CASE OF ORHA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1;Violation of P1-1;Not necessary to examine Art. 8;Not necessary to examine Art. 17;Pecuniary damage - reserved;Non-pecuniary damage - reserved;Costs and expenses (domestic proceedings) - claim dismissed;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
CASE OF ORHA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2006)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECȚIA A TREIA
CAUZA
ORHA c. ROMÂNIA
(Cererea n
o
1486/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la articolul
44 §
2 din Convenție. Ea poate suporta modificări de formă.
În cauza Orha c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită în ședința camerei formată din
:
Domnii
J.
Hedigan
,
președinte
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
Doamna
A.
Gyulumyan
,
Domnii
E.
Myjer
,
David Thór
Björgvinsson,
Doamna
I.
Berro-Lefevre,
judecători
,
și din Dl. V.
Berger,
grefierul secției
,
După ce au deliberat în această acțiune în camera de consiliu în data de 21 septembrie 2006,
Pronunță hotărârea de față, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (n
o
1486/02) îndreptată contra României, prin care doi cetățeni ai acestui Stat, Dl. Ioan
‑
Alexandru Orha și Dna. Ligia-Mariana Orha («
reclamanții
»), au sesizat Curtea în data de 24 iulie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru salvgardarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Guvernul român («
Guvernul
») a acționat prin reprezentanta sa, Dna. B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3.
La data de 6 septembrie 2005, Curtea (secția a treia) a decis comunicarea cererii Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3, ea a decis examinarea concomitentă a admisibilității și a fondului cauzei.
DE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
4.
Reclamanții (soț și soție) s-au născut respectiv în 1955 și în 1966 și locuiesc la Toronto, Canada.
5.
La data de 14 august 1996, autoritățile municipale din Satu Mare au decis exproprierea pentru motive de utilitate publică a mai multor bunuri imobiliare care aparțineau reclamanților. Aceștia și-au dat consimțământul.
6.
Printr-o hotărâre datată 10 iulie 1998, conformată printr-o decizie definitivă din 28 octombrie, 1999, Curtea Supremă de Justiție, tribunalul județean Argeș a constatat exproprierea ca urmare a acordului intervenit între autoritățile municipale din Satu Mare și reclamanți. În baza unei expertize tehnice dispusă în cauză, el a stabilit compensațiile pentru expropriere în sumă de 11
791
982
000
lei românești (ROL), și câștigul nerealizat în sumă de 733
085
892
ROL.
7.
La data de 3 februarie 2000, reclamanții au solicitat, prin intermediul unui portărel judecătoresc, plata sumelor datorate. Primarul din Satu Mare a refuzat să se conformeze, pe motiv că bunurile expropriate nu mai erau necesare municipalității.
8.
O contestație la executarea hotărârii din 10 iulie 1998, formulată de autoritățile din Satu Mare la data de 18 mai 2000, a fost respinsă la 12 septembrie 2000, de tribunalul județean Argeș, printr-o hotărâre confirmată, la recursul debitorului, printr-o hotărâre definitivă datată 30 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție.
9.
Între timp, printr-o ordonanță din 18 februarie 2000, judecătoria din Satu Mare a dispus blocarea conturilor autorităților locale și plata către reclamanți a sumelor datorate în virtutea hotărârii din 10 iulie 1998. Blocarea a fost apoi validată printr-o hotărâre din 24 martie 2000 a aceluiași tribunal.
La 19 aprilie 2001, reclamanții au încasat suma de 199
804
000
ROL.
10.
Cu toate acestea, la recursul debitorului, printr-o decizie definitivă din 23
mai
2001, Curtea de Apel din Oradea a anulat ordonanța din 18 februarie 2000, pe motiv că creanța nu mai era exigibilă, în măsura în care părțile nu conveniseră încă modalitățile de plată, așa cum cerea articolul 30 din legea n
o
33/1994 asupra exproprierii.
11.
În consecință, la 18 ianuarie 2002, la cererea primarului din Satu Mare, tribunalul județean din Satu Mare i-a condamnat pe reclamanți să ramburseze sumele încasate. La 15 aprilie, 27 iunie și 4 septembrie 2002, portărelul judecătoresc a notificat reclamanților să se conformeze cu hotărârea sin 23 mai 2001, în virtutea căreia a solicitat plata sumei de 187
456
440 ROL, reprezentând diferența dintre, pe de o parte, suma alocată de instanțe plus cheltuielile de executare (adică 202
556
440 ROL) și, pe de altă parte, suma de 15
100
000 ROL pe care Primăria din Satu Mare trebuia să o plătească reclamanților. Reclamanții au plătit suma solicitată în data de 18, respectiv 27 septembrie 2002.
12.
În paralel, la 18 mai 2000, primarul din Satu Mare a sesizat tribunalul județean din Satu Mare cu o acțiune împotriva reclamanților, în anularea exproprierii pe motiv că acordul părților constatat prin hotărârea din 10 iulie 1998 nu îndeplinea condițiilor prevăzute de lege.
După mai multe grade de jurisdicție, acțiunea a fost respinsă ca ne-susținută, printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 30 aprilie 2004.
13.
La 14 martie 2005, reclamanții au solicitat autorităților locale să-și exprime poziția referitoare la menținerea declarației de utilitate publică a terenurilor lor și la interdicția de a construi.
La o dată neprecizată, primarul din Satu Mare a confirmat că situația terenurilor rămânea neschimbată, amintind în același timp că rămânea deschis la orice propunere din partea reclamanților în acest subiect.
14.
Reiese din informațiile dosarului că solicitanții încă nu au primit sumele alocate în baza hotărârii din 10 iulie 1998.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ
15.
Reglementarea internă pertinentă, și anume, extrasele din codul civil și din codul de procedură civilă și legea n
o
188/2000 asupra portăreilor judecătorești este descrisă în decizia
Roman și Hogea c. România
(n
o
62959/00, 31
august
2004).
16.
Articolele pertinente din legea n
o
33/1994 au următorul conținut:
Articolul 28
«
(1)
Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul autorității expropriante în momentul în care ea își execută obligațiile sale stabilite prin decizii în justiție.
»
Articolul 30
«
Compensația este plătită conform modalităților convenite de părți; în lipsa acordului părților, tribunalul decide, stabilind de asemenea termenul de plată care nu poate depăși treizeci de zile de la data la care decizia devine definitivă.
»
Articolul 31
«
(1)
Eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie de către autoritatea expropriantă nu sunt făcute decât în baza unei decizii înainte de a constata îndeplinirea obligațiilor de plată a compensației, într-un termen care nu poate depăși treizeci de zile de la numita plată.
»
DE DREPT
I.
ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
17.
Reclamanții pretind că ne-executarea hotărârii definitive din 28 octombrie 1999 i-a împiedicat în dreptul lor de acces la un tribunal care le judecă acțiunea într-un termen rezonabil, așa cum prevede articolul 6
§
1 din Convenție, care arte următorul conținut:
«
Orice persoană are dreptul ca acțiunea sa să fie audiată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
»
A.
Asupra admisibilității
18.
Curtea constată că plângerea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea relevă de altfel că aceasta nu contravine nici unui alt motiv de inadmisibilitate. Se impune așadar să o declarăm admisibilă.
B.
Asupra fondului
19.
Guvernul consideră că, așa cum rezultă din hotărârea datată 23 mai
2001 pronunțată de Curtea de Apel din Oradea, hotărârea din 28 octombrie 1999 nu era susceptibilă să fie executată, părțile având obligația de a intenta o acțiune în vederea stabilirii modalităților și a termenelor de plată. El consideră că autoritățile nu au acționat de rea credință deoarece ele au plătit suma pretinsă la 19 ianuarie 2001. Faptul că reclamanții au trebuit să o ramburseze ulterior nu a fost decât consecința hotărârii din 23 mai 2001.
20.
Reclamanții se opun acestei teze și susțin că hotărârea din 18 octombrie 1999 încă nu a fost executată de autorități.
21.
Curtea amintește că executarea unei decizii sau a unei hotărâri a oricărei instanțe, trebuie să fie considerată a fi parte integrantă din proces «
proces
» în sensul articolului 6 din Convenție. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie rămâne inoperantă în detrimentul unei părți (
Immobiliare Saffi c. Italia
[GC], n
o
22774/93, § 63, CEDH 1999-V).
22.
Cu toate acestea, accesul la un tribunal nu poate obliga Statul să dispună executarea fiecărei hotărâri de natură civilă indiferent care ar fi aceasta și indiferent care ar fi împrejurările (
Sanglier c. Franța
,
n
o
50342/99, § 39, 27
mai
2003). Atunci când autoritățile trebuie să acționeze pentru executarea unei decizii judiciare și omit să o facă, această inerție angajează responsabilitatea Statului în baza articolului 6 § 1 din Convenție (
Scollo c. Italia
, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n
o
315-C, p. 55, § 44).
23.
În speța de față, cu toate că reclamanții au obținut la 28 octombrie 1999 o decizie internă definitivă care stabilea sumele pe care autoritățile trebuiau să li le plătească ca urmare a exproprierii bunurilor lor, și că ei au făcut ulterior demersuri pentru executare, această decizie nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de recurs prevăzută de lege.
24.
Presupunând că nu a fost posibil pentru autorități să execute ca atare hotărârea din 28 octombrie 1999, Curtea constată că reclamanții au făcut cereri de plată prin intermediul portărelului judecătoresc cât și în fața instanțelor (v. paragrafele 7 și 9 de mai sus).
25.
De altfel, legea n
o
33/1994 nu prevede procedura prin care instanțele interne trebuiau să fie sesizate pentru a stabili modalitățile și termenele de plată.
Ori, fiecare Stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care sunt în sarcina sa (
Ruianu c.
România
, n
o
34647/97, § 66, 17
iunie
2003).
În orice caz, din moment ce o decizie internă definitivă este pronunțată de instanțele naționale, ea trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile de către autoritățile publice, pentru a evita în măsura în care este posibil nesiguranța juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept în cauză prin aplicarea sa (v.,
mutatis mutandis
,
Păduraru
c.
România
, n
o
63252/00, §
92, CEDH 2005
‑
...).
26.
În afară de aceasta, presupunând chiar că părțile ar fi trebuit să sesiseze instanțele naționale cu o nouă acțiune pentru a obține stabilirea modalităților și termenelor de plată, Curtea consideră, în lumina jurisprudenței constante în materie, că autoritățile sunt cele care trebuie să facă aceste demersuri. Astfel, ea amintește că nu este oportun să se solicite unei persoane, care a obținut o creanță împotriva Statului la finalizarea unei proceduri judiciare, să angajeze ulterior o nouă procedură pentru a obține satisfacție (v.,
mutatis mutandis, Metaxas c. Grecia
, n
o
8415/02, § 19, 27
mai
2004).
În consecință, nici un demers suplimentar nu a fost solicitat din partea reclamanților.
27.
Aceste elemente sunt suficiente pentru ca respectiv Curtea să conchidă că, în cauza de față, refuzând să execute hotărârea din 28 octombrie 1999, autoritățile naționale i-au privat de reclamanți să aibă un acces efectiv la un tribunal.
28.
Curtea consideră în sfârșit că nu este necesar să examineze chestiunea de a ști dacă durata procedurii a fost rezonabilă în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, în măsura în care această plângere este absorbită de cea referitoare la dreptul de acces la un tribunal (
Immobiliare Saffi
, antemenționat, §
75).
29.
În consecință, a existat o încălcare a articolului 6
§
1 din Convenție.
II.
ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N
o
1
30.
Reclamanții denunță o atingere adusă dreptului său de proprietate ca urmare a ne-executării hotărârii din 28 octombrie 1999. Ei invocă articolul 1 din Protocolul n
o
1, formulat după cum urmează:
«
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii de bunuri conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
»
31.
Guvernul consideră în primul rând că reclamanții nu au avut o creanță, în sensul jurisprudenței Curții, din moment ce cea recunoscută de instanțele interne prin hotărârea din 28 octombrie 1999 nu îndeplinea condițiile solicitate în dreptul intern, adică, ea nu era sigură, lichidă și exigibilă (
Mario de Napoles Pacheco
c.
Belgia
, n
o
7775/77, decizia comisiei din 5 octombrie 1978, Decizii și rapoarte (DR) 15, p. 143).
În orice caz, el consideră că bunurile vizate prin acțiunea în expropriere nu au ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților, în măsura în care autoritățile nu au solicitat eliberarea titlului executoriu de către tribunale, așa cum se prevede la articolul 31 din legea n
o
33/1994.
32.
Reclamanții contestă poziția Guvernului. Ei amintesc că, în opinia autorităților locale, terenurile sunt încă lovite de imposibilitatea permanentă de construcție.
33.
Curtea relevă că această plângere este legată de ceda examinată mai sus și trebuie deci să fie de asemenea declarată admisibilă.
34.
Pe fond, Curtea amintește că a conchis la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție ca urmare a ne-executării hotărârii din 28 octombrie 1999 care a stabilit suma compensației pe care reclamanții aveau dreptul să o încaseze. Exista deci în speță o valoare patrimonială în virtutea căreia reclamanții puteau pretinde că aveau speranța legitimă de a încasa efectiv numita sumă. Din acel moment, reclamanții au «
un bun
» în sensul articolului 1 menționat mai sus (
Tacea
c.
România
, n
o
746/02, §
37, 29 septembrie 2005,
Croitoriu
c. România
, n
o
54400/00, §
34, 9
noiembrie 2004,
Kopecký
c.
Slovacia
[GC], n
o
44912/98, §
35, CEDH
2004
‑
..., și
Jasiūnienė c. Lituania
,
n
o
41510/98, §
44, 6 martie 2003).
35.
Curtea constată, cu reclamanții, că, pe de o parte, ei nu au încasat compensația de expropriere prevăzută de instanțele interne, și, pe de altă parte, că ei nu pot folosi terenurile lor care sunt lovite de o interdicție de construcție.
De altfel, dacă este adevărat că bunurile sunt oficial întotdeauna în patrimoniul reclamanților, cum indică Guvernul, Curtea consideră că faptul că autoritățile locale nu au intrat în posesie nu este imputabil reclamanților, în măsura sau conform articolelor 28 și 31 din legea n
o
33/ 1944, punerea în posesia Statului este condiționată de plata compensației. Ori, autoritățile ele-înselele nu au plătit încă numita sumă. De altfel, ca urmare a interdicției de construire, reclamanții nu pot în nici un fel folosi bunurile în cauză.
36.
Curtea consideră că, în aceste condiții, a existat în speță o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. Ea amintește că refuzând executarea hotărârii din 28 octombrie 1999, autoritățile naționale i-au privat pe reclamanți de folosința dreptului lor de proprietate, fără să le dea o explicație pentru această ingerință (v.,
mutatis mutandis, Sabin
Popescu c. România ,
n
o
48102/99, § 81, 2 martie 2004).
37.
Guvernul nu a dat nici o justificare valabilă pentru ingerința cauzată prin ne-executarea hotărârii în cauză; ea era deci arbitrară și presupunea încălcarea principiului de legalitate. O astfel de concluzie dispensează Curtea de a cerceta dacă a fost păstrat un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamanților (
Metaxas
, antemenționat, § 31).
38.
În consecință, în lumina celor arătate mai sus, Curtea consideră că a existat în speță o încălcare a articolului 1 din Protocolul n
o
1.
III.
ASUPRA ALTOR PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
39.
Reclamanții consideră în sfârșit că ne-executarea hotărârii din 28 octombrie 1999 a încălcat drepturile garantate de articolele 8 și 17 din Convenție. În măsura în care aceste plângeri vizează în materie aceleași aspecte ca și cele examinate deja mai sus din punctul de vedere al articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul n
o
1, Curtea consideră că nu este necesar să se plaseze în plus pe domeniul articolelor 8 și 17.
IV.
ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
40.
În conformitate cu articolul 41 din Convenție,
«
În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Daune
41.
Cu titlu de prejudiciu material, în afară de câștigul nerealizat alocat prin hotărârea din 28 octombrie 1999 evaluat la 85
932 Dolari SUA (USD), reclamanții pretind 214
830
USD reprezentând câștigul nerealizat pentru perioada cuprinsă între 2000 și 2005 sau, alternativ, dobânzile la suma de 85
932
USD. Ei pretind de asemenea 500
000 USD cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suportat.
42.
Guvernul contestă cererile referitoare la acordarea unei sume pentru lipsa de folosință, având în vedere jurisprudența Curții în materie (
Anghelescu c. România
, n
o
29411/95, §§
75-77, 9 aprilie 2002,
Surpaceanu c. România
, n
o
32260/96, §§
54-56, 21 mai 2002, și
Oprescu
c. România
, n
o
36039/97, §§
56-57, 14
ianuarie 2003). Fiind vorba despre suma de 85
932 USD, Guvernul amintește că, în opinia sa, hotărârea din 28 octombrie 1999 nu este executorie. În ceea ce privește suma de 214
830
USD, consideră că nici o instanță internă nu a recunoscut reclamanților dreptul de a obține reparația pentru câștigul nerealizat pentru perioada cuprinsă între 2000 și 2005.
El amintește că reclamanții se bucură totuși de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor în litigiu.
43.
Guvernul consideră în sfârșit că cererile reclamanților cu titlu de prejudiciu moral sunt exagerate, că nici o legătură de cauzalitate între numitele pretenții și pretinsele încălcări nu poate fi stabilită și consideră că în orice caz o constatare a încălcării va fi suficientă pentru repararea unui astfel de prejudiciu. El amintește jurisprudența Curții în materie, în special cauza
Sacaleanu c. România
(n
o
73970/01, 6
septembrie
2005).
44.
Curtea consideră că chestiunea aplicării articolului 41 la acest punct nu este în cauză, astfel încât trebuie să o rezervăm ținând de asemenea cont de eventualitatea unui acord între Statul pârât și părțile interesate (articolul 75 §§ 1 și 4 din regulamentul Curții).
B.
Onorarii și cheltuieli
45.
Reclamanții mai pretind 6
500 USD pentru onorariile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne, 10
141,63 dolari canadieni (CAD) și 930
000 forinți ungurești (HUF) pentru cele efectuate pentru procedura de cerere de azil politic în Canada și în procedura în fața Curții. Ei au trimis numeroase facturi eliberate de avocații însărcinați cu dosarul lor de imigrare, două bilete de avion Budapesta - Londra – Detroit și retur pentru ei în sumă de 248
200 HUF fiecare și două pentru copiii lor, ca și facturi emise de poșta canadiană pentru coletele trimise Curții, în sumă de 158,68 CAD.
46.
Guvernul consideră că cererile nu sunt întemeiate.
47.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea onorariilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care acestea sunt bazate pe realitate, sunt necesare și quantumul acestora este rezonabil. În speță și ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea respinge ca ne-fondată cererea referitoare la onorarii și cheltuieli în procedura națională, consideră rezonabilă suma de 110 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă această sumă reclamanților.
C.
Dobânzi moratorii
48.
Curtea consideră adecvat să stabilească rata dobânzilor moratorii la rata dobânzilor moratorii la împrumuturile acordate de Banca centrală europeană majorate cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Decide
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
3.
Decide
că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul n
o
1
;
4.
Decide
că nu trebuie să examineze plângerile conform articolelor 8 și 17 din Convenție
;
5.
Decide
că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se susține în ceea ce privește stabilirea reparației pentru încălcările constatate în speță;
În consecință,
a)
o
rezervă
în totalitate;
b)
invită
Guvernul și reclamanții să-i adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care acea hotărâre a devenit definitivă conform articolului
44
§
2 din Convenție, observațiile lor în această chestiune și în special să-i aducă la cunoștință orice acord la care vor fi ajuns;
c)
rezervă
procedura ulterioară și
delegă
președintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie;
6.
Decide
a)
că Statul pârât trebuie să le plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului
44
§
2 din Convenție, 110 EUR (o sută zece mii de Euro) pentru onorariile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b)
că începând de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă cu rata egală dobânzii practicate la împrumuturile acordate de Banca Centrală Europeană aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei procente.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent
Berger
John
Hedigan
Grefier
Președinte