ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 378/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 56 din 16 mai 2012 Curtea de Apel Galați a admis acțiunea formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor dispunând anularea Ordinului nr. 78 din 31 martie 2009 emis de pârâtă și reintegrarea reclamantului în funcția publică deținută la data emiterii ordinului. Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5333 din 30 noiembrie 2010, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a fi cercetate și analizate criticile reclamantului aduse actului administrativ atacat.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 173 din 23 februarie 2011. Prin întâmpinare, autoritatea pârâtă a invocat excepția tardivității promovării cererii de repunere în funcția de comisar șef adjunct și le aceea a prescrierii dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere privind acordarea drepturilor salariale. Curtea de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 146 din 19 mai 2011, a respins excepțiile invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și a admis acțiunea reclamantului în sensul anulării Ordinului nr. 78 din 31 martie 2009 și a repunerii reclamantului în funcția de comisar șef adjunct deținută anterior emiterii respectivului ordin, la O.J.P.C.

Vrancea, cu plata drepturilor salariale aferente acestei funcții. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele: Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea plății drepturilor cuvenite în urma reintegrării s-a reținut că aceasta nu este o cerere nouă ci o reiterare a solicitării din plângerea anterioară, prin care s-a cerut repunerea în funcția deținută anterior, cu consecința legală a plății drepturilor salariale cuvenite. Cât privește excepția tardivității cererii de repunere în funcția echivalentă celei deținută anterior s-a reținut că această cerere nu este una nouă ci doar o precizare cu privire la noua denumire a funcției deținute anterior de către reclamant.

Pe fondul cauzei s-a reținut că nu au fost respectate dispozițiilor O.U.G. nr. 2/20001 în sensul că nu a avut loc o reorganizare efectivă ci doar o schimbare de denumire a funcției deținută de reclamant. De asemenea, s-a reținut că s-au încălcat și dispozițiile art. 100 din Legea nr. 188/1999 în sensul că reclamantul trebuia numit în noua funcție echivalentă, aceea de comisar șef adjunct. S-a mai reținut că au fost încălcate și dispozițiile H.G. nr. 284/2009 pentru că prin acest act nu s-au modificat în proporție mai mare de 50% atribuțiile funcție echivalente de comisar șef adjunct, față de cea de inspector șef adjunct.

Împotriva sentinței civile nr. 146 din data de 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați - secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului D.D. ca neîntemeiată. În primul rând, autoritatea recurentă a criticat sentința atacată datorită faptului că instanța de fond a ignorat rolul de hotărâre de îndrumare pe care decizia pronunțată în recurs îl are potrivit normei procedurale cadru, și a admis ca valabilă modificarea petitului reclamantului în faza rejudecării după casare cu trimitere.

Or, cadrul legal sub aspectul situației de fapt a fost deja stabilit încă de la momentul judecării fondului în faza procedurală inițială, în mod nelegal judecătorul fondului considerând precizarea reclamantului ca fiind momentul zero al desfășurării controlului judiciar. Prin urmare, s-a apreciat că se impune ca instanța de recurs să cenzureze hotărârea recurată sub aspectul tardivității solicitărilor formulate de reclamant prin cererea de „precizare a acțiunii introductive de instanță", în raport atât de solicitările formulate prin aceasta, corelat cu prevederile Codului de procedură civilă, cât mai ales de stadiul procesual al dosarului ce formează prezenta cauză, respectiv rejudecarea pricinii pe fond după casare.

În al doilea rând, recurenta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a susținut că prima instanță trebuia să se aplece cu mai multă rigoare asupra pretențiilor reclamantului formulate prin cererea de precizare a acțiunii introductive de instanță, impunându-se cenzurarea solicitării din capătul doi din cererea precizatoare, cu privire la acordarea sumelor de bani cu titlu de diferență de salariu, față de dispozițiile exprese ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cum modificările și completările ulterioare. S-a observat că nu există în cuprinsul hotărârii judecătorești contestate nicio argumentare a instanței de fond cu privire la excepția invocată, aceasta nefăcând vrea referire la justețea solicitărilor promovate de reclamant în capătul 2 din cererea precizatoare.

O astfel de acțiune putea fi formulată numai dacă, în prealabil, a fost formulată o acțiune în anulare, astfel că s-a apreciat ca nelegală atât solicitarea intimatului referitoare la achitarea sumelor de bani cu titlu de diferență de drepturi salariale, câtă vreme acesta nu a înțeles să uzeze de acest drept la momentul promovării acțiunii inițiale, neformulând o astfel de solicitare la acel moment, cât și dispoziția instanței de fond, care necenzurând aspectul supus discuției niciunui text de lege, a înțeles să se pronunțe afirmativ asupra acestui aspect.

A mai precizat recurenta că deși a solicitat acordarea acestor drepturi salariale, reclamantul nu a înțeles să specifice nici perioada pentru care solicită aceste sume și nici întinderea acestora, cu atât mai mult cu cât avea posibilitatea, dată fiind poziția acestuia și pregătirea profesională, de a cunoaște întinderea sumelor încă de la momentul declanșării stării conflictuale, aspect de care a înțeles să nu uzeze la acel moment, preferând starea de pasivitate. În al treilea rând, pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a relevat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită pe fondul cauzei, Ordinul nr. 78 din 31 martie 2009 fiind legal și emis în baza prevederilor art. 99 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Ulterior Ordinului nr. 78 din 31 martie 2009, pe baza voinței exprese a reclamantului, a fost emis Ordinul nr. 221 din 8 aprilie 2009 prin care intimatul, începând cu data de 9 aprilie 2009, a fost numit pe perioadă nedeterminată în funcția publică de comisar I superior, treapta 1 de salarizare, în cadrul C.J.P.C. Vrancea - C.R.P.C. Galați, acest post fiind ocupat și în prezent de către reclamant. Actul administrativ atacat de reclamant nu face altceva decât să pună în aplicare prevederile Hotărârii Guvernului nr. 284/2009, prin care s-a reorganizat activitatea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, și care au prevăzut că funcțiile publice de conducere de „inspector șef și, respectiv, de „inspector șef adjunct", s-au desființat, în locul acestora înființându-se funcții publice de conducere specifice de „comisar șef și „comisar șef adjunct", ale căror atribuții au fost modificate cu peste 50%.

Pe de altă parte, recurenta a precizat că la momentul declanșării litigiului pe fond, situația juridică a fost în totalitate modificată de apariția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2009, care au determinat, cu titlu expres și imperativ, reorganizarea activității A.N.P.C. (instituția fiind obligată să desființeze și funcția publică de „comisar șef și de „comisar șef adjunct", funcții ce ies de sub aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 188/1999), și este eronată reținerea instanței de fond în sensul că actul administrativ ar fi nelegal prin neindicarea, în conținutul acesteia, a temeiului de drept în baza căruia acesta a fost emis, lipsind, elementele de fapt și de drept necesare valabilității sale.

În realitate, s-a arătat, ordinul contestat conține, în totalitate, elementele obligatorii impuse de lege, astfel încât în cauză nu se poate pune problema că actul administrativ conține vicii de formă și de fond care să pună la îndoială valabilitatea acestuia. Cât privește aspectul invocat de reclamant, referitor la viciul de consimțământ al acordului de voință pe care intimatul l-a dat în scris cu privire la solicitarea de a fi încadrat pe funcția publică de execuție de comisar I superior treapta 1 în cadrul C.J.P.C. Vrancea, a apreciat recurenta că acesta nu face altceva decât să își invoce propria culpă, neexistând indicii care să conducă la concluzia că acest acord de voință i-ar fi fost impus.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul D.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că sunt neîntemeiate criticile recurentei. Recursul este nefondat. În mod întemeiat, prin sentința recurată, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din data de 12 mai 2011, anume excepția tardivității cererii precizatoare de repunere a reclamantului în funcția de comisar șef (echivalentă funcției de inspector șef adjunct, deținută anterior, care a fost desființată) și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea plății drepturilor cuvenite în urma reintegrării.

Se reține, relativ la prima excepție, că cererea reclamantului de repunere în funcția echivalentă celei deținute anterior emiterii actului administrativ contestat nu constituie o modificare a obiectului cererii introductive de instanță (prin care s-a solicitat, accesoriu anulării actului administrativ contestat, repunerea în funcția de comisar șef adjunct), ci ea reprezintă doar o precizare cu privire la noua denumire a funcției, dată prin acte normative intrate în vigoare pe parcursul judecării litigiului. În mod corect judecătorul fondului a respins și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea completatoare a reclamantului (formulată pentru termenul de judecată din data de 17 februarie 2011, în faza procesuală a rejudecării cauzei după pasarea cu trimitere) de obligare a pârâtei recurente la plata drepturilor salariale cuvenite până la data repunerii efective în funcție.

Sub acest aspect se constată, în primul rând, că în situația de excepție când hotărârea recurată și casată este o hotărâre pronunțată într-o materie în care legea suprimă dreptul la apel - cum este cazul în materia contenciosului administrativ - este admisibilă formularea în cadrul unui proces, în cazul rejudecării după admiterea recursului și casarea cu trimitere, pentru prima dată, a unor cereri noi cu caracter adițional, întrucât o eventuală pretenție nouă nu ar răpi părților un grad de jurisdicție în fond. O asemenea interpretare este de altfel și judicioasă, fiind evident că aceeași finalitate s-ar realiza dacă cererea nouă adițională sau incidentală ar fi formulată în cadrul unui proces distinct, după care s-ar invoca excepția de conexitate.

Pe de altă parte, se observă că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, cererea de despăgubiri urmând a fi adresată instanței de contencios administrativ competentă, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din lege.

În situația dată, cum acțiunea prin care s-a solicitat anularea actului administrativ considerat nelegal și netemeinic nu a fost soluționată, în mod rezonabil reclamantul nu a fost în măsură să cunoască întinderea pagubei, astfel că în mod corect cererea acestuia de obligare a pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la plata drepturilor salariale corespunzătoare calculate până la data reintegrării efective în funcția echivalentă celei deținute anterior emiterii actului administrativ contestat, a fost apreciată ca fiind introdusă în termenul prevăzut de lege.

Criticile recurentei cu privire la fondul litigiului sunt și acestea neîntemeiate, soluția adoptată de prima instanță prin sentința atacată - de admitere a acțiunii în contencios administrativ, cu consecința anulării Ordinului nr. 78 din 31 martie 2009 emis de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, a dispunerii repunerii reclamantului în funcția de comisar șef adjunct deținută anterior emiterii respectivului ordin, la Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorilor Vrancea, și a obligării pârâtei la plata drepturilor salariale aferente acestei funcții (calculate evident ca diferență între drepturile salariale cuvenite pentru funcția de conducere și cele efectiv primite pentru funcția de execuție) - fiind, pentru motivele ce se vor arăta în continuare, legală și temeinică.

Prin Ordinul nr. 78 emis la data de 31 martie 2009, președintele Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor a dispus ca începând cu data de 1 aprilie 2009 să înceteze raportul de serviciu al reclamantului D.D., prin eliberarea din funcția publică de inspector șef adjunct, din motive neimputabile funcționarului public. În cuprinsul acestui ordin s-a arătat că măsura dispusă este consecința reorganizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor și a faptului că funcția publică de inspector șef adjunct a fost desființată, menționându-se acordarea în favoarea 1 reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 99 din Legea nr. 188/1999, republicată a unui preaviz de 30 de zile calendaristice în perioada 1 aprilie - 30 aprilie 2009, respectiv după data intrării în vigoare a ordinului și ulterior producerii efectelor acestuia.

Ca temei legal al măsurii dispuse au fost indicate, generic, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 2/2001, ale Hotărârii Guvernului nr. 284/2009 și ale art. 99 din Legea nr. 188/1999, republicată. Urmare eliberării din funcția publică și față de notificarea trimisă reclamantului, acesta din urmă a optat pentru una din funcțiile publice oferite. Astfel, prin Ordinul nr. 221 din 8 aprilie 2009, emis de autoritatea recurentă, începând cu 9 aprilie 2009, reclamantul a fost numit pe funcția publică de execuție de comisar I superior, treapta 1 de salarizare în cadrul Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Vrancea. Se reține că, în principal, măsura dispusă prin Ordinul nr. 78 din 31 martie 2009 s-a întemeiat pe prevederile Hotărârii Guvernului nr. 284 din 11 martie 2009 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Odată cu adoptarea acestui act normativ a fost abrogată reglementarea anterioară în materie, respectiv H.G. nr. 748/2007. Este adevărat că prin noua reglementare au fost operate modificări în organizarea la nivel central și teritorial a autorității recurente, fiind menționate cele 12 comisariate regionale cu personalitate juridică, ce funcționează în subordinea sa (art. 7 din H.G. nr. 284/2009). Procedând însă la examinarea comparativă afișelor postului deținut de reclamant (inspector șef adjunct) anterior restructurării dispuse prin H.G. nr. 284/2009, cu cele aferente funcției publice de comisar șef adjunct, ca poziție corespondentă rezultată în urma modificării legislative survenite, se constată într-adevăr diferențieri în ceea ce privește structurarea și gruparea atribuțiunilor, nu și în ceea ce privește substanța acestora.

Altfel spus, fiind identificate în ceea ce privește atribuțiile aferente pozițiilor publice sus arătate, numai modificări de formă, nu și de fond, și nu în proporția de peste 50%, astfel cum se prevede în art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, corect a apreciat judecătorul fondului că ordinul atacat este nelegal, fiind evident că nu au fost respectate prevederile art. 100 alin. (1) lit. a) și c) din actul normativ menționat. Potrivit acestor reglementări există obligația imperativă ca funcționarii publici să fie numiți în noile funcții publice dacă se modifică atribuțiile aferente unei funcții publice mai puțin de 50% sau dacă „este schimbată denumirea fără modificarea în proporție de 50% a atribuțiunilor aferente funcției publice". Practic, prin H.G.

nr. 284/2009, cum s-a arătat de altfel, denumirea celor 12 inspectorate regionale s-a schimbat în comisariate regionale, cu consecința schimbării denumirii funcțiilor de conducere dar în condițiile păstrării numărului de posturi în cadrul autorității, ca fiind tot de 825. Înalta Curte învederează, ca argument relevant din perspectiva examinării legalității ordinului atacat în cauză, prin raportare la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 284/2009 și ale Legii nr. 188/1999, republicată (art. 99 și 100), că în jurisprudența sa în această materie au fost deja pronunțate decizii prin care s-a reținut că în realitate, atribuțiile aferente funcțiilor publice de conducere de „inspector șef și respectiv de „comisar șef sau de „inspector șef adjunct" și respectiv de „comisar șef adjunct", în proporție de peste 50% sunt aceleași, tinzând la realizarea i principalelor obiective ale Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (a se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5197 din 24 noiembrie 2010, nr. 2628 din 19 mai 2010 și nr. 1664 din 22 martie 2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal).

Astfel, soluția din prezenta decizie se impune și în considerarea respectării principiului coerenței și unității jurisprudenței consacrat ca atare în practica Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Beian c. României). Referitor la împrejurarea că reclamantul și-a dat acordul să ocupe funcția de comisar I superior, urmare a pretinsei reorganizări a Oficiului Județean pentru Protecția Consumatorilor Vrancea săvârșită prin H.G. nr. 284/2009, Înalta Curte reține, pe de o parte, că în notificarea primită pentru a opta nu era trecut și postul de comisar șef adjunct, iar pe de altă parte, că acordul în discuție nu poate echivala cu o renunțare la dreptul de a contesta ordinul de eliberare al reclamantului din funcția publică de inspector șef adjunct.

Reîncadrarea reclamantului va fi dispusă de către autoritatea recurentă pe o funcție echivalentă cu cea de inspector șef adjunct deținută anterior reorganizării dispuse prin H.G. nr. 284/2009 și a cărei denumire urmează a fi determinată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în etapa de executare dată fiind împrejurarea survenită și a cărei realitate nu poate fi ignorată, în sensul că în prezent și H.G. nr. 284/2009 a fost abrogată prin H.G. nr. 882/2010, publicată în M. Of. nr. 612 din 30 august 2010. Echivalența dintre funcția publică avută de reclamant și cea pe care acesta urmează a fi reintegrat se va realiza, în mod evident, prin raportare la natura funcției publice anterior deținute, la atribuțiile avute, examinate în substanța lor, ca și față de drepturile salariale cuvenite.

În raport de cele mai sus arătate, constatând că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate în cauză și că este legală și temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței civile nr. 146 din data de 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați - secția de contencios administrativ și fiscal. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată, fiind în culpă procesuală, la plata în favoarea intimatului D.D. a sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței civile nr. 146 din 19 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată către intimatul D.D. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.