Ion Popescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (n. 6332/04) direcționată împotriva României și prin care un cetățean al acestui stat, D. Ion Popescu („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 13 ianuarie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul sa, D. Horațiu-Răzvan Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 15 iunie 2009, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Invocând prevederile articolului 29 § 3, s-a hotărât, în plus, că Camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. PE FAPT I.

În 1992, reclamantul a introduceledintribunalul de circumscripție judiciară din Târgu-Jiu o acțiune de revendicare a unui teren agricol cu suprafață de 1,6 hectare („ha") inclus în certificatul de moștenire n. 74/1956.

Prin sentință din 24 ianuarie 1992, tribunalul a admis acțiunea sa și a ordonat lui V.D. și V.V. să lase reclamantului posesia terenului menționat, înscris în certificatul de moștenire din 1956. La o dată neprecizată, această sentință a devenit definitivă și a fost îmbrăcată în formula executorie.

Printr-o scrisoare din 28 iunie 1994, prefectura Gorj a informat reclamantul că în virtutea certificatului de moștenire n. 74/1956 și a sentinței din 24 ianuarie 1992 era înscris în registrul agricol pentru bunurile menționate. A. Demersuri în vederea executării sentinței din 24 ianuarie 1992 privind terenul agricol 1. Procedura de execuție deschisă de executor judecătoresc

La o dată neprecizată, reclamantul a demarat procedura executării forțate a sentinței din 24 ianuarie 1992. Pe 26 septembrie 1997, un executor judecătoresc l-a pus pe V.D și V.V. în situația de a se conforma. Pe 15 octombrie 1998, executorul a întocmit un proces-verbal de execuție care menționa în special următoarele: „Se cere de la demandant [să indice...] poziția terenului [...] precum și terenurile învecinate cu cel din urmă, mențiuni care nu figurează în dispozitivul sentinței de executat. Reclamantul precizează că va deschide o contestație la execuție cu scopul lărgirii dispozitivului [...]"

Reclamantul a sesizat tribunalul de circumscripție judiciară din Târgu-Jiu cu o acțiune de corectare a erorii materiale a sentinței din 24 ianuarie 1992, cerând ca întinderea terenului menționat în certificatul de moștenire să fie precizată. Prin sentință de procedură din 27 mai 1999, tribunalul a respins acțiunea sa pe motiv că cererea reclamantului viza chestiuni de fond, care nu puteau fi soluționate în cadrul unei acțiuni de corectare a unei erori materiale.

Prin atestate din 1998, 1999, 2001 și 2003, primăria Dragotești a confirmat că în registrul agricol, terenul de 1,6 ha era înscris în numele reclamantului, numele lui V.D. fiind știrbitweet în conformitate cu prevederile sentinței din 24 ianuarie 1992. În schimb, din o scrisoare din 17 septembrie 2003 a tribunalului de circumscripție judiciară din Târgu-Jiu, reiese că sentința din 24 ianuarie 1992 nu a fost transcrisă în registrele funciare pentru a fi opozabilă terților.

Printr-o scrisoare din 23 mai 2003, primăria Dragotești, în răspunsul la o scrisoare a reclamantului, a informat pe acesta că un titlu administrativ care să ateste reconstituirea dreptului său de proprietate nu i se putea elibera, deoarece terenurile agricole și silvice pe care le cerea restituția nu eram supuse legilor de restituție, nefiind fost naționalizate. 2. Demersuri la autoritățile administrative în vederea executării sentinței din 24 ianuarie 1992

Reclamantul s-a adresat direcției recenzării imobiliare și a cadastrului în vederea obținerii executării sentinței. Printr-o scrisoare din 10 septembrie 1992, aceasta din urmă i-a răspuns că nu era competentă pentru executarea deciziilor de justiție, indicând că competența revenea comisiei locale din Dragotești responsabilă cu aplicarea legii n. 18/1991 privind fondul fonciar („legea n. 18/1991").

Pe 30 ianuarie 1998, tribunalul județean Gorj a răspuns la o scrisoare de plângere adresată de reclamant ministerului Justiției, sfătuind-ul să deschidă procedura executării forțate.

Pe 18 august 1998, prefectura Gorj a răspuns la o memorandă adresată de reclamant care se plângea că nu putea să se bucure de posesia terenului. Ea i-a anunțat reclamantului că trebuia să deschidă procedura executării forțate, ea însăși nefiind competentă pentru a reglementa aspectele ridicate de reclamant.

Printr-o scrisoare din 17 octombrie 2001, direcția i-a invitat pe reclamant să se adreseze consiliului local din Dragotești, care era singurul competent pentru a opera modificări în registrele cadastrale în conformitate cu sentința din 24 ianuarie 1992. În scrisoare se preciza că în comuna Dragotești, terenurile nu fuseseră naționalizate în sensul legii n. 18/1991. Printr-o altă scrisoare din 11 noiembrie 2003, direcția a informat reclamantul că trebuia să se adreseze unei persoane autorizate pentru a elabora planul terenului și al împrejurimilor sale, pentru ca el să poată prelua posesia terenului.

Reclamantul a sesizat prefectura Gorj cu mai multe scrisori de plângere, cerând a fi pus în posesia terenurilor. Printr-o scrisoare din 11 februarie 2003, prefectura i-a răspuns că în aplicarea sentinței din 24 ianuarie 1992, era înscris în registrul agricol al comunei Dragotești („poziție de rol") din 5 noiembrie 1993.

În schimb, printr-alte scrisori din 2003, 2004 și 2005, prefectura a indicat că punerea în posesie revenea în exclusivitate competenței comisiei locale responsabile cu aplicarea legii n. 18/1991 („comisia locală"). De asemenea, a informat reclamantul că din 5 noiembrie 1993, figura în registrul agricol al comunei.

În 2004, reclamantul s-a plânge ministerului Interno și Administrației Publice. Acesta din urmă i-a sfătuit să se adreseze unui executor judecătoresc în vederea executării sentinței din 24 ianuarie 1992. 3. Alte demersuri în vederea obținerii terenului agricol

La o dată neprecizată, reclamantul a depus plângere penală împotriva lui N.D. și L.V. pentru tulburare de posesie a unui teren cu suprafață de 1.969 m², care filea parte din 1,6 hectare de teren aparținând reclamantului. Printr-o hotărâre definitivă din 7 decembrie 1998, tribunalul județean Gorj a respins plângerea reclamantului și a achitat pe N.D. și L.V. Tribunalul a constatat că din 1976, reclamantul nu era în posesia suprafeței litigioase și că, în plus, aceasta filea parte din terenul pentru care reclamantul obținuse sentința din 24 ianuarie 1992, care rămânea totuși neexecutată.

La o dată neprecizată în 2001, reclamantul a introdus o acțiune direcționată împotriva lui V.D. și N.T. și a comisiilor locale și județene respectiv, în scopul de a-i obliga să anuleze o decizie din 23 septembrie 1991 a comisiei locale precum și atestații de reconstituire a dreptului de proprietate eliberate în numele lui V.D. și N.T. El valora că prin decizia și atestații contestate, autoritățile locale competente pentru reconstituirea proprietăților au atribuit ilegal lui V.D. și N.T. terenurile silvice și agricole, proprietăți ale părinților săi, și că le ocupau ilegal, fără nici un drept.

Prin sentință din 6 noiembrie 2001, tribunalul de circumscripție judiciară din Motru a constatat că terenurile, printre care terenul agricol cu suprafață de 1,6 hectare divizat în mai multe parcele, erau înscrise în registrul agricol în numele mamei reclamantului care le-a posedere până în 1958. Constatând ulterior că aceste terenuri nu fuseseră niciodată cedate în favoarea vechilor cooperative agricole, tribunalul a concluzionat că legea n. 18/1991 nu era aplicabilă și a respins deci acțiunea reclamantului. Tribunalul a constatat că printr-o scrisoare din 28 iunie 1994, prefectura Gorj fusese notificată reclamantului că în virtutea sentinței din 24 ianuarie 1992, era înscris în registrul agricol, numele lui V.D. fiind știrbit. De asemenea, tribunalul a considerat că reclamantul beneficia de sentința din 24 ianuarie 1992 pentru a-și exercita dreptul de proprietate asupra terenului agricol.

La recursul reclamantului, această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 12 iunie 2002 a tribunalului județean Gorj. Tribunalul județean a considerat, el de asemenea, că dacă reclamantul considera că terți ocupau într-o manieră abuzivă și ilegală terenurile sale, putea deschide o nouă acțiune de revendicare, în ipoteza în care dreptul de cere executarea forțată a sentinței din 24 ianuarie 1992 era prescris.

Prin scrisori din 29 august și 3 noiembrie 2003, procurorul lângă Curtea Supremă de Justiție a informat reclamantul de refuzul sa de a introduce o cale de anulare împotriva hotărârii din 12 iunie 2002.

Pe 17 martie 2006, reclamantul a introdus o acțiune în scopul de a obliga comisiile locale și județene respectiv să ia măsurile necesare și să-l pună în posesia terenurilor moștenite de la părinții. Prin sentință din 27 iunie 2006, tribunalul de circumscripție judiciară din Motru a respins acțiunea reclamantului. Pentru a decide astfel, tribunalul s-a bazat pe declarațiile reclamantului în fața tribunalului, în care declarase că intenția sa nu era de a continua procesul împotriva celor două comisii, ci de a obține ca tribunalul să pronunțe asupra validității actelor care atestă dreptul sa de proprietate.

În 2008, reclamantul a deschis o nouă procedură împotriva celor două comisii administrative pentru a-i obliga să-i elibereze titlul de proprietate pentru terenurile agricole și silvice moștenite de la părinții. El valora că autoritățile nu executaseră sentința din 24 ianuarie 1992. Prin sentință din 19 ianuarie 2009, tribunalul de circumscripție judiciară din Motru a constatat că reclamantul fusese invitat, în aplicarea prevederilor legii n. 18/1991, pentru a fi pus în posesia terenurilor silvice, dar nu se prezentase. De altfel, cât privește terenul de 1,6 ha, tribunalul a mai adăugat că registrul agricol fusese modificat în aplicarea sentinței din 24 ianuarie 1992. Reclamantul nu a informat Curtea sobre ishodul acestei proceduri.

Reclamantul a depus plângeri penale împotriva lui V.D. și V.V. și a unor autorități ale primăriei, denunțând în esență, în virtutea articolului 271 din codul de procedură civilă, opoziția lor la execuția forțată. Printr-o decizie din 4 februarie 2009, procurorul lângă tribunalul de circumscripție judiciară din Motru a constatat că execuția forțată revenea în exclusivitate competenței executorului și a pronunțat o nesoluționare. Reclamantul nu a precizat dacă a depus o cale de atac împotriva acestei decizii. 4. Starea actuală a terenului

Printr-o scrisoare din 26 iunie 2007, ca răspuns la o scrisoare a reclamantul cerând înscrierea sa în cartea funciară, primăria a informat-ul că trebuia să contacteze un specialist în vederea întocmirii fișei cadastrale. Din o copie trimisă de reclamant, rezultă că un plan tehnic a fost întocmit de inginerul V.G., specialist în cadastru, în vederea înscrierii unui imobil cu destinație de locuință în cartea funciară. Planul este datat din 15 octombrie 2003, și menționa că imobilul a fost atribuit beneficiarului planului (reclamantul) printr-o atestație de reconstituire a dreptului de proprietate eliberată de primăria Dragotești. Coordonatele imobilului indicate în plan corespund uneia dintre parcelele care compun terenul agricol. Reclamantul susține totuși că la data actuală nu este înscris în cartea funciară și nu este în posesia terenului. B. Demersuri în vederea restituirii terenului silvic

Printr-o decizie din 17 decembrie 2001, comisia județeană Gorj, recunoscând dreptul reclamantului la restituire în aplicarea legii n. 18/1991, a înscris pe acesta pe o listă conținând locuri disponibile pentru restituirea a două suprafețe de teren silvic, dintre care una în coproprietate. Între 2002 și 2007, reclamantul a fost invitat de comisia locală pentru a fi pus în posesia acestora. Nemulțumit de amplasamentul terenurilor oferite, nu a acceptat ofertele de restituire.

El a depus, de asemenea, o plângere penală împotriva unor autorități ale primăriei sub acuzația de abuz, invocând refuzul lor de a-i restitui terenurile. Printr-o decizie din 5 februarie 2009, procurorul lângă tribunalul de circumscripție judiciară din Motru, constatând că reclamantul refuzase constant să se prezinte pentru punerea în posesia terenurilor, a pronunțat o decizie de nesoluționare. Reclamantul nu a precizat dacă a depus o cale de atac împotriva acestei decizii.

Reclamantul susține că pe 15 aprilie 2009, a fost convocat de primarul Dragotești pentru a-i restitui titlurile de proprietate ale părinților săi pentru terenul silvic și procesele verbale care atestă punerea în posesia acestor terenuri. Reclamantul susține că mențiunile acestor titluri de proprietate nu coincid cu situația reală a terenurilor. II.

Guvernul invocă neepuizarea cailor de atac interne. El consideră că reclamantul ar fi trebuit să angajeze mijloace indirecte pentru a constrânge debitorul să execute obligația sa, în special printr-o plângere la autoritatea exercitând controlul activității executorilor judecătorești în cauză, la președinții tribunalelor de circumscripție judiciară din Târgu-Jiu sau Motru.

Reclamantul contestă teza Guvernului.

Curtea consideră că excepția Guvernului este strans legată de substanța plângerii pe care reclamantul o trage din art. 6 § 1 din Convenție, de aceea se cuvine să o unească la fond (a se vedea, C.C.M.C. c. România (dec.) n. 32922/96, 15 ianuarie 1998). 2. Privind fondurile plângerii

Curtea constată că această plângere nu este manifestă nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul susține că în pofida tuturor eforturilor depuse pentru a obține executarea sentinței definitive din 24 ianuarie 1992, nu a reușit a fi pus în posesia terenului.

Guvernul consideră că responsabilitatea Statului în domeniu al articolului 6 § 1 nu poate fi angajată, din cauza pasivității reclamantului și omisiunea sa de a epuiza caile de atac interne cum ar fi contestația la execuție sau plângerea împotriva executorului. El susține că este vorba, în speță, de o imposibilitate pentru executorii de a pune reclamantul în posesia terenului litigios, din cauza dificultăților de a identifica amplasamentul acestuia.

Curtea reamintește că dreptul la tribunal garantat de art. 6 protejează, de asemenea, executarea deciziilor judiciare definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă supremația dreptului, nu pot rămâne ineficace în dauna unei părți. În consecință, execuția unei decizii judiciare nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-o manieră excesivă (a se vedea hotărârile Burdov c. Rusia, n. 59498/00, § 34, 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi c. Italia citat §§ 63, 66 și Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Colecție de hotărâri și decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40).

Curtea nu este chemată să examineze dacă ordinea juridică internă este potrivită să garanteze execuția deciziilor pronunțate de tribunale. Într-adevăr, fiecărui stat contractant îi revine să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi incumbă. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speță măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (a se vedea mutatis mutandis hotărârea Ignaccolo-Zenide c. România § 108, [GC], n. 31679/96, CEDO 2000-I).

Curtea observă că în speță procedura de execuție este pendintă cel puțin din 1997. Ea constată că în virtutea sentinței definitive din 24 ianuarie 1992, a tribunalul de circumscripție judiciară din Târgu-Jiu, V.D. și V.V. au fost condamnați să lase reclamantului posesia terenului de 1,6 hectare înscris în certificatul de moștenire din 1956. În pofida acestei condamnări, V.D. și V.V. au refuzat să execute această decizie de justiție definitivă. Pentru a executa sentința în cauză, reclamantul a deschis numeroase proceduri și demersuri care s-au dovedit a fi toate ineficace.

Privind obligația autorităților de a lua măsuri adecvate pentru a executa sentința definitivă din 24 ianuarie 1992 a tribunalul de circumscripție judiciară din Târgu-Jiu, Curtea observă că această sentință a fost îmbrăcată în formula executorie și că primele tentative de execuție au avut loc cel târziu în 1997. Curtea constată în acest sens că pe 26 septembrie 1997, executorul a pus debitorii în situația de a se conforma acestei sentințe definitive. Ca urmare a demersurilor reclamantului, pe 15 octombrie 1998, executorul s-a deplasat pe teren pentru a proceda la execuție dar fără succes, deoarece terenul în cauză nu era identificat. Cu toate acestea, Curtea observă că sentința în cauză filea referință la terenul menționat în certificatul de moștenire n. 74/1956 și că terenul era ocupat de V.D. și V.V. Curtea observă, de asemenea, că demersurile deschise de reclamant între 1998 și 2004 la autoritățile administrative, pentru a vedea executată sentința definitivă favorabilă, nu au dat roade nici ele (cf. §§ 10-18 mai sus). Din dosarul de față la Curte rezultă că reclamantul a întreprins demersuri regulate cerând execuția. Astfel Curtea constată că esența arsenalului juridic pus la dispoziția reclamantului pentru a executa decizia care-i era favorabilă, și anume recuregurului executorii, s-a dovedit inadecvată și ineficace pe mai mulți ani.

Ținând seama de obligațiile incumbente autorităților, ca depozitare ale forței publice în materie de execuție, Curtea observă că autoritățile române nu au aplicat nici o pedeapsă debitorilor, pe baza neexecutării deciziilor de justiție definitive. În final, Curtea constată că în pofida acțiunilor și procedurilor numeroase intentate de reclamant pe mai mulți ani, sentința în cauză nu a fost executată.

Cât privește caile de atac indicate de Guvern, nu se poate reproșa reclamantului că nu le-a utilizat pentru a relua, înainte de a sesiza Curtea, demersuri de execuție forțată, chiar dacă acelea la care recurise s-au dovedit ineficace (cf. Constantin Oprea c. România, n. 24724/03, § 41 in fine, 8 noiembrie 2007). De altfel, argumentul Guvernului privind dificultăți pentru executorii de a identifica amplasamentul terenului litigios nu poate fi acceptat de Curte, această situație nefiind imputabilă reclamantului.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că în speță, pe mai mult de treisprezece ani, autoritățile naționale nu au luat măsurile necesare pentru a executa o decizie judiciară definitivă și executorie și au lipst dispozițiile articolului 6 § 1 din Convenție de orice efect util (cf. mutatis mutandis Ruianu c. România, n. 34647/97, §§ 67-73, 17 iunie 2003).

Prin urmare, se cuvine să se respingă excepția de neepuizare a cailor de atac interne ridicată de Guvern și să se constate că a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Ținând seama de concluziile figurând la paragrafele 41-46 mai sus, Curtea concluzionează că această plângere trebuie declarată admisibilă, dar că nu se cuvine să se pronunțe pe fond (a se vedea, mutatis mutandis, entre altele, Laino c. Italia [GC], n. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I; Biserica Catolică din La Chania c. Grecia, 16 decembrie 1997, § 50, Colecție de hotărâri și decizii 1997-VIII; și Ruianu, citat, § 75). III.

Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască al datorii formulate, Curtea nu a observat nici o aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției și trebuie respinse ca fiind manifestă nefondate în aplicare a articolului 35 din Convenție. IV.

Reclamantul consideră că cea mai bună reparare a prejudiciului material ar fi restituirea terenului litigios. Din acest motiv, nu cere nici o sumă pentru aceasta. Reclamantul susține că a suferit prejudiciu moral din cauza imposibilității, din 1992, de a vedea restituit terenul. El susține că demersurile administrative deschise în vederea aceasta, i-au cauzat suferințe morale și fizice. Cu toate acestea, reclamantul susține că nu poate, la acest stadiu, cuantifica suma despăgubirii pentru prejudiciile morale, deoarece potrivit sa, singura reparare a prejudiciilor suferite ar fi execuția, de către autoritățile române, a sentinței definitive favorabile.

Guvernul cere Curții să respingă cererile de reparare a prejudiciului material și moral formulate de reclamant.

Curtea observă că reclamantul nu și-a prezentat cererile sub titlul satisfacției echitabile. De altfel, Curtea reamintește că o hotărâre care constată o violare impune Statului pârât obligația juridică de a pune capăt violării și de a șterge consecințele acesteia în manieră de a restitui cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Metaxas, citat, § 35, și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). În speță, Curtea consideră că execuția sentinței definitive date pe 24 ianuarie 1992 de jurisdicțiile ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu aceea în care ar fi fost dacă cerințele articolului 6 § 1 din Convenție nu ar fi fost încălcate. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Unește la fond excepția preliminară a Guvernului și o respinge; 2. Declară cererea admisibilă cât privește plângerile trase din articolele 6 § 1 și 1 din Protocolul n. 1 la Convenție privind neexecutarea sentinței definitive din 24 ianuarie 1992 și inadmisibilă pentru rest; 3. Declară că a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Declară că nu se cuvine să se examineze plângerea trasă din art. 1 din Protocolul n. 1 la Convenție; 5. Declară că Statul trebuie să execute sentința definitivă din 24 ianuarie 1992 a tribunalul de circumscripție judiciară din Târgu-Jiu, în termen de trei luni de la data în care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție. Întocmit în limba română, apoi comunicat în scris pe 27 iulie 2010 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 6332/04) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Ion Popescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 13 janvier 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Horațiu-Răzvan Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 15 juin 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3 il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

En 1992, le requérant introduisit devant le tribunal de première instance de Târgu-Jiu une action en revendication d'un terrain agricole d'une surface de 1,6 hectares (« ha ») inclus dans le certificat d'hérédité n o 74/1956.

Par un jugement du 24 janvier 1992, le tribunal accueillit son action et ordonna à V.D. et V.V. de laisser au requérant la possession dudit terrain, inscrit dans le certificat d'hérédité de 1956. A une date non précisée, ce jugement devint définitif et fut revêtu de la formule exécutoire.

Par un courrier du 28 juin 1994, la préfecture de Gorj indiqua au requérant qu'en vertu du certificat d'hérédité n o 74/1956 et du jugement du 24 janvier 1992 il était inscrit sur le registre agricole pour les biens mentionnés. A. Démarches en vue de l'exécution du jugement du 24 janvier 1992 concernant le terrain agricole 1. Procédure d'exécution entamée par l'huissier

A une date non-précisée, le requérant démarra la procédure d'exécution forcée du jugement du 24 janvier 1992. Le 26 septembre 1997, un huissier mit V.D et V.V. en demeure d'obtempérer. Le 15 octobre 1998, l'huissier dressa un procès-verbal d'exécution qui mentionnait notamment ce qui suit : « Il est exigé du demandeur [qu'il indique...] la position du terrain [...] ainsi que les terrains voisins de ce dernier, mentions qui ne figurent pas au dispositif du jugement à exécuter. Le requérant précise qu'il va entamer une contestation à l'exécution en vue de l'élargissement du dispositif [...] »

Le requérant saisit le tribunal de première instance de Târgu-Jiu d'une action en rectification d'erreur matérielle du jugement du 24 janvier 1992, demandant que l'étendue du terrain mentionnée dans le certificat d'hérédité soit précisée. Par un jugement avant dire droit du 27 mai 1999, le tribunal rejeta son action au motif que la demande du requérant visait des questions de fond, qui ne pouvaient pas être tranchées dans le cadre d'une action en rectification d'une erreur matérielle.

Par des attestations de 1998, 1999, 2001 et 2003, la mairie de Dragotești confirma que sur le registre agricole, le terrain de 1,6 ha était inscrit au nom du requérant, le nom de V.D. étant rayé en conformité avec les dispositions du jugement du 24 janvier 1992. En revanche, il ressort d'un courrier du 17 septembre 2003 du tribunal de première instance de Târgu-Jiu, que le jugement du 24 janvier 1992 ne fit pas l'objet d'une transcription dans les registres fonciers afin de le rendre opposable aux tiers.

Par courrier du 23 mai 2003, la mairie de Dragotești, en réponse à une lettre du requérant, informa ce dernier qu'un titre administratif attestant de la reconstitution de son droit de propriété ne pouvait pas lui être délivré, parce que les terrains agricoles et forestiers dont il demandait la restitution ne faisaient pas l'objet des lois de restitution, n'ayant pas été nationalisés. 2. Démarches auprès des autorités administratives en vue de l'exécution du jugement du 24 janvier 1992

Le requérant s'adressa à la direction du recensement immobilier et du cadastre en vue d'obtenir l'exécution du jugement. Par un courrier du 10 septembre 1992, cette dernière lui répondit qu'elle n'était pas compétente pour la mise à exécution des décisions de justice, indiquant que la compétence revenait à la commission locale de Dragotești chargée de l'application de la loi n o 18/1991, sur le fonds foncier (« loi n o 18/1991 »).

Le 30 janvier 1998, le tribunal départemental de Gorj répondit à un courrier de réclamation adressé par le requérant au ministère de la Justice en lui conseillant d'entamer la procédure d'exécution forcée.

Le 18 août 1998, la préfecture de Gorj répondit à un mémoire adressé par le requérant qui se plaignait de ne pas pouvoir jouir de la possession du terrain. Elle fit savoir au requérant qu'il devait entamer la procédure d'exécution forcée, elle-même n'étant pas compétente pour régler les aspects soulevés par le requérant.

Par courrier du 17 octobre 2001, la direction invita le requérant à s'adresser au conseil local de Dragotești, qui était le seul compétent pour opérer les modifications dans les registres du cadastre en conformité avec le jugement du 24 janvier 1992. Dans le courrier, il était précisé que dans la commune de Dragotești, les terrains n'avaient pas été nationalisés au sens de la loi n o 18/1991. Par un autre courrier du 11 novembre 2003, la direction informa le requérant qu'il devait s'adresser à une personne agréée afin qu'elle dresse le plan du terrain et ses alentours pour qu'il puisse prendre possession de son terrain.

Le requérant saisit la préfecture de Gorj de plusieurs courriers en réclamation, demandant à être mis en possession de ses terrains. Par un courrier du 11 février 2003, la préfecture lui répondit qu'en application du jugement du 24 janvier 1992, il était inscrit dans le registre agricole de la commune de Dragotești (« poziție de rol ») à compter du 5 novembre 1993.

En revanche, par d'autres courriers de 2003, 2004 et 2005, la préfecture indiqua que la mise en possession relevait de la seule compétence de la commission locale chargée de l'application de la loi n o 18/1991 (« commission locale »). Par ailleurs, elle informa le requérant que, depuis le 5 novembre 1993, il figurait dans le registre agricole de la commune.

En 2004, le requérant se plaignit auprès du ministère de l'Intérieur et de l'Administration publique. Ce dernier lui conseilla de s'adresser à un huissier en vue de l'exécution du jugement du 24 janvier 1992. 3. Autres démarches en vue d'obtenir le terrain agricole

A une date non précisée le requérant forma contre N.D. et L.V. une plainte pénale pour trouble de possession d'un terrain d'une surface de 1 969 m², faisant partie des 1,6 hectares de terrain appartenant au requérant. Par un arrêt définitif du 7 décembre 1998, le tribunal départemental de Gorj rejeta la plainte du requérant et acquitta N.D. et L.V. Le tribunal constata en effet que, depuis 1976, le requérant n'était pas en possession de la surface objet du litige et qu'en outre, celle-ci faisait partie du terrain pour lequel le requérant avait obtenu le jugement du 24 janvier 1992, qui demeurait néanmoins inexécuté.

A une date non précisée en 2001, le requérant introduisit une action dirigé contre V.D. et N.T. et les commissions locale et départementale respectivement, tendant à les obliger à annuler une décision du 23 septembre 1991 de la commission locale ainsi que les attestations de reconstitution du droit de propriété délivrées au nom de V.D. et N.T. Il faisait valoir que par la décision et les attestations contestées, les autorités locales compétentes pour la reconstitution des propriétés avaient illégalement attribué à V.D. et N.T. les terrains forestiers et agricoles, propriétés de ses parents, et qu'ils les occupaient illégalement, sans aucun droit.

Par un jugement du 6 novembre 2001, le tribunal de première instance de Motru constata que les terrains, parmi lesquels le terrain agricole d'une surface de 1,6 hectares divisé en plusieurs parcelles, étaient inscrits dans le registre agricole au nom de la mère du requérant qui les avait possédés jusqu'en 1958. Constatant par la suite que ces terrains n'avaient jamais été cédés au profit des anciennes coopératives agricoles, le tribunal conclut que la loi n o 18/1991 n'était pas applicable et rejeta de ce fait l'action du requérant. Le tribunal constata en effet que, par courrier du 28 juin 1994, la préfecture de Gorj avait fait savoir au requérant, qu'en vertu du jugement du 24 janvier 1992, il était inscrit au registre agricole, le nom de V.D. étant radié. Par ailleurs, le tribunal estima que le requérant bénéficiait du jugement du 24 janvier 1992 pour faire valoir son droit de propriété sur le terrain agricole.

Sur recours du requérant, ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 12 juin 2002 du tribunal départemental de Gorj. Le tribunal départemental estima, lui aussi, que si le requérant estimait que des tiers occupaient d'une manière abusive et illégale ses terrains, il pouvait entamer une nouvelle action en revendication, dans l'hypothèse où le droit de demander l'exécution forcée du jugement du 24 janvier 1992 était prescrit.

Par lettres des 29 août et 3 novembre 2003, le procureur près la Cour suprême de justice informa le requérant de son refus d'introduire un recours en annulation contre l'arrêt du 12 juin 2002.

Le 17 mars 2006, le requérant introduisit une action tendant à obliger les commissions locale et départementale respectivement à faire les démarches nécessaires et à le mettre en possession des terrains hérités de ses parents. Par un jugement du 27 juin 2006, le tribunal de première instance de Motru rejeta l'action du requérant. Pour décider ainsi, le tribunal s'appuya sur les déclarations du requérant devant le tribunal, dans lesquelles il avait déclaré que son intention n'était pas de poursuivre le procès à l'encontre des deux commissions, mais d'obtenir que le tribunal statue sur la validité des actes attestant de son droit de propriété.

En 2008, le requérant entama une nouvelle procédure à l'encontre des deux commissions administratives afin de les obliger à lui délivrer le titre de propriété pour les terrains agricoles et forestiers hérités de ses parents. Il faisait valoir que les autorités n'avaient pas exécuté le jugement du 24 janvier 1992. Par un jugement du 19 janvier 2009, le tribunal de première instance de Motru constata que le requérant avait été invité, en application des dispositions de la loi n o 18/1991, pour être mis en possession des terrains forestiers, mais ne s'était pas présenté. Par ailleurs, pour ce qui est du terrain de 1,6 ha, le tribunal ajouta que le registre agricole avait été modifié en application du jugement du 24 janvier 1992. Le requérant n'informa pas la Cour de l'issue de cette procédure.

Le requérant forma des plaintes pénales contre V.D. et V.V. et des autorités de la mairie, en dénonçant au principal, en vertu de l'article 271 du code de procédure civile, leur opposition à l'exécution forcée. Par décision du 4 février 2009, le procureur près le tribunal de première instance de Motru constata que l'exécution forcée relevait de la seule compétence de l'huissier et rendit un non-lieu. Le requérant n'a pas précisé s'il a formé un recours contre cette décision. 4. État actuel du terrain

Par un courrier du 26 juin 2007, en réponse à une lettre du requérant demandant son inscription dans le livre foncier, la mairie l'informa qu'il devait contacter un spécialiste en vue de dresser la fiche cadastrale. Il ressort d'une copie envoyée par le requérant, qu'un plan technique a été dressé par l'ingénieur V.G., spécialiste du cadastre, en vue de faire inscrire un immeuble à destination d'habitation dans le livre foncier. Le plan est daté du 15 octobre 2003, et fait mention de ce que l'immeuble a été attribué au bénéficiaire du plan (le requérant) par attestation de reconstitution du droit de propriété délivrée par la mairie de Dragotești. Les coordonnées de l'immeuble indiquées dans le plan correspondent à l'une des parcelles composant le terrain agricole. Le requérant allègue toutefois qu'à ce jour il n'est pas inscrit dans le livre foncier et qu'il n'est pas en possession du terrain. B. Démarches en vue de restitution du terrain forestier

Par une décision du 17 décembre 2001, la commission départementale de Gorj, reconnaissant le droit du requérant à la restitution en application de la loi n o 18/1991, inscrivit ce dernier sur une liste contenant des emplacements disponibles pour la restitution de deux surfaces de terrain forestier, dont une en copropriété. Entre 2002 et 2007, le requérant fut invité par la commission locale afin d'être mis en leur possession. Mécontent de l'emplacement des terrains offerts, il n'accepta pas les offres de restitution.

Il déposa également une plainte pénale à l'encontre des autorités de la mairie du chef d'abus, invoquant leur refus de lui restituer ses terrains. Par une décision du 5 février 2009, le procureur près le tribunal de première instance de Motru, constatant que le requérant avait constamment refusé de se présenter en vue de la mise en possession des terrains, rendit une décision de non-lieu. Le requérant n'a pas précisé s'il a formé un recours contre cette décision.

Le requérant affirme que le 15 avril 2009, il fut convoqué par le maire de Dragotești afin de lui remettre les titres de propriété de ses parents pour le terrain forestier et les procès verbaux attestant de la mise en possession desdits terrains. Le requérant allègue que les mentions desdits titres de propriété ne coïncident pas avec la situation réelle des terrains. II.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il considère que le requérant aurait dû employer des moyens indirects afin de contraindre le débiteur à exécuter son obligation, notamment une plainte auprès de l'autorité exerçant le contrôle de l'activité des huissiers de justice en question, auprès des présidents des tribunaux de première instance de Târgu-Jiu ou de Motru.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.

La Cour estime que l'exception du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief que le requérant tire de l'article 6 § 1 de la Convention, de sorte qu'il y a lieu de la joindre au fond (voir, C.C.M.C. c. Roumanie (déc.) n o 32922/96, 15 janvier 1998). 2. Sur le bien fondé du grief

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant affirme que malgré tous les efforts déployés afin d'obtenir l'exécution du jugement définitif du 24 janvier 1992, il n'a pas réussi à être mis en possession de son terrain.

Le Gouvernement considère que la responsabilité de l'État sur le terrain de l'article 6 § 1 ne saurait être engagée, en raison de la passivité du requérant et de son omission d'épuiser les voies de recours internes tels que la contestation à exécution ou la plainte contre l'huissier de justice. Il affirme qu'il s'agit, en l'espèce, d'une impossibilité pour les huissiers de justice de mettre le requérant en possession du terrain litigieux, en raison des difficultés pour identifier son emplacement.

La Cour rappelle que le droit au tribunal garanti par l'article 6 protège également la mise en œuvre des décisions judiciaires définitives et obligatoires qui, dans un État qui respecte la prééminence du droit, ne peuvent rester inopérantes au détriment d'une partie. Par conséquent, l'exécution d'une décision judiciaire ne peut être empêchée, invalidée ou retardée de manière excessive (voir les arrêts Burdov c. Russie, n o 59498/00, § 34, 7 mai 2002, non publié ; Immobiliare Saffi c. Italie précitée §§ 63, 66 et Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 510-511, § 40).

La Cour n'est pas appelée à examiner si l'ordre juridique interne est apte à garantir l'exécution des décisions prononcées par les tribunaux. En effet, il appartient à chaque État contractant de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d'examiner si en l'espèce les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes (voir mutatis mutandis l'arrêt Ignaccolo-Zenide c. Roumanie § 108, [GC], n o 31679/96, ECHR 2000-I).

La Cour note qu'en l'espèce la procédure d'exécution est pendante au moins depuis 1997. Elle constate qu'en vertu du jugement définitif du 24 janvier 1992, du tribunal de première instance de Târgu-Jiu, V.D. et V.V. ont été condamnés à laisser au requérant la possession du terrain de 1,6 hectares inscrit dans le certificat d'hérédité de 1956. Malgré cette condamnation, V.D. et V.V. ont refusé d'exécuter cette décision de justice définitive. Afin de faire exécuter le jugement en question, le requérant a entamé de nombreuses procédures et démarches qui se sont toutes révélées inefficaces.

En ce qui concerne l'obligation pour les autorités de prendre des mesures adéquates afin d'exécuter le jugement définitif du 24 janvier 1992 du tribunal de première instance de Târgu-Jiu, la Cour note que ce jugement a été revêtu de la formule exécutoire et que les premières tentatives d'exécution ont eu lieu au plus tard en 1997. La Cour constate à cet égard que le 26 septembre 1997 l'huissier de justice a mis les débiteurs en demeure d'obtempérer à ce jugement définitif. A la suite des démarches du requérant, le 15 octobre 1998, l'huissier de justice s'est rendu sur place afin de procéder à l'exécution mais sans succès, car le terrain en cause n'était pas identifié. Or, la Cour observe que le jugement en question faisait référence au terrain mentionné dans le certificat d'hérédité n o 74/1956 et que ce terrain était occupé par V.D. et V.V. La Cour note également que les démarches entamées par le requérant entre 1998 et 2004 auprès des autorités administratives, afin de voir exécuter le jugement définitif favorable, n'ont pas abouti elles non plus (cf. §§ 10 ‑ 18 ci-dessus). Il ressort du dossier devant la Cour que le requérant a accompli des démarches régulières en demandant l'exécution. Ainsi la Cour constate que l'essentiel de l'arsenal juridique mis à la disposition du requérant pour faire exécuter la décision qui lui était favorable, à savoir le recours à des huissiers de justice, s'est montré inadéquat et inefficace sur plusieurs années.

Eu égard aux obligations incombant aux autorités, en tant que dépositaires de la force publique en matière d'exécution, la Cour relève que les autorités roumaines n'ont infligé aucune sanction aux débiteurs, du chef de la non-exécution de décisions de justice définitives. En définitive, la Cour constate qu'en dépit des nombreuses actions et procédures intentées par le requérant pendant plusieurs années, le jugement en question n'a pas été exécuté.

Pour ce qui est des voies de recours indiquées par le Gouvernement, on ne saurait reprocher au requérant de ne pas les avoir utilisées pour recommencer, avant de saisir la Cour, des démarches d'exécution forcée, alors même que celles auxquelles il a recourues se sont révélées inefficaces (cf. Constantin Oprea c. Roumanie , n o 24724/03, § 41 in fine , 8 novembre 2007). Au demeurant, l'argument du Gouvernement relatif aux difficultés, pour les huissiers de justice, d'identifier l'emplacement du terrain litigieux ne saurait être retenu par la Cour, cette situation n'étant pas imputable au requérant.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu'en l'espèce, pendant plus de treize ans, les autorités nationales n'ont pris les mesures nécessaires afin d'exécuter une décision judiciaire définitive et exécutoire et ont privé les dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile (cf. mutatis mutandis Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 67-73, 17 juin 2003).

Partant, il y a lieu de rejeter l'exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement et de constater qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Eu égard à ses conclusions figurant aux paragraphes 41-46 ci-dessus, la Cour conclut que ce grief doit être déclaré recevable, mais qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond (voir, mutatis mutandis entre autres, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I ; Eglise catholique de La Canée c. Grèce , 16 décembre 1997, § 50, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII ; et Ruianu, précité, § 75). III.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention et doivent être rejetés comme étant manifestement mal fondés en application de l'article 35 de la Convention. IV.

Le requérant considère que la meilleure réparation du préjudice matériel serait la restitution du terrain litigieux. De ce fait, il ne réclame aucun montant à ce titre. Le requérant affirme avoir subi un préjudice moral en raison de l'impossibilité, depuis 1992, de se voir restituer son terrain. Il affirme que les démarches administratives entamées en ce sens, lui ont causé souffrances morale et physique. Toutefois, le requérant affirme ne pas pouvoir, à ce stade, quantifier le montant de l'indemnisation pour les préjudices moraux, car d'après lui, la seule réparation des préjudices ainsi subis serait l'exécution, par les autorités roumaines, du jugement définitif favorable.

Le Gouvernement demande à la Cour de rejeter les demandes de réparation du préjudice matériel et moral formulées par le requérant.

La Cour observe que le requérant n'a pas présenté ses demandes au titre de la satisfaction équitable. Par ailleurs, la Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'État défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas , précité, § 35, et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). En l'espèce, la Cour estime que l'exécution du jugement définitif rendu le 24 janvier 1992 par les juridictions placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 6 § 1 de la Convention n'avaient pas été méconnues. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l'exception préliminaire du Gouvernement et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable pour ce qui est des griefs tirés des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1 à la Convention concernant la non-exécution du jugement définitif du 24 janvier 1992 et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu'il n'y a pas lieu pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit que l'État doit exécuter le jugement définitif du 24 janvier 1992 du tribunal de première instance de Târgu-Jiu, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2010 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président