoscut că toate actele de executare reținute în rechizitoriu și care i se impută inculpatului, respectiv cele din data de 30 septembrie 2016, 1 februarie 2016 și 15 noiembrie 2016 nu au respectat o hotărâre judecătorească. A explicat că acea hotărâre nu fusese pusă în executare decât la data de 20 martie 2017.

A precizat că pentru a se pune în mișcare acțiunea penală în ceea ce privește infracțiunea ce se impută inculpatului, este nevoie de formularea unei plângeri prealabile, astfel că instanța poate decide doar dacă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, data de 28 mai 2016 și până la 20 martie 2017, inculpatul a întreprins activități infracționale ce se circumscriu elementului material al infracțiunii.

De asemenea, a arătat că încheierea de încuviințare a executării silite produce efecte de la data de 20 martie 2017, iar pentru faptele săvârșite între data de 20 martie 2017 și până în prezent, nu există formulată o plângere prealabilă, drept pentru care acestea nu se pot analiza de către instanță.

În susținerea aspectelor relatate, a invocat dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 18 din data de 15 ianuarie 2019, prin care se statuează că în această materie, "partajarea" copilului nu se poate face precum în cazul unui bun, ci trebuie avut în vedere și acordul de voință al copilului, chiar dacă este minor, întrucât acesta are dreptul să aleagă părintele la care dorește să locuiască.

Mai mult decât atât, a arătat că se prevede ca o etapă obligatorie a procedurii de punere în executare a hotărârilor judecătorești în această materie, constatarea în mod nemijlocit de către executorii judecătorești a voinței copilului minor.

Or, a opinat că simpla întocmire a unui proces-verbal de afișare a unei somații de către executorul judecătoresc, pentru care nu a existat o încuviințare emisă de o instanță și constatarea faptului că inculpatul nu a prezentat minora la sediul executorului judecătoresc, pentru că se afla în vacanță împreună cu aceasta, nu poate constitui parcurgerea clară a etapei executării silite.

Cu privire la apelul formulat de persoana vătămată a solicitat respingerea acestuia, apreciind că motivele de apel formulate nu vizează dispozițiile exprese ale textului prevăzut de art. 379 C. pen., pentru care a fost condamnat inculpatul.

În acest sens, a susținut că, sub aspectul laturii penale a cauzei, inculpatul beneficiază de un tratament sancționator prea blând, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 luni închisoare aplicată de instanța de fond, având în vedere perseverența infracțională, atitudinea și comportamentul acestuia față de persoana vătămată.

A precizat că deși, inculpatul se află la a treia condamnare pentru aceeași faptă de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, totuși acesta nu a înțeles sa pună în executare hotărârea prin care minora a fost încredințată mamei sale, astfel că, în opinia apelantei persoană vătămată, nu se justifică clemența acordată inculpatului de organele judiciare.

Cu privire la apelul formulat de inculpat, a solicitat respingerea acestuia, susținând în esență, că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 379 alin. (1) C. pen.

La termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2019, persoana vătămată B., prin apărător, a depus note de concluzii, prin care a arătat că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. și, pe cale de consecință, se impune admiterea apelului formulat de persoana vătămată și executarea pedepsei aplicate inculpatului în regim de detenție.

La data de 14 noiembrie 2019, inculpatul A. a depus note de concluzii, solicitând în esență, admiterea apelului formulat, anularea sentinței atacate în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 2 din Protocolul 7 la Convenție, art. 401 - 404 C. proc. pen., iar pe cale de consecință achitarea inculpatului sau în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, întrucât nu s-a pronunțat cu privire la toate aspectele invocate, și care profită acestuia conform principiului "in dubio pro reo", respectiv lipsa unei cercetări judecătorești complete și lipsa unei motivări corespunzătoare atrag sancțiunea nulității absolute, încălcându-se dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea de arme între acuzare și apărare și principiul dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, în susținerea aspectelor învederate în cuprinsul apelului formulat, a invocat practica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la dispozițiile de trimitere în judecată pentru astfel de fapte: în anul 2014 au fost soluționate 1450 de dosare privind nerespectarea măsurilor privind minorii, 10 cu trimitere în judecată, restul soluționate prin dispoziții de clasare sau renunțare la urmărirea penală, motivația majoritară fiind că urmare a audierii minorilor de către agentul de politie, aceștia au declarat că nu doresc să meargă la celălalt părinte.

A mai invocat tardivitatea depunerii plângerii penale prealabile de către partea vătămată B., față de data săvârșirii infracțiunii, respectiv primul act pretins de reținere a minorei.

Astfel, conform rechizitoriului remediat consumarea infracțiunii s-a realizat la data de 30 septembrie 2016, prin neprezentarea inculpatului la executorul judecătoresc cu minora, mama fiind prezentă, iar plângerea penală prealabilă se depune la 3 martie 2017 prin poștă.

Un alt aspect invocat vizează nulitatea sentinței de fond motivat de incompatibilitatea procurorului ce a instrumentat prezenta cauză, față de prevederile art. 64 alin. (1) lit. f) și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, a arătat că așa cum rezultă din comunicarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind Ordonanța de clasare nr. 693/P/2017, procuror J. a cercetat inclusiv plângerea persoanei vătămate B. și BEJ F. pentru "nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorilor", prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. pentru 3(trei) plângeri dispunând clasarea, motivul fiind lipsa plângerii prealabile.

De asemenea, a mai invocat nulitatea absolută a sentinței penale atacate, motivat de împrejurarea că nu s-a pronunțat cu privire la incompatibilitatea de participare la audierea minorei și la întocmirea raportului de constatare de către psiholog K. din partea DGASPC Prahova.

La data de 15 noiembrie 2019, inculpatul A., prin apărător ales avocat L., a depus note de concluzii, prin care a criticat situația de fapt reținută în rechizitoriu, apreciind că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de dispozițiile art. 379 alin. (1) C. pen.

La data de 14 noiembrie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note de concluzii.

Cu privire la tardivitatea plângerii prealabile, a arătat că prin Rechizitoriul nr. x/2017 emis la data de 25 octombrie 2017 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, astfel cum a fost remediat prin Ordonanța nr. 95/P/2015 din data de 13 februarie 2018, s-a reținut că fapta săvârșită de inculpatul A. constă în reținerea minorei C. la locuința sa începând cu data de 30 septembrie 2016, fără consimțământul persoanei vătămate B. și contra dispozițiilor Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploiești, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 a Curții de Apel Ploiești, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 379 alin. (1) C. pen.

Instanța de fond a stabilit că fapta inculpatului A., care a reținut-o pe minora C. la locuința sa începând cu data de 30 septembrie 2016, fără consimțământul persoanei vătămate B. și contrar dispozițiilor Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., astfel că a dispus condamnarea inculpatului pentru această infracțiune.

A arătat că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată M. la data de 7 martie 2017.

Potrivit art. 296 alin. (1) C. proc. pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

Potrivit deciziei de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 1/1987, care își păstrează valabilitatea, în cazul infracțiunii continue data săvârșirii faptei este aceea a încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în raport cu această dată se produc consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spațiu și timp, minoritate, prescripția răspunderii penale, amnistie și grațiere, precum și orice alte consecințe care sunt condiționate de epuizarea activității infracționale.

În consecință, a apreciat că în raport de acest moment se calculează și termenul prevăzut de art. 296 C. proc. pen., astfel încât plângerea prealabilă nu a fost tardiv formulată în prezenta cauză.

Cu privire la suprapunerea perioadei activității infracționale reținute în prezenta cauză cu cea pentru care a fost condamnat anterior prin Sentința penală nr. 50 din 18 decembrie 2015 a Curții de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 42 din 15 februarie 2017 a ICCJ, a susținut că în Dosarul penal nr. x/2014 s-a avut în vedere nerespectarea dispozițiilor privind domiciliul provizoriu al minorei C., astfel cum au fost stabilite prin Sentința civilă nr. 2502 din 24 februarie 2014 a Judecătoriei Ploiești și menținute prin Decizia 400 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Prahova.

Or, în prezenta cauză s-a avut în vedere infracțiunea prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. în raport de ignorarea de către inculpat a dispozițiilor Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploiești, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a stabilit locuința minorei la domiciliul mamei sale.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate de inculpatul A. și de persoana vătămată B., precum și din oficiu, în limitele impuse de art. 417 din C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului reprezintă modalitatea de sancționare pe plan penal a nerespectării drepturilor prevăzute la art. 262 C. civ., art. 401 alin. (1) C. civ. și a art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, potrivit cu care părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Acest drept este prevăzut și de Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990. Potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului pe tărâmul art. 8 din Convenție, legăturile personale între părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți s-a rupt, iar măsurile interne care împiedică o astfel de relație constituie o ingerință în dreptul la viață familială.

În plan penal unul dintre mijloace este incriminarea în art. 379 C. pen., sub denumirea marginală de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, a faptei persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent

Reglementată în capitolul II intitulat "Infracțiuni contra familiei", infracțiunea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului are ca obiect juridic special relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală impun respectarea măsurilor luate privitor la încredințarea minorului, pentru asigurarea creșterii și educării lui pentru păstrarea legăturii acestuia cu părinții săi și impune sub aspectul tragerii la răspundere penală a unei persoane existența unei situații premisă, și anume aceea ca un copil minor să fie încredințat unuia din părinți sau unei anumite persoane, prin hotărâre judecătorească.

Pentru că una din principalele critici formulate de inculpatul A. a vizat achitarea sa întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de dispozițiile art. 379 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va face o analiză punctuală, pe elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 379 C. pen. prin raportare concretă la situația de fapt existentă în cauză.

Deși apărarea în susținerea solicitării de achitare este profund nejuridică solicitându-se achitarea inculpatului A. pe baza unor analogii de genul "ce este întunericul - absența luminii" și alte asemenea alegații care nu au nicio legătura cu acuzația adusă inculpatului, Înalta Curte va face o analiza în fapt și drept conformă cu legea penală și cu normele sale de aplicare pentru că adoptarea unei soluții în cauză trebuia să aibă la baza argumente juridice și nu cugetări și maxime.

Sub aspectul elementului material, infracțiunea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, se realizează, în cazul art. 379 alin. (1) din noul C. pen. prin acțiunea de reținere a minorului de către un părinte, respectiv este vorba despre un minor care a fost încredințat spre creștere și educare unuia dintre părinți sau unei alte persoane iar, acest minor, aflându-se temporar la celălalt părinte sau la unul din părinți, ca urmare a dreptului fiecărui părinte de a avea legături cu copilul său, nu este lăsat să se întoarcă la părintele sau la persoana căreia i-a fost încredințat potrivit legii.

Pentru existența infracțiunii este necesar ca reținerea minorului să se facă fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul.

Pe aceste coordonate apreciază Înalta Curte că se impune analizarea acuzației adusă inculpatului A. și care în conformitate cu probele administrate în cauză se pliază întru totul pe condițiile de tipicitate ale infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.

Deși comportamentul inculpatului A. din punct de vedere infracțional nu este singular, în sensul în care acesta a mai fost cercetat și condamnat penal pentru aceeași infracțiune astfel cum se va arăta, în analiza răspunderii penale din prezenta speța, Înalta Curte va porni de la conținutul dispozițiilor Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, definitivă prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care s-a admis în parte acțiunea principală, având ca obiect divorț, formulată de persoana vătămată în contradictoriu cu inculpatul, a admis în parte cererea reconvențională, a declarat desfăcută căsătoria din culpa comună a soților, a dispus ca pe viitor, persoana vătămată să-și reia numele purtat anterior încheierii căsătoriei și a stabilit locuința minorei la domiciliul mamei, tatăl având dreptul de a păstra legături personale cu copilul.

Prin aceeași sentință, în temeiul art. 397 C. civ., s-a stabilit, cu privire la minora C., că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți și a obligat inculpatul la plata pensiei lunare de întreținere în favoarea minorei în cuantum de 25% din veniturile sale nete, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, respingând în rest cererile formulate prin acțiune și cererea reconvențională, ca neîntemeiate.

Parcursul juridic al acestei sentințe civile prin care minora C. a fost încredințată persoanei vătămate, deși a suferit modificări în căile de atac în sensul în care Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015, a respins excepția tardivității formulării motivelor suplimentare de apel depuse la data de 6 noiembrie 2015, excepția nulității sentinței, precum și a încheierilor de amânare a pronunțării, invocată de persoana vătămată și apelul declarat de inculpat împotriva Sentinței nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești ca nefondat și a obligat inculpatul la plata către persoana vătămată a cheltuielilor de judecată, iar prin Decizia civilă nr. 203 din 27 mai 2016, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de inculpat și a modificat în parte Decizia civilă nr. 3125 din 16 noiembrie 2015 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii apelul declarat de inculpat împotriva Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 a Judecătoriei Ploiești, pe care a schimbat-o în parte, numai cu privire la cheltuielile de judecată, fiind menținute celelalte dispoziții; în esență, dispozițiile principale prin care s-a stabilit locuința minorei la domiciliul mamei au rămas neschimbate.

Astfel, din momentul rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, inculpatul de profesie avocat avea obligația de a aduce la îndeplinire dispoziția instanței fără a mai pune la îndoială forța și caracterul executoriu al unei hotărâri judecătorești, astfel cum a procedat.

După rămânerea definitivă a Sentinței civile nr. 16325 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, persoana vătămată B. s-a adresat executorului judecătoresc în vederea punerii în executare silită a acestei sentințe, întocmindu-se Dosarul de executare silită nr. x din 25 iulie 2016 la Biroul executorului judecătoresc F. din Ploiești .

Executarea silită a fost încuviințată prin Încheierea nr. 6330 din 3 august 2016 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. x/2016, astfel că executorul judecătoresc F. l-a somat pe inculpatul A. să se prezinte la sediul biroului împreună cu minora pentru a o pune la dispoziția mamei, în data de 30 septembrie 2016 și în data de 1 februarie 2017, însă acesta nu a dat curs solicitării.

O somație a fost trimisă și în data de 15 noiembrie 2016, pentru ca inculpatul să fie prezent la reședința din comuna Ariceștii Rahtivani împreună cu minora C. pentru a o preda mamei, însă la termenul fixat executorul judecătoresc s-a prezentat atât la reședința inculpatului A. din comuna Ariceștii Rahtivani, cât și la școala unde minora frecventează cursurile școlare, fără a o găsi.

Așadar, dincolo de faptul că a nesocotit cu bună știință hotărârea instanței civile prin care minora a fost încredințată mamei, a depus și toate "diligențele", ca să împiedice aducerea la îndeplinire a dispozițiilor instanței respectiv să încredințeze minora mamei în pofida oricăror demersuri efectuate de persoana vătămată N., mama minorei.

Dincolo de declarațiile pe care acesta le-a dat în fața instanței de fond și din care transpare cu prisosința atitudinea sa de totală sfidare a legii, acest aspect a fost constatat nemijlocit și cu prilejul audierii sale în fața Înaltei Curți, unde reiterează într-o manieră extrem de ostilă și agresivă versiunea sa proprie, încercând să transforme procesul penal într-unul de divorț, să devieze de la natura cauzei și să plaseze răspunderea penală în sarcina persoanei vătămate ca o justificare a atitudinii sale.

Frapant în conținutul declarației sale dată în fața Înaltei Curți este atitudinea și percepția sa vis a vis de respectarea legii sau mai exact de nerespectarea sa când precizează în mod expres:

"Ca avocat, am specializarea în materie comercială, iar în ceea ce privește punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, consider că în asemenea situație, când e vorba de minori, nu se poate da o soluție categorică, întrucât nu poți să forțezi un copil sau părțile să ia o atitudine într-un sens sau altul.

Consider că o hotărâre judecătorească definitivă are un caracter obligatoriu de la un caz la altul, întrucât trebuie să aibă în vedere spiritul uman, conjunctura și atitudinea părților."

Deși în ultimul cuvânt a încercat să nuanțeze conținutul declarației, Înalta Curte constată că în pofida a ceea ce a încercat să declare, în fapt nicio singură secundă nu a avut de gând să aducă la îndeplinire hotărârea instanței civile.

Acest fapt rezultă cu prisosință din atitudinea anterioară prezentului proces penal, pentru că împotriva atitudinii constante a inculpatului A. de nerespectare a legii de a încredința minora mamei, aceasta a tot apelat la mijloacele legale pe care i le-a pus la dispoziție legea civilă sau penală după caz, și, de fiecare dată atitudinea inculpatului A. a fost aceeași, de refuz total de aducere la îndeplinire a dispozițiilor instanței.

O primă hotărâre nerespectată se referă la Sentința civilă nr. 9301 din 21 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești prin care a fost admisă în parte cererea formulată de persoana vătămată B. și s-a stabilit cu titlu provizoriu locuința minorei la aceasta, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de divorț ce forma obiectul Dosarului civil nr. x/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, urmând ca autoritatea părintească să fie exercitată provizoriu de ambii părinți.

Pentru că hotărârea nu a fost respectată în ceea ce privește locuința minorei, persoana vătămată a formulat plângere penală prealabilă împotriva inculpatului, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Prin Ordonanța nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 307 alin. (1) C. pen. anterior și aplicarea sancțiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 de RON, apreciindu-se că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni .

Această soluție a rămas definitivă prin încheierea din data de 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de inculpatul A. împotriva ordonanțelor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu nr. 459/P/2013 din data de 13 ianuarie 2014 și respectiv nr. 199/II/2/2014 din data de 13 ianuarie 2014 și respectiv nr. 199/II/2/2014 din data de 20 februarie 2014, care au fost menținute ca legale și temeinice.

Un al doilea proces penal a vizat nerespectarea dispozițiilor Sentinței civile nr. 2502 din 24 februarie 2014 cu privire la stabilirea domiciliului provizoriu al minorei, când inculpatul A. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2013 din data de 10 octombrie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, iar prin Sentința penală nr. 50/F din 18 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 42/A din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 2 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, în baza art. 91 C. pen., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Așa cum transpare cu prisosință din situația juridică prezentată mai sus, Înalta Curte apreciază că inculpatul nu a avut în intenție niciun moment să încredințeze pe minoră mamei așa cum a dispus instanța civilă, nu a acceptat și nu a depus un minimum de efort în încercarea disperată a persoanei vătămate de a menține legătură cu minora, ba dimpotrivă a făcut tot ce i-a stat în putință s