ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2911/2014

Asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 07 iulie 2014, Curtea de Apel București - judecătorul de drepturi și libertăți, a respins propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind arestarea provizorie, în vederea predării către autoritățile judiciare spaniole, a persoanei solicitate C.L.V., pentru executarea mandatului european de arestare emis la 04 iulie 2014. În temeiul art 101 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate de sub puterea ordonanței de reținere emisă la 07 iulie 2014 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, dispunându-se totodată, luarea, față de persoana solicitată, a măsurii controlului judiciar, pe o durată de 30 de zile.

Pentru a dispune astfel, judecătorul sesizat cu arestarea provizorie a reținut următoarele: Biroul Sirene din Spania a introdus o semnalare pe numele persoanei solicitate, cetățean român, C.L.V., solicitându-se arestarea acesteia în vederea predării către autoritățile judiciare ale statului emitent. La semnalarea trimisă a fost atașat mandatul european de arestare tradus în limba română. S-a arătat în mandatul european de arestare că persoana solicitată a fost condamnată la 4 ani închisoare cu privare de libertate și dezabilitarea drepturilor părintești asupra fiicei sale, minora E.D.V., pe o durată de 5 ani și că hotărârea judecătorească definitivă și executorie este pronunțată de Secțiunea I de la Audiența Județeană din Huelva din 30 iunie 2014 - procedura simplificată nr. 433/13 Judecătoria penală nr. 2 din Huelva.

S-a reținut în sarcina persoanei solicitate că, în luna august a anului 2008, a părăsit Spania împreună cu fiica ei minoră E.D.V., încălcând cele stabilite de autoritățile judiciare spaniole, stabilindu-și domiciliul în București și refuzând restituirea minorei în Spania. Prin hotărârea din 01 aprilie 2009, Judecătoria de Primă Instanță Primară și de Instrucție nr. 2 din Valverde del Carnino a pronunțat hotărârea definitivă prin care minora E.D.V. a fost încredințată spre îngrijire tatălui său, dl. F.J.D.N. Prin hotărârea definitivă nr. 1314 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, custodia minorei E.D.V. a fost acordată tatălui acesteia, dar hotărârea este încă în așteptarea executării întrucât autoritatea centrală a stabilit datele de 24 și 25 februarie 2011 pentru predarea minorei către tatăl său, fără ca restituirea să se realizeze din cauza doamnei C.L.V.

S-a mai arătat că, în pofida somațiilor autorităților judiciare spaniole și române, doamna C.L.V. refuză să predea minora părintelui custodian, încălcând hotărârile judecătorești și sechestrând minora după ce a părăsit Spania, stabilindu-și domiciliul în România. S-a arătat că fapta persoanei solicitate constituie delictul de sechestrare internațională de minori, prevăzută de art. 225 bis 1, 2-2° și 3 C. pen. spaniol. Prin sentința penală nr. 248/F din data de 22 iulie 2014, judecătorul de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel București, în baza art. 107 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a respins cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind executarea mandatului european de arestare emis la 4 iulie 2014 de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, Spania și, pe cale de consecință a refuzat predarea cetățeanului român C.L.V.

către autoritățile judiciare spaniole, în vederea executării pedepsei aplicate prin sentința penală pronunțată de Judecătoria din Huelva la data de 30 iunie 2014, în procedura simplificată nr. 433/13. A respins cererea privind recunoașterea pe cale incidentală a sentinței mai sus menționate. A făcut aplicarea art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010 privind înființarea, organizarea și funcționarea Sistemului Informatic Național de Semnalări și participarea României la Sistemul de Informații Schengen și a solicitat Biroului SIRENE național întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel București a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al UE solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecății sau executării unei pedepse sau unei măsuri de siguranță privative de libertate. Potrivit art. 84 alin. (2) din această lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. În cauză, predarea și arestarea persoanei solicitate C.L.V.

s-au întemeiat pe existența unei hotărâri definitive de condamnare pronunțată împotriva acesteia de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, hotărâre rămasă definitivă. Prin această hotărâre, C.L.V. a fost condamnată la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru infracțiunea de sustragere internațională de minori, prevăzută de art. 225 bis 1, 2-2° și 3 C. pen. spaniol. În esență, s-a reținut că, prin încheierea din data de 21 februarie 2008, pronunțată de Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 2 din localitatea Valverde del Camino, Spania, custodia minorei E.D.V. a fost atribuită mamei sale C.L.V. și, totodată, s-a stabilit domiciliul minorei la mama sa, în localitatea Valverde del Camino, precum și un drept de vizită în favoarea tatălui - F.J.D.N.

Prin aceeași hotărâre s-a stabilit interdicția părăsirii teritoriului spaniol de către minoră fără autorizația instanței de judecată și obținerea autorizației judiciare cu privire la orice schimbare a domiciliului minorei. La data de 31 iulie 2008, instanța a autorizat, la cererea numitei C.L.V., ieșirea de pe teritoriul național a minorei, pentru a petrece luna august în România împreună cu mama sa, această autorizație fiind condiționată de prezentarea biletelor dus-întors, atât pentru mamă, cât și pentru minoră și de comunicarea către tatăl rninorei a adresei la care va putea fi localizată, dar și a numărului de telefon pentru a putea fi contactată. Întrucât numita C.L.V. nu a prezentat pașaport pentru minoră și nici bilete dus-întors, la data de 19 august 2008, Judecătoria de Instanță Primară nr. 2 Valverde del Camino a pronunțat o hotărâre prin care a respins cererea de ieșire din Spania a minorei.

Încălcând interdicția instanței, numita C.L.V. a părăsit Spania împreună cu minora, stabilindu-și domiciliul în România. În luna septembrie 2008, a informat Judecătoria Valverde del Camino că se află în România cu minora. Persoana solicitată a fost somată ulterior să înapoieze minora în Spania, în caz contrar urmând să i deschidă dosar de sustragere ilegală de minori. În aprilie 2009, Judecătoria de Primă Instanță nr. 2 Valverde del Camino, a modificat măsurile privind custodia minorei, această custodie fiind acordată tatălui rninorei. în octombrie 2009, hotărârea a rămas definitivă iar instanța a hotărât restituirea minorei tatălui său. În paralel cu procesul din Spania, domnul F.J.D.N. a formulat cerere la instanțele din România, în baza Convenției de la Haga, prin decizia civilă nr. 1314 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, fiind acordat termen numitei C.L.V., de 2 luni, pentru restituirea minorei.

S-a mai reținut că, în ciuda demersurilor efectuate de tatăl minorei, pentru înapoierea acesteia în Spania, minora a rămas în continuare în România, cu mama sa, care a refuzat să o înapoieze. Prin urmare, în urma procedurii penale desfășurate în statal spaniol, C.L.V. a fost condamnată pentru infracțiunea prev. de art. 225 bis 1, 2-2 0 și 3 C. pen. spaniol, la 4 ani închisoare și 5 ani dezabilitarea specială pentru exercitarea drepturilor părintești. La 4 iulie 2014, sentința a rămas definitivă, prin respingerea apelului, în procedura de cameră preliminară nr. 433/2013, de către Judecătoria penală nr. 2 din Huelva. În ceea ce privește infracțiunea pentru care a fost condamnată C.L.V. de autoritățile spaniole, aceasta este incriminată de C. pen.

spaniol la art. 225 bis 1, 2-2 0 și 3, sub denumirea de sustragere internațională de minori. În mandatul european de arestare, este marcată ca infracțiune pentru care se solicită predarea, aceea de lipsire de libertate în mod ilegal, răpire și luare de ostatici. În mod evident, fără să fie necesară o cercetare a conținutului acestei fapte, ea nu este aceeași cu fapta pentru care a fost condamnată în Spania C.L.V., aceea de sustragere internațională de minori și care înseamnă deplasarea minorului peste hotarele naționale, cu încălcarea drepturilor părintești ale celuilalt părinte și încălcarea drepturilor de custodie legal stabilite. Prin urmare, infracțiunea pentru care a fost condamnată nu face parte din categoria celor pentru care se poate cere predarea, fără îndeplinirea condiției dublei incriminări, așa cum prevăd dispozițiile art. 96 din Legea nr. 302/2004.

Însă, potrivit art. 96 alin. (2) din lege, pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiției ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau încadrarea juridică a acesteia. Fapta persoanei solicitate constituie infracțiune și potrivit legii române, chiar dacă sub o altă denumire sau încadrare juridică. În legislația românească, fapta persoanei solicitate este incriminată de dispozițiile art. 379 C. pen. și constă în aceea de reținere, de către un părinte, a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte. Prin urmare, cunoscând o dublă incriminare, fapta persoanei solicitate dă drept la predare, însă, pe fondul ei, cererea a fost apreciată ca neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română poate refuza executarea mandatului european de arestare: când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislația statului emitent: - persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau - persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau - după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat,

în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau - persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen deteminat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată.

Așa cum a rezultat din întregul probatoriu aflat la dosarul cauzei, atât înscrisuri trimise de autoritatea solicitantă cât și înscrisuri depuse de persoana solicitată, aceasta din urmă nu a fost prezentă personal la proces, a renunțat la serviciile avocatului ales, din lipsa posibilităților financiare, iar avocatul desemnat din oficiu de autoritatea judiciară spaniolă nu a asigurat o apărare efectivă și reală condamnatei. Din înscrisurile depuse de persoana solicitată la dosar, a rezultat că, după pronunțarea hotărârii în primă instanță, numita C.L.V. a notificat autoritățile spaniole despre faptul că, după plata unei sume de 10.000 euro, în prima procedură, nu mai are posibilități de a plăti avocați și în apel, motiv pentru care a solicitat să îi fie desemnat un avocat din oficiu.

Cererea i-a fost acceptată și a fost desemnat un avocat din oficiu, cu acordarea unui termen de 10 zile pentru pregătirea dosarului. Din studierea deciziei penale pronunțate în etapa controlului judiciar (apel) a rezultat că numita C.L.V. nu a avut parte de o apărare eficientă. În esență, ca motive de apel, s-au expus acelea că, jurisdicția spaniolă nu avea competență în cauza penală derulată la acel moment împotriva condamnatei, existența în cauză a principiului ne bis in idem, dată fiind cercetarea anterioară a faptei și în România și pronunțarea unei soluții de încetare a urmăririi penale; deasemenea, s-a invocat și o critică de fond, aceea potrivit căreia, s-a comis o eroare în evaluarea probelor.

Art. 6 alin. (3) lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, standard european de protecție în materia dreptului de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pentru apărare, se aplică, fiind, printre altele, un element al noțiunii de proces echitabil în materie penală. Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază in concreto, în raport de obiectul cauzei. În aprecierea timpului necesar, judecătorul va avea în vedere complexitatea cauzei, mtervenirea unor inconveniente materiale în administrarea probelor, dar și programul apărătorului, mai ales al celui din oficiu. În acest sens, Curtea Europeană a apreciat că se impune legislațiilor și jurisprudenței naționale să prevadă, respectiv să respecte, un termen minim între notificarea actului de învinuire și judecarea cauzei penale, în caz contrar fiind recomandabil ca statuarea asupra fondului să nu se facă imediat.

Desemnarea altui avocat pentru fiecare fază și etapă procesuală atrage cu sine o nouă examinare a dosarului, care implică un anumit interval.

Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 11, pct. 1: „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale". Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, la art. 14 pct. 3 arată următoarele: Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții: a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, despre natura și motivele acuzației ce i se aduce; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să comunice cu apărătorul pe care și-l alege; c) să fie judecată fără o întârziere excesivă; d) să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea și, ori de câte ori interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă nu are mijloace de a-l remunera.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale amendată de Protocolul nr. 11 arată în art. 6, pct. 3:„Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să comunice cu apărătorul pe care și-l alege; Persoana solicitată C.L.V. nu a fost prezentă la proces, nu a avut posibilitatea să își propună probe pertinente-și concludente în apărare, nu a avut la dispoziție mijloacele potrivite pentru a-și prezenta punctul de vedere, în special cu privire la interesul superior al minorei.

Procedura civilă desfășurată în Spania și prin care custodia minorei a fost acordată tatălui, cetățean spaniol, s-a desfășurat, de asemenea, în lipsa sa, fără a avea posibilitatea să-și expună punctul de vedere. Fără a examina justețea hotărârii de condamnare pronunțată de statul spaniol, nefiind în căderea judecătorului de drepturi și libertăți să facă astfel de aprecieri, de altfel, nefiind în căderea niciunui organ judiciar, fiind vorba despre o hotărâre definitivă și care se bucură de putere executorie, totuși, se pot face anumite considerații asupra circumstanțelor cauzei, considerații absolut necesare atunci când un stat este investit cu o cerere de predare a unui cetățean al său.

Infracțiunea pentru care persoana solicitată a fost condamnată constă în reținerea unui minor încălcând în mod grav îndatoririle stabilite în baza unei hotărâri judecătorești sau administrative, indicându-se că reținerea respectivă trebuie să aibă un caracter permanent și să nu fie vorba despre acțiuni temporare. Din acest punct de vedere, judecătorul de drepturi și libertăți a constatat că atunci când a plecat din Spania, persoana solicitată era custodele minorei, măsura de schimbare a custodiei fiind luată într-o procedură la care nu a participat și în care nu a avut posibilitatea să se apere și să-și expună punctul de vedere. Totodată, s-a constatat că, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 661 din 6 mai 2009 a Tribunalului București, autoritățile spaniole au anulat autorizația de călătorie a mamei și minorei în România, după ce deplasarea a avut loc, fapt ce demonstrează că deplasarea în România s-a făcut legal.

Schimbarea măsurilor privind custodia minorei în statul spaniol s-a făcut nu cu luarea în considerare a interesului minorei, ci ca o sancțiune pentru persoana solicitată, care nu a revenit în Spania într-un termen anume.

Aspectele pe care instanța le are în vedere atunci când dispune măsuri cu privire la custodia minorilor sunt următoarele: a) Nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, inclusiv nevoia copilului de stabilitate, având în vedere vârsta și etapa de dezvoltare a minorului; b) Identitatea culturală, lingvistică, religioasă și spirituală a copilului, inclusiv apartenența la o anumită etnie; c) Opiniile și preferințele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil; d) Natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare dintre părinții săi; e) Natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare frate/soră, bunic și orice altă persoană semnificativă în viața copilului, față de care copilul a dezvoltat legături de atașament; f) Capacitatea fiecărei persoane, pentru care decizia instanței s-ar putea aplica, de a îngriji copilul și de a răspunde nevoilor acestuia; g) Capacitatea fiecărei persoane, cu privire la care decizia instanței s-ar putea aplica, de a comunica și coopera în chestiunile care privesc copilul; h) Orice antecedente ale fiecărei persoane, pentru care decizia instanței s-ar putea aplica, relevante pentru siguranța și bunăstarea copilului;

i) Beneficiile pe care dezvoltarea și menținerea de relații semnificative cu ambii părinți le au asupra copilului și voința fiecăruia dintre aceștia de a susține dezvoltarea și menținerea unei relații cu celălalt părinte; j) Istoricul îngrijirii copilului: k) Orice plan propus pentru îngrijirea și creșterea copilului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în cauza Monory c. României și Ungariei, că "posibilitatea părintelui și a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerință în dreptul la viața de familie protejat de art. 8, statele având obligația de a asigura reunirea copilului cu părintele său". Totodată, în cauza Ignaccolo Zenide c. României, Curtea a reținut că statul trebuie să dispună de măsuri pozitive pentru asigurarea legăturii copilului cu părintele său, ca și în cauza Keegan c. Irlandei, (hotărârea din 6 mai 1994), prin care se recunoaște dreptul la vizitare al părintelui căruia nu i s-a încredințat minorul și obligația pozitivă a statelor pentru a lua măsuri pentru exercitarea efectivă a acestui drept.

Prin condamnarea persoanei solicitate la 4 ani închisoare și 5 ani dezabilitarea drepturilor părintești, în mod evident, aceasta a fost lipsită pe viitor de orice posibilitate de a-și exercita drepturile părintești, de a se implica în viața copilului său, ceea ce înseamnă un prejudiciu grav adus acestuia din urmă. Este la fel de adevărat că persoana solicitată a procedat greșit, însă, statul, prin organele sale avea datoria să finalizeze demersurile pentru rezolvarea acestei probleme pe cale civilă, în cadrul instituit de Convenția de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, să ofere consiliere adecvată persoanei solicitate și să o avertizeze asupra riscurilor la care se expune, întrucât, în final, cea care va avea de suferit este minora, nevoită să meargă la un părinte pe care nu îl cunoaște, într-un stat a cărui limbă nu o cunoaște, într-o familie extinsă pe care nu o cunoaște.

Statul trebuie să ofere o protecție adecvată cetățenilor săi, iar persoana solicitată este într-o situație care necesită o protecție specială din partea statului și autorităților sale, atât ea, cât și minora, atașată și dependentă de persoana solicitată. Este necesară găsirea de soluții potrivite pentru rezolvarea acestei situații extrem de delicate, însă, sub nicio formă soluția nu este aceea a arestării-pentru ispășirea condamnării în statul spaniol. Pentru toate aceste motive, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că există unul din cazurile pentru care se poate refuza predarea, persoana solicitată fiind condamnată în lipsă și neavând parte de o apărare eficientă, în care să fie analizate motivele reale pentru care a procedat astfel, încălcând custodia celuilalt părinte, cetățean spaniol, custodie și aceasta modificată într-un proces la care nu a fost prezentă și apărată.

Împotriva sentinței penale nr. 248/F din data de 22 iulie 2014 a Curții de Apel București a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În motivarea scrisă a contestației, procurorul de caz a solicitat admiterea contestației, apreciind că hotărârea Curții de Apel București este nelegală, întrucât această instanță a avut în vedere două motive determinante în baza cărora a dispus respingerea ca nefondată a sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, referitor la punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva - Spania și predarea persoanei solicitate C.L.V. către autoritățile judiciare spaniole.

A arătat că primul motiv este reprezentat de dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, iar cel de-al doilea de prevederile art. 98 alin. (2) lit. h) din același act normativ și a considerat că niciunul dintre aceste motive nu poate fi reținut ca fiind incident în prezenta cauză. Astfel, în privința primului motiv de refuz al executării mandatului european de arestare preventivă și de predare a persoanei solicitate către autoritățile spaniole, instanța de fond a arătat că numita C.L.V. trebuie considerată ca fiind judecată în lipsă, pentru că aceasta nu s-a prezentat in personam la judecarea cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. 433/2013 al Judecătoriei penale nr. 2 din Huelva și, astfel, nu a putut formula în mod direct apărări, nu a putut propune în mod direct probe și nu și-a putut exprima în mod direct punctul de vedere în privința aspectelor referitoare la necesitatea ocrotirii interesului superior al minorei.

În continuare, instanța de fond a arătat că persoana solicitată trebuie considerată ca fiind judecată în lipsă, în condițiile în care, în cursul judecării apelului formulat împotriva sentinței penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, C.L.V. nu a beneficiat de „o apărare efectivă" din partea apărătorului din oficiu desemnat de Audiența Județeană din Huelva - Secția I-a. În acest sens, instanța de fond a motivat că, acordarea unui termen de 10 zile, în vederea pregătirii apărării, raportat la complexitatea cauzei, în care persoana solicitată era acuzată de comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 556 și art. 225 bis 1, 2-2° și 3 C. pen. spaniol, nu poate fi considerată ca fiind conformă standardelor stabilite de dispozițiile art. 6 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 14 pct. 3 Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. S-a apreciat această susținere a instanței ca fiind nefondată. În acest sens, s-a arătat că trebuie avut în vedere că, în urma analizei practicalei și a considerentelor sentinței penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, rezultă că numita C.L.V. a fost înștiințată în legătură cu existența procesului penal în care era acuzată de comiterea infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 556 și art. 225 bis 1, 2-2° și 3 C. pen. spaniol. Totodată, din analiza conținutului aceleiași sentințe, rezultă, fără dubii, că persoana solicitată a avut cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, în condițiile în care a acordat mandat special de reprezentare în fața instanței de fond unui avocat ales, respectiv numitul A.N.

Continuând analiza considerentelor sentinței mai sus-menționate, procurorul de caz a constatat că, în cursul procesului penal, apărătorul ales al persoanei solicitate a propus probe în apărare (soluția de neîncepere a urmării penale nr. 4030/P/2011 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 București), iar cu ocazia dezbaterilor pe fond a cauzei a prezentat și a invocat mai multe motive concordante pentru care se impunea pronunțarea de către Judecătoria penală nr. 2 din Huelva ori a unei soluții de trimitere a cauzei în vederea judecării de către autoritățile judiciare române competente ori a unei soluții de încetare a procesului penal sau de achitare în privința intimatei persoană solicitată C.L.V.

Solicitarea de trimitere a cauzei spre judecare de către autoritățile judiciare competente din România a fost motivată, arătându-se că faptele de ale căror comitere a fost acuzată C.L.V. au avut loc doar pe teritoriul României și ulterior datei de 01 aprilie 2009, deci după pronunțarea de către Judecătoria Valverde de Cămin o a sentinței prin care custodia minorei îi era încredințată tatălui, respectiv numitului F.J.D.N. Cererea de pronunțare a unei soluții de încetare a procesului penal a fost susținută prin indicarea faptului că, împotriva acuzatei, Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 București pronunțase deja o soluție definitivă de neîncepere a urmării penale în Dosarul nr. 4030/P/2011, pentru comiterea acelorași fapte penale.

Solicitarea de achitare s-a bazat pe analiza coroborată a probatoriului administrat, prezentat atât în lumina jurisprudenței relevante cât și prin prisma necesității respectării principiului interesului superior al minorului. În continuare, din analiza acelorași considerente, procurorul de caz a constatat că, pe lângă prezentarea acestor apărări de către avocatul ales, intimata persoană solicitată C.L.V. a fost ascultată în cursul procesului penal, ocazie cu care aceasta s-a limitat la negarea în parte a acuzațiilor.

În acest sens, a arătat că nu a procedat la răpirea minorei, pentru că, în iulie 2008 beneficia încă de custodia acesteia și, chiar dacă a fost înștiințată de autoritățile spaniole în legătură cu încălcarea condițiilor de încredințare, a preferat să rămână pe teritoriul României împreună cu minora, întrucât „așa a fost sfătuită". Prin urmare, analizând coroborat toate aceste aspecte, a constatat că, anterior judecării în fond a cauzei, intimata persoană solicitată C.L.V. a beneficiat de timpul necesar pregătirii unei apărări eficiente, iar aceasta a și profitat de acest termen. În acest sens, a arătat că trebuie avut în vedere că, în această perioadă, aceasta și-a angajat un apărător ales, iar timpul acordat pentru pregătirea apărării a fost suficient, atât pentru a-i putea prezenta dl. avocat A.N.

cele mai mici amănunte ale speței, cât și pentru a stabili împreună cu acesta o strategie de apărare bazată pe probele puse la dispoziția acestuia de C.L.V. Corectitudinea acestei concluzii rezultă din modul în care a acționat apărarea, aceasta solicitând încuviințarea în favoarea acuzatei a tuturor probelor care puteau dovedi în mod plauzibil nevinovăția, iar, cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, a invocat toate acele aspecte care puteau duce, ori la întârzierea soluționării procesului, ori la pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal sau de achitare. În consecință, din toate cele expuse anterior, procurorul de caz a susținut că rezultă fără dubii două concluzii certe. Prima dintre acestea se referă la faptul că, deși intimata persoană solicitată C.L.V.

nu a participat personal la toate fazele procesului penal, aceasta, atât cu ocazia audierii, în mod direct, cât și ulterior, prin intermediul apărătorului său, în mod indirect, a avut posibilitatea de a-și exprima propriul punct de vedere în legătură cu acuzația formulată, să propună probe în apărare și să-și construiască o strategie de apărare, în cadrul căreia să-și invoce nevinovăția, inclusiv prin prisma necesității ocrotirii interesului superior al minorei. Cea de-a doua concluzie are în vedere faptul că C.L.V. a și uzat de aceste prerogative, realizând, cu precădere, prin intermediul avocatului ales, o apărare efectivă. În aceste condiții, când toate mijloacele de apărare au fost epuizate prin prezentarea lor în fața Judecătoriei penale nr. 2 din Huelva, în mod plauzibil nefiind posibilă invocarea altora, a apreciat ca fiind nefondate considerentele Curții de Apel București în sensul că intimata persoană solicitată C.L.V.

nu ar fi beneficiat de „o apărare efectivă" în fața instanței de apel, în condițiile în care avocatul din oficiu desemnat a beneficiat doar de un termen de 10 zile pentru pregătirea apărării. În susținerea acestei teze, a arătat că trebuie avute în vedere mai multe argumente convergente. În primul rând, faptul că C.L.V. a beneficiat de serviciile unui apărător ales, iar la scurt timp după pronunțarea sentinței penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, a cunoscut conținutul acesteia. Corectitudinea acestei concluzii rezultă din faptul că, fiind nemulțumită de cele dispuse, a declarat în termen apel împotriva sentinței respective. Totodată, din actele aflate la dosarul Curții de Apel București, reiese că aceasta cunoștea și data judecării apelului, întrucât ea a fost cea care a solicitat desemnarea unui apărător din oficiu, motivând acest fapt prin imposibilitatea financiară a angajării unui apărător ales.

În aceste condiții, admițând că persoana solicitată a fost de acord cu reprezentarea ei în fața instanței de apel printr-un avocat din oficiu, se presupune că l-a și mandatat cu realizarea acestui serviciu. În continuare, declarându-se de acord cu reprezentarea prin intermediul unui avocat din oficiu, este evident că nimic nu o împiedica pe C.L.V. să ia legătura cu acesta și să invoce toate temeiurile de fapt sau de drept care puteau atrage desființarea sentinței pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare, ori, în urma rejudecării de către instanța de apel, emiterea unei soluții de încetare a procesului penal sau de achitare. Pentru realizarea acestui demers, constând în pregătirea apărării în fața instanței de apel, persoana solicitată a beneficiat de un termen de 2 luni (data pronunțării soluției în apel fiind 30 iunie 2014), timp pe care l-a apreciat ca fiind absolut suficient pentru realizarea în bune condiții a acestui demers.

Însă, din. analiza actelor aflate în dosarul Curții de Apel București, secția a II-a penală, rezultă că aceasta nu a înțeles să procedeze ca atare, iar motivul plauzibil pentru omiterea acestui demers a constat în faptul că persoana solicitată nu avea alte mijloace de apărare decât cele invocate în fața instanței de fond. În aceste condiții, este evident că, avocatul din oficiu numit de către Audiența Județeană Huelva - Secția I-a, în lipsa unor cauze de nulitate care puteau atrage o trimitere spre rejudecare (din considerentele sentinței instanței de control nu rezultă existența unei asemenea erori comise de instanța fondului), nu avea altă posibilitate decât să critice hotărârea primei instanțe, pe de o parte prin prisma greșitei interpretări a probatoriului administrat, iar, pe de altă parte, pentru caracterul netemeinic al motivelor pentru care Judecătoria penală nr. 2 Huelva a înțeles să înlăture toate apărările formulate de C.L.V.

Verificând considerentele sentinței penale pronunțate de Audiența Județeană Huelva - Secția a I-a, în soluționarea apelului declarat de C.L.V., se poate constata că avocatul din oficiu a îndeplinit în mod judicios acest demers și astfel a realizat „o apărare efectivă". În acest sens, trebuie avut în vedere că avocatul numit din oficiu a încercat să demonstreze în fața instanței de apel caracterul netemeinic al hotărârii pronunțate de instanța fondului, criticând sentința pronunțată prin încercarea de a demonstra caracterul întemeiat al tuturor apărărilor invocate de C.L.V. în fața Judecătoriei penale nr. 2 Huelva. Un alt motiv pentru care s-a apreciat că C.L.V. a beneficiat de o apărare efectivă, se referă tocmai la termenul acordat avocatului din oficiu pentru pregătirea apărării.

Astfel, în jurisprudența referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 6 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care instanța fondului a făcut referire, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că perioada necesară pregătirii unei apărări eficiente, inclusiv dacă aceasta este realizată de un avocat din oficiu, nu presupune existența unui termen predeterminat și imuabil, ci, instanța care procedează la judecarea cauzei, în funcție de complexitatea acesteia, atitudinea inculpatului sau conduita procesuală (recunoaștere sau negare a comiterii infracțiunii), dar și de faza în care se află procesul, trebuie să aprecieze perioada în care acest demers poate fi realizat în mod corespunzător.

Dovada cea mai clară a corectitudinii acestei susțineri este oferită de dispozițiile art. 91 C. proc. pen. român, care, fiind conforme cu standardele C.E.D.O., instituie în sarcina instanței obligația de a acorda avocatului din oficiu posibilitatea pregătirii unei apărări eficiente, stabilind doar perioada sau durata minimă în care acest demers poate fi considerat ca fiind realizabil în bune condiții. Prin urmare, așa cum s-a arătat și anterior, avocatul din oficiu trebuie să beneficieze de un termen minim de 3 zile pentru pregătirea apărării, urmând ca în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a inculpatului sau faza procesuală, să-i fie încuviințat un termen mai lung. Dacă se raportează aceste considerente elaborate în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate constata că acea cauză în care C.L.V. a fost acuzată de comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 556 și art. 225 bis 1, 2-2° și 3 C. pen. spaniol are o complexitate scăzută.

Corectitudinea acestei concluzii este demonstrată de faptul că este vorba de două infracțiuni aflate în concurs ideal, comise de o singură inculpată, într-o speță în care majoritatea covârșitoare a probelor administrate a fost reprezentată de înscrisuri (mai multe hotărâri judecătorești de încredințare sau reîncredințare a minorei, somații sau înștiințări adresate acuzatei de a da curs celor decise de autoritățile spaniole privind reîncredințarea minorei, soluția emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 București), iar apărările, cu excepția motivului necompetenței organelor judiciare spaniole, s-au limitat la propunerea probei cu înscrisuri și demonstrarea caracterului neîntemeiat al probatoriului administrat până în acel moment.

În plus, la cele arătate până acum, trebuie menționat și faptul că, în fața instanței de apel, nu a fost solicitată administrarea unor probe noi, ci, s-a pus în discuție doar temeinicia hotărârii instanței de fond, care deja analizase exhaustiv probatoriul administrat în dosar. În consecință, raportat la toate aceste considerente, procurorul de caz a apreciat că, acordarea de către Audiența Județeană Huelva - Secția a I-a a unui termen de 10 zile pentru pregătirea apărării, avocatului din oficiu, nu numai că nu este contrară dispozițiilor art. 6 parag. 3 din Convenția Europene a Drepturilor Omului, ci chiar conformă acestora. Prin urmare, pentru aceste considerente, s-a apreciat că nu este temeinică motivarea prezentată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în sensul că se impune refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare preventivă și predarea intimatei persoană solicitată C.L.V.

către autoritățile spaniole, întrucât, în speță, ar exista cazul de refuz facultativ stabilit de art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, în sensul că persoana solicitată nu a fost prezentă la judecată și astfel nu a putut să propună în mod direct probe în apărare și nu a putut susține în acest mod cauza, inclusiv prin prisma invocării principiului interesului superior al minorului, și, de asemenea, întrucât, fiindu-i desemnat un apărător din oficiu, acesta nu a realizat o apărare eficientă.

S-a apreciat că această susținere nu are un temei legal, dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004 stabilind ca și motiv facultativ de refuz doar condamnarea în lipsă motivat ori de faptul că acuzatul nu cunoaște existența procesului penal pornit împotriva persoanei sale, ori de considerentul că, deși cunoaște procesul pornit împotriva lui, nu a beneficiat din partea avocatului ales sau numit din oficiu de o „apărare efectivă". Dispoziția legală este una firească, întrucât un acuzat, inclusiv potrivit standardelor C.E.D.O., are dreptul de a alege între a se prezenta personal în fața instanței și de a-și susține în acest mod cauza, prin solicitarea de probe și punerea de concluzii pe fond, asistat după caz, și în funcție de dispozițiile legale aplicabile, de unul sau mai mulți avocați, sau de a prefera să fie reprezentat pe tot cursul procesului penal de un avocat ales sau numit din oficiu.

Deasemenea, cel de-al doilea motiv invocat de Curtea de Apel București pentru refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare preventivă și predarea persoanei solicitate către autoritățile din Spania, a constat în faptul că Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 București, în Dosarul nr. 4030/P/2011, a pronunțat deja o soluție de neîncepere a urmăririi penale împotriva numitei C.L.V., pentru aceeași faptă. În consecință, în opinia instanței devine incident în cauză refuzul facultativ stabilit de art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004. Procurorul de caz a apreciat neîntemeiată această susținere pentru mai multe argumente convergente. Primul argument constă în faptul că încălcarea principiului non bis in idem a fost invocat de C.L.V.

ca și mijloc de apărare și în fața celor două instanțe spaniole, însă acestea au înlăturat motivat aceste apărări. În acest sens, ambele instanțe au arătat că în cauză nu este aplicabil acest principiu, nici măcar prin prisma jurisprudenței elaborate în baza art. 4 pct. 1 din Protocolul 7 adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentele ale Uniunii Europene (cauza Gasparini), întrucât nu este vorba de identitate de fapte, în condițiile în care infracțiunile cu ale căror judecare au fost investite au dată de începere anterioară celor reclamate a fi comise în România, respectiv, iulie 2008, în loc de 14 decembrie 2009, 24 februarie 2011 și 25 februarie 2011. În justificarea acestui punct de vedere, ambele instanțe au arătat că, potrivit dispozițiilor legale spaniole, infracțiunea comisă de persoana solicitată trebuie considerată a fi începută pe teritoriul Spaniei, încă de când C.L.V.

„a solicitat autorizația pentru a călători în România, întrucât aceasta deja pregătise fuga sa în România împreună cu fetița, fără a avea intenția de a se mai întoarce", și apoi continuată pe teritoriul României: „(...) drept pentru care, după cum semnalează Ministerul Public, comiterea infracțiunii a fost începută în Spania, iar executarea acesteia a fost continuată în România". Corectitudinea celor arătate de către autoritățile judiciare spaniole devine și mai clară dacă ne referim la faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 307 din vechiul C. pen./art. 379 din noul C. pen., infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului (faptă corespondentă în legislația română celei incriminate de dispozițiile art. 225 bis alin. 1, 2 și 3 C. pen.

spaniol) s-a consumat în data de 15 decembrie 2009 (14 decembrie 2009 fiind data limită stabilită prin decizia civilă nr. 1314 din 14 septembrie 2009 de către Curtea de Apel București, pentru predarea minorei de către persoana solicitată în favoarea tatălui, căruia îi fusese anterior încredințată custodia, prin decizia Judecătoriei Valverde del Camino - definitivă în octombrie 2009). Astfel, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor legale române, infracțiunea continuă de nerespectare a măsurilor de încredințare a niinorului s-a consumat în data de 15 decembrie 2009, iar, potrivit celor decise de autoritățile judiciare spaniole, perioada cuprinsă între datele de 31 iulie 2008 - 15 decembrie 2009 trebuie considerată ca și perioadă a infracțiunii continue de sustragere internațională de minori (potrivit legii spaniole), este evident că, față de cele arătate mai sus, vorbim de două fapte distincte.

A arătat că, un al doilea argument pentru caracterul netemeinic al hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, referitor la aplicarea cu caracter special a principiului non bis in idem, constă în faptul că, deși există o soluție de neîncepere a urmăririi penale, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, în cauza care a format obiectul Dosarului nr. 4030/P/2011, aceasta nu antamează fondul, procurorul limitându-se la constatarea faptului că sesizarea formulată de petentul F.J.D.N., în privința comiterii de către C.L.V. a infracțiunii de nerespectare a măsurilor de încredințare a minorului, nici măcar nu îndeplinește condițiile legale pentru a fi luată în considerare în vederea începerii demersurilor necesare pentru identificarea infracțiunii comise și a făptuitorului (plângerea prealabilă a fost tardiv depusă).

Prin urmare, în cauza soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 2 București, prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, nefiind pronunțată o soluție pe fondul cauzei, care să fie motivată de inexistența faptei, de neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 307 din vechiul C. pen., de existența unei cauze care înlătura caracterul penal al faptei sau de lipsa pericolului social concret, atunci trebuie constatat faptul că autoritățile spaniole au fost singurele care au pronunțat o soluție pe fondul cauzei. Chiar dacă dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004 nu stabilesc expres, a apreciat că principiul non bis in idem, a cărui aplicație specială este textul mai sus menționat, nu poate fi interpretat altfel decât presupunând pronunțarea a două soluții care antamează fondul.

Prin urmare, pentru toate aceste motive, procurorul de caz a apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică, dând eficiență prevederilor art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004.

În consecință, a apreciat că singura soluție legală ar fi aceea de admitere, în baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, punerea în executare a mandatului european de arestare preventivă și emiterea, în baza art. 107 alin. (13) și alin. (10) din Legea nr. 302/2004, a unui mandat de arestare în vederea predării, menționându-se, în același timp, în hotărâre, că persoana solicitată a fost reținută în data de 07 iulie 2014. Însă, a arătat că, în cauză pot fi incidente și prevederile art. 98 alin. (2) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 302/2004, întrucât aceasta a refuzat predarea, situație în care se impunea respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile spaniole și predarea persoanei solicitate.

Astfel, se poate da eficiență dispozițiilor art. 107 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 și, în consecință, având în vedere că Spania, până în momentul sesizării Curții de Apel București, nu transpusese încă în dreptul propriu Decizia cadru nr. 2008/909/JAI, a solicitat, potrivit art. 107 alin. (3) raportat la art. 137 alin. (1) și alin. (2), art. 136 alin. (1) lit. b) și art. 135 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, recunoașterea parțială, pe cale incidentală, a sentinței penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Judecătoria penală nr. 2 Huelva, definitivă în data de 30 iunie 2014. A arătat că realizarea recunoașterii parțiale a hotărârii se impune prin prisma faptului că infracțiunea prevăzută de art. 556 C. pen.

spaniol nu are corespondent nici în vechiul și nici în noul C. pen. român. Întrucât limita maximă specială a pedepsei închisorii prevăzută de dispozițiile art. 307 C. pen. vechi (respectiv 3 luni) este depășită în cuantum de pedeapsa aplicată persoanei solicitate pentru comiterea infracțiunii instituite de art. 225 bis alin. 1, 2 și 3 C. pen. spaniol (4 ani închisoare), a arătat că se impune adaptarea acesteia (a pedepsei închisorii aplicate de autoritățile judiciare spaniole), solicitând instanței să procedeze conform regulilor stabilite de art. 137 alin. (1) raportat la art. 135 alin. (6) pct. b teza I-a din Legea nr. 302/2004. În acest sens, în urma adaptării pedepsei, a solicitat ca intimata persoană solicitată C.L.V.

să execute o pedeapsă de 3 luni închisoare, constatând și faptul că aceasta a fost reținută în data de 07 iulie 2014. În final, în baza art. 98 alin. (3) teza finală din Legea nr. 302/2004, a arătat că se impune emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii în privința numitei C.L.V. Deasemenea, procurorul de caz a apreciat nelegalitatea hotărârii prin prisma omisiunii ridicării controlului judiciar instituit în persoana numitei C.L.V. prin încheierea din data de 07 iulie 2014, întrucât, în condițiile în care instanța de fond a dispus respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului de arestare european emis de autoritățile spaniole, se impunea și realizarea acestui demers.

Având în vedere motivele anterior expuse, invocate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Înalta Curte va admite contestația, apreciind că aceste motive sunt, în parte, întemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, cele două motive determinante pentru care Curtea de Apel București a refuzat predarea persoanei solicitate au fost: primul reprezentat de dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. i) teza I-a din Legea nr. 302/2004 (când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată), iar cel de-al doilea prevăzut de dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. h) din același act normativ (când o autoritate judiciară română a decis, fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri).

Cu privire la primul motiv de refuz a predării persoanei solicitate, reprezentat de art. 98 alin. (2) lit. i) teza I-a din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, nu este incidentă teza I-a a respectivului articol, ci teza a II-a, respectiv, când persoana solicitată, deși nu a fost prezentă personal la judecată, există una dintre situațiile în care: (i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces sau (ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv.

Astfel, în urma lecturării sentinței penale nr. 181 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Judecătoria penală nr. 2 din Huelva, Înalta Curte constată că intimata C.L.V. a fost înștiințată în legătură cu existența procesului penal și a avut cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, în condițiile în care a acordat mandat special de reprezentare în fața instanței de fond unui avocat ales, respectiv, numitului A.N. Totodată, în cursul procesului penal, apărătorul ales al persoanei solicitate a propus probe în apărare, solicitând încuviințarea, în favoarea acuzatei, a tuturor probelor care puteau dovedi, în mod plauzibi