AFFAIRE IOAN MOLDOVAN c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

13.10.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE IOAN MOLDOVAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IOAN MOLDOVAN c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31334/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 octombrie 2009 DEFINIF 13/01/2010 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Ioan Moldovan c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, President, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judges, și Santiago Quesada, grefierul secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 septembrie 2009, Rend Hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedural La originea cazului (n 31334/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Ioan Moldovan ( La 5 mai 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1921 și locuiește în Cluj-Napoca. Geneza din cauza În 1946 reclamantul a primit în donație de la tatăl său un teren într-un anumit loc. În 1951, tatăl reclamantului a redactat un testament în favoarea M.V., fratele reclamantului, pentru alte parcele de teren, printre care o parcelă înregistrată în registrul funciar sub n În 1971 și 31 octombrie 1972, cu ocazia împărțirii succesiunii tatălui său, reclamantul a declarat în mod expres în fața notarului că renunță la succesiune și, prin urmare, notarul va elibera M.V. un certificat de moștenitor care să ateste calitatea sa de moștenitor legal și testamentar. În 1959, un teren de 34,45 ha aparținând tatălui reclamantului a făcut obiectul unei naționalizări în temeiul Decretului nr. 115/1959. La 23 ianuarie 1992, M.V. și soția sa M.A. au primit un certificat de proprietate pentru un teren de 9 ha. Potrivit afirmațiilor sale, reclamantul a solicitat autorităților administrative să i se atribuie terenul pe care îl primise ca donație de la tatăl său în 1946, însă, întrucât acest teren era ocupat, el a acceptat, printre altele, o parcelă de 7,30 ha într-un loc care îi aparținea și tatălui său. Printr-un proces-verbal din 8 noiembrie 1994 reclamantul a fost pus în posesia unui teren de 9 ha compus din mai multe parcele, printre care parcela de 7,30 ha înregistrată în registrul funciar la nr. 507. La 12 ianuarie 1995, i s-a eliberat un titlu de proprietate pentru acest teren. 10. În 1995 M.V., care, potrivit reclamantului, ocupa parcela de 7,30 ha, sesiza tribunalul departamental din Cluj ( O acțiune împotriva comisiei locale de la Cluj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pentru a fi pus în posesia unui teren de 9 ha și pentru a obține anularea unor acte administrative ulterioare care nu îi cunosc drepturile. Prin hotărârea definitivă din 31 ianuarie 1996, tribunalul intima comisiei locale de a-l pune în posesia unui teren de 9 ha, în conformitate cu atestatul din 23 ianuarie 1992 (punctul 7 de mai sus11). Reclamantul se afla în imposibilitatea de a se bucura de terenul său deoarece era ocupat de M.V. și M.A., care refuzau să-l elibereze. Procedura de anulare a titlului de proprietate al reclamantului 12. La 12 ianuarie 1996, reclamantul a formulat o acțiune împotriva M.V. și M.A., în vederea recunoașterii dreptului de proprietate asupra parcelei de 7,30 ha, ocupată de aceștia din urmă. Acuzații au formulat o cerere reconvențională împotriva reclamantului și a comisiei departamentale din Cluj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul. În cazul în care Tribunalul de Primă Instană din Cluj-Naqo nu respectă legea nr. 18/91. 13. A acceptat acțiunea reclamantului, considerând că titlul său de proprietate fusese emis în mod legal și a obligat pârâtii să își recunoască dreptul de proprietate pe terenul de 7,30 ha și să elibereze terenul pe care îl ocupau fără drept. 14. La 4 martie 1998, tribunalul departamental, potrivit căruia comisia de departament, care emitese titlul reclamantului, nu a fost citată pentru raportul de expertiză, a pronunțat hotărârea anterioară și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță 15. La 26 octombrie 1998, după o nouă expertiză, Tribunalul de Primă Instanță și-a declinat competența în favoarea tribunalului departamental. 16. La 23 februarie 1999, tribunalul departamental a acordat dreptul la acțiunea reclamantului, considerând legal titlul său de proprietate emis în temeiul legii nr. 18/1991. El a constatat că expertiza a confirmat că terenul aflat în litigiu de 7,30 ha, ocupat de inculpați, era același cu cel înscris în titlul de proprietate al reclamantului. 17. Prin hotărârea din 28 aprilie 2000, Curtea de Apel de la Cluj ( 18/1991 M.V. avea dreptul să i se atribuie terenul menționat în testamentul tatălui său, însă, în conformitate cu aceeași lege, reclamantul, în calitate de simplu moștenitor legal, nu avea dreptul de a primi terenurile prevăzute în testament. De asemenea, Comisia a constatat că reclamantul a renunțat la succesiunea testamentară a tatălui său, al cărei testament includea parcela de 7,30 ha, și că fratele său M.V. era singurul moștenitor testamentar. Curtea reține că reclamantul recunoștea validitatea testamentului și, de asemenea, faptul că primise de la tatăl său alte terenuri. El a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate pe aceste terenuri din urmă, dar, deoarece acestea aparțin unei cooperative agricole de producție, reclamantul a primit acțiuni în temeiul Legii nr. 18/91 și, prin urmare, a considerat că titlul său era ilegal. 18. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a acceptat recursul reclamantului și a pronunțat sentințele din 28 aprilie 2000, 23 februarie 1999 și 26 octombrie 1998 pentru absență. 20. printr-o hotărâre din 14 septembrie 2001, Tribunalul din prima instanță reține că comisia departamentală a emis în mod ilegal titlul de proprietate reclamantului, a anulat acest titlu și a ordonat comisiei să elibereze pârâtilor un nou titlu pentru cele 9 ha de teren. El a considerat că reclamantul a recunoscut valabilitatea testamentului și că primise și alte terenuri prin actul de donație din 1946 21. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre și a susținut, printre altele, că nu primise acțiuni pentru terenul dat de tatăl său, că alocarea terenurilor nu se face obligatoriu pe locurile vechi și că terenul pe care îl primise în proprietate îi aparținea și tatălui său. 22. Prin hotărârea din 19 aprilie 2002, tribunalul departamental a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că reclamantul nu contestase testamentul, că fusese exclus, în calitate de moștenitor legal, din succesiunea clădirilor prevăzute în testament și, prin urmare, nu avea un drept în temeiul legii nr. 18/1991 pentru a le primi în proprietate. Instanța reține, de asemenea, că terenul pe care reclamantul l-a primit în donație în 1946 era în patrimoniul societății A. 23. printr-o hotărâre definitivă din 5 februarie 200 3, Curtea de Apel a fost parțial îndreptățită la recurs în recursul reclamantului și a restrâns anularea titlului său părții privind parcela de 7,30 ha, la care M.V. avea dreptul în temeiul testamentului. Ea reține că, chiar dacă dispozițiile legii nr. 18/1991 nu sunt obligatorii în ceea ce privește alocarea terenurilor situate în afara perimetrului orașului, regula este, pe cât posibil, alocarea pe locațiile vechi. În cazul în speță, astfel cum recurentul a solicitat terenul pe care l-a primit ca donație, atribuirea terenului în litigiu reclamantului nu a respectat această regulă și, prin urmare, a fost prejudiciată în interesul M.V., care avea dreptul să i se atribuie acest teren pe locul anterior, astfel cum se prevede în testament. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 24. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 25. Guvernul se opune acestei teze. În special, acesta constată, ca elemente dilatorii ale procedurii, că reclamantul a utilizat toate mijloacele și căile de atac interne disponibile, cum ar fi apelul și recursul în recurs, precum și diferite memorii în apărare și concluzii. 26. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 ianuarie 1996 și s-a încheiat la 5 februarie 2003. Prin urmare, aceasta a durat șapte ani și 26 de zile, pentru trei grade de jurisdicție. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 29. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior). 30. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Curtea constată că cauza nu avea o complexitate deosebită și că procedura a fost prelungită fie din cauza incompetenței materiale a instanțelor, fie din cauza celor două încălcări cu trimitere. Cu toate acestea, nu este rezonabil să se considere că aceste chestiuni legate de competența instanțelor și de căsările cu trimitere au cauzat întârzieri care nu pot fi imputate reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Conceptul SC Ltd Srl și Manole c. România, n 42907/02, § 51, 22 noiembrie 2007). Dreptul de a-și vedea cauza examinat într-un termen rezonabil ar fi lipsit de sens dacă instanțele naționale ar examina o cauză de mai multe ori, trimițând-o dintr-o instanță în alta, chiar dacă la sfârșitul procedurii nu ar apărea durata cumulată ca fiind deosebit de lungă la prima vedere. Prin urmare, fără a aduce atingere faptului că, în cazul de față, durata generală a procedurii nu pare să fie foarte lungă la prima vedere, acest lucru nu scutește autoritățile naționale de responsabilitatea lor în ceea ce privește cerința privind termenul rezonabil al unei proceduri. Curtea amintește, în sfârșit, că art. 6 alineatul (1) din convenție obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să fie în măsură să îndeplinească fiecare dintre cerințele sale, în special în ceea ce privește termenul rezonabil (a se vedea Sürmeli c. Germania [GC], n 755201, § 129, CEDO 2006 VII). Cu toate că Curtea nu este competentă să analizeze modul în care instanțele naționale au interpretat și au aplicat dreptul intern, aceasta consideră totuși că casările succesive cu trimitere se datorează erorilor comise de instanțele inferioare în cursul examinării cauzei (Wierciszewska c. Polonia, n 4131/98, 25 În plus, repetarea unor astfel de cazuri indică o deficiență de funcționare a sistemului judiciar (Cârstea și Grecu c. România, n 56326/00, § 42, 15 iunie 2006). În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea reiterează că nu i se poate reproșa că a recurs la diverse acțiuni interne pentru apărarea drepturilor sale (Simon c. France, n 66053/01, § 31, 8 iunie 2004). 31. Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil Din acest motiv, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 32. Reclamantul consideră că anularea parțială a titlului său de proprietate prin care a obținut terenul în litigiu constituie o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 33. Guvernul contestă faptul că a existat o ingerință disproporționată în dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile, în măsura în care hotărârile instanțelor interne au fost motivate pe deplin și în mod corespunzător. 34 Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, reglementarea potrivit căreia un particular este uneori obligat să cedeze altuia un bun care îi aparține este exclusiv de drept privat și nu intră în domeniul de aplicare al convenției, cu excepția cazului în care aplicarea sa implică răspunderea statului într-un fel sau altul și, în special, dacă a fost arbitrară și inechitabilă ( Regatul Unit, nr. 10000/82, Decizia Comisiei din 4 iulie 1983, Deciziile și rapoartele (DR) 33 Uthke Polonia (dec.), nr. 48684/99, 28 septembrie 2000 și S.Ö., A.K., Ar.K. Turcia (dec.), nr. 31138/96, 14 septembrie 1999). 35. Curtea ia notă mai întâi de faptul că acțiunea în anulare a titlului de proprietate, împotriva reclamantului față de terț, apare mai degrabă ca un litigiu între particulari de ordin succesoral care, prin urmare, nu angajează în sine răspunderea statului pe teren la art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, a contrario Toșcuță și alții c. România, n 36900/03, § 38, 25 noiembrie 2008 și Luminița-Antoaneta Marinescu c. România, nr. 32174/02, § 35, 31 martie 2009, cauzele în care Curtea a constatat că anularea titlurilor de proprietate ale reclamanților a fost justificată exclusiv de fapte imputabile autorităților). 36. Curtea consideră că, în primul rând, instanțele și instanțele au obligația de a se pronunța cu privire la conformitatea titlului reclamantului sau a celui al terților în cauză cu Dispozițiile Legii nr. 18/1991, precum și privind valabilitatea diferitelor documente și manifestări ale voinței privind succesiunea în speță. În această privință, legea nr. 18/1991 nu prevede niciun caracter arbitrară în procedura urmată și nu vede niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării, în speță, aprecierea instanțelor naționale, căreia îi revine sarcina principală de a-și interpreta competența și de a aplica dreptul intern (a se vedea Ciovică c. România, În plus, Curtea constată că, în momentul atribuirii parcelei de 7,30 ha, reclamantul știa că acesta nu era același teren pe care îl primise de la tatăl său în donație în 1946 și că acest teren făcea parte din succesiunea tatălui său, din care o parte era atribuită M.V. prin testament (a se vedea punctele 5 și 8). 37. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 38. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii și de lipsa imparțialității a doi judecători. 39. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a acestui articol. 40. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 3 și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 41. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 37 230 EUR (EUR) pentru prejudiciul material, reprezentând lipsa de utilizare a terenului său timp de 17 ani. El nu solicită despăgubiri pentru eventualul prejudiciu moral. 43. Guvernul contestă această cerere. 44. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 45. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și nu a furnizat nicio justificare în sprijinul cererii sale. 46. Guvernul observă că reclamantul nu a depus nicio justificare. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea constată că reclamantul nu a furnizat niciun document justificativ cu privire la presupusa cheltuieli și cheltuieli de judecată suportate. În absența oricărui document care să ateste cheltuielile solicitate, Curtea nu poate aloca nici o sumă în acest sens. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește durata procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție Respins cererea de satisfacție echitabilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 octombrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte