ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2397/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2397/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Curții de Apel

Suceava, secția comercială și contencios administrativ,

reclamantul M.D.D. a solicitat aplicarea amenzii de 20% din salariul minim brut

pe economie pe zi întârziere începând cu data de 15 iunie 2009 și

până la data executării deciziei nr. 2187 din 10 aprilie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, președintelui

Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor,

și totodată, obligarea acestuia la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că în cauză, prin decizia nr. 2187 din 10

aprilie 2009 pronunțată Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus

reintegrare sa în funcția publică de inspector șef adjunct

O.J.C.P. Botoșani.

Prin adresa înregistrată la

A.N.P.C. din 15 iunie 2009 a solicitat executarea hotărârii

judecătorești însă prin adresa din 17 iunie 2009 autoritatea

publică i-a comunicat faptul că s-ar afla „în imposibilitate obiectivă

de a pune în executare dispozițiile unei hotărâri

judecătorești fie ea definitivă și irevocabilă”.

Pârâtul, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată arătând că

urmare a apariției O.U.G. nr. 37/2009 s-a procedat la desființarea

posturilor de conducere de comisar șef și comisar șef adjunct,

astfel încât nu i se poate reține vreo culpă pentru neexecutarea

hotărârii judecătorești menționate de reclamant în petitul

acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 198

din 29 octombrie 2009 Curtea de Apel Suceava, secția contencios

administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea

reclamantului.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că, prin efectul O.U.G. nr.

37/2009 s-a constatat desființarea de drept a posturilor de conducere

existente în statul de funcții al pârâtei, astfel că nu se poate

reține vreo culpă în sarcina conducătorului instituției

pentru neexecutarea hotărârii judecătorești.

Instanța de fond a mai apreciat

că nu se pot reține referirile reclamantului la „gravul abuz de

putere discreționară al autorității publice”, întrucât este

evidentă imposibilitatea obiectivă a pârâtului de a-l reintegra pe

reclamant într-o funcție publică inexistentă, instituției

revenindu-i obligația legală de a pune în executare H.G. nr. 284/2009

precum și cele ale O.U.G. 37/2009 prin care au fost desființate toate

posturile de conducere la nivelul structurilor subordonate A.N.P.C., inclusiv

postul deținut anterior de reclamant.

Instanța a mai reținut

și faptul că ulterior, respectiv la data de 7 octombrie 2009, Curtea

Constituțională a constatat ca fiind neconstituțională

Legea de aprobare aO.U.G nr. 37/2009 privind unele măsurile de

îmbunătățire a administrației publice, act normativ care

modifică și completează dispozițiile Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici dar că relevant în cauză

este faptul că efectele juridice pe care acest act normativ le-a produs

persistă în timp, conform art. 4 din O.U.G. nr. 105/2009, act normativ

care preia o serie de dispoziții din textul de lege abrogat.

Mai mult, art. IV alin. (1) prevede

că „Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și

posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de

conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și

ale celorlalte organe ale administrațiilor publice centrale din

unitățile administrativ teritoriale, precum și a celorlalte

servicii publice prevăzute în anexa 1, precum adjuncții acestuia sunt

și rămân desființate sau, după caz, se

desființează”.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul M.D.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și a solicitat modificarea sentinței și admiterea

acțiunii.

În motivele de recurs se arată

că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

pentru că simpla schimbare a denumirii autorității publice din

I.R.P.C. Iași în Comisariatul Regional pentru Protecția

Consumatorilor Iași sau a denumirii funcției de „inspector șef

adjunct” în „comisar șef adjunct” nu echivalează cu o reorganizare a

instituției și o desființare a funcției publice, iar

dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 nu pot înlătura

obligația autorității publice de executare a unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

S-a invocat faptul că prin

Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională a

constatat că legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este

neconstituțională pentru că ordonanța afectează

statutul juridic al unor funcționari publici de conducere, iar Guvernul a

intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială

încălcând dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție.

Neconstituționalitatea legii

produce efecte și asupra cauzelor aflate pe rolul instanțelor de

judecată și cu toate acestea instanța a reținut că

desființarea posturilor de conducere existente este corectă, dar

oricum autoritățile statului au obligația de a executa

hotărârile judecătorești.

În același sens este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a subliniat

că statului, ca deținător al forței publice și

autorităților naționale le revine obligația de a lua toate

măsurile pentru a se putea ajunge în mod rezonabil la executarea

hotărârii judecătorești și refuzul de a executa o

hotărâre judecătorească, omisiunea executării ori

executarea ei cu întârziere lipsesc de orice semnificație garanțiile art.

6 din Convenție.

După examinarea motivelor de

recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

admite recursul declarat pentru următoarele considerente:

Reclamantul a solicitat instanței

de fond aplicarea amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere președintelui Autorității Naționale pentru

Protecția Consumatorilor pentru că nu execută decizia nr. 2187

din 10 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal

prin care s-a dispus reintegrarea sa în funcția de inspector șef

adjunct al O.J.C.P. Botoșani – Iași.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică

este obligată să încheie, să înlocuiască sau să

modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să

efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii

definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul

acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii, iar alin. (2) al art. 24 prevede

că „În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică

conducătorului autorității publice, sau după caz, persoanei

obligate, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.

Această sancțiune a fost

reglementată ca un mijloc de „constrângere” pentru a determina

conducătorii autorităților publice sau persoanele obligate

să execute hotărârile judecătorești pronunțate de

instanțele de contencios administrativ.

Pentru a se putea dispune aplicarea

acestei sancțiuni se cer îndeplinite mai multe condiții:

- să fie în discuție o

hotărâre definitivă și irevocabilă pronunțată de

instanța de contencios administrativ;

- conducătorul

autorității publice să nu execute o asemenea hotărâre în

termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în termen de cel mult 30 de

zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În speță, aceste două

condiții sunt îndeplinite pentru că există o hotărâre

definitivă și irevocabilă (decizia nr. 2187 din 10 aprilie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus reintegrarea

reclamantului în funcția publică de conducere deținută),

iar executarea ei nu s-a făcut în termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a acesteia pentru că în cuprinsul hotărârii nu este

prevăzut un termen pentru executare.

Instanța de fond a respins

cererea reclamantului arătând că, urmare a unei succesiuni de acte

normative (H.G. nr. 284/2009 privind organizarea și funcționarea

A.N.P.C., O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de

îmbunătățire a activității administrației

publice), nu există vreo culpă a conducătorului instituției

pentru neexecutarea hotărârii judecătorești, existând o

imposibilitate obiectivă a pârâtului de a-l reintegra pe reclamant pe o

funcție publică inexistentă.

Aceste susțineri sunt nefondate

și au menirea de a lipsi de conținut garanțiile prevăzute

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Jurisprudența constantă a

Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că executarea

hotărârilor judecătorești reprezintă o latură a

dreptului de acces la justiție și că „dacă

administrația refuză sau omite să execute sau chiar întârzie

să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile art. 6

de care a beneficiat justițiabilul în etapa judiciară a procedurii

își pierd orice motivație de a fi” (vezi cauza Dobre împotriva

României, hotărârea din 15 martie 2007).

S-a spus că „din moment ce o

decizie internă definitivă este pronunțată de o

instanță națională, ea trebuie pusă în aplicare cu

claritate și coerență rezonabile de către

autoritățile publice pentru a evita nesiguranța juridică

și incertitudinea pentru subiectele de drept” (cauza Orha împotriva

României, hotărârea din 12 octombrie 2006).

Chiar și în materia

executării hotărârii judecătorești prin care s-a dispus

reintegrarea, Curtea Europeană consideră că „administrația

nu s-ar fi putut sustrage de la executarea unei hotărâri

judecătorești invocând pur și simplu desființarea

ulterioară a postului ocupat de partea interesată înaintea

concedierii sale ilegale (cauza Ștefănescu împotriva României,

hotărârea din 11 octombrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 618

din 22 august 2008; cauza Durdan împotriva României, hotărârea din 26

aprilie 2007).

Toate aceste referiri dovedesc

faptul că autoritățile publice trebuie să ia toate

măsurile pentru executarea unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile și nu se poate invoca neexecutarea unei asemenea

hotărâri pentru că postul a fost, ulterior eliberării din

funcție sau destituirii, desființat de către

autoritățile statului deoarece s-ar lăsa fără

conținut o hotărâre judecătorească, iar administrația

nu poate ignora o hotărâre judecătorească.

În afară de aceste considerente

trebuie subliniat și faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009

a Curții Constituționale legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 a

fost declarată neconstituțională, iar prin decizia nr. 1629 din

3 decembrie 2009 a Curții Constituționale și O.U.G. nr. 105/2009

a fost declarată neconstituțională, astfel că

desființarea postului deținut de reclamant prin cele două

ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment ce ambele

ordonanțe au fost declarate neconstituționale.

Referitor la efectele

declarării ca neconstituționale a celor două acte normative,

trebuie amintite prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție și

ale art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 care statuează că

dispozițiile din legile și ordonanțele constatate ca

neconstituționale își încetează efectele de la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest

interval nu sunt puse de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Având în vedere că sunt

îndeplinite condițiile cerute de art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr.

554/2004 și nu poate fi considerată justificată neexecutarea

hotărârii judecătorești pentru că a intervenit

desființarea postului pe care reclamantul l-a deținut până la

destituirea din funcția publică, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre cu nerespectarea legii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ

.

De aceea, în baza art. 312

C. proc. civ.

raportat la art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentința

atacată în sensul că se va aplica Președintelui A.N.P.C. o

amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere,

începând cu 15 iunie 2009 și până la executarea deciziei nr. 2187 din

10 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.D.D. împotriva

sentinței civile nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel

Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite acțiunea reclamantului M.D.D.

Aplică Președintelui

Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor o

amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere,

începând cu 15 iunie 2009 și până la executarea deciziei nr. 2187 din

10 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2010.