Ungureanu împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 23354/02) dirijată împotriva României și cu care doi cetățeni ai acestui Stat, D. Andrei Ungureanu și D-na Cornelia Mariana Ungureanu („reclamanții"), au sesizat Curtea la 3 iunie 2002 în vertu articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de D-na A. Vasiliu, avocat la București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, D-na R. Rizoiu, apoi de D-na B. Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Cererea a fost atribuită a treia secțiune a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În sânul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

La 24 iunie 2005, președintele a treia secțiuni a decis comunicarea cererii Guvernului. Folosind art. 29 § 3 al Convenției, el a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitate și fond al cauzei.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament). PE FAPTE I.

La 7 noiembrie 1974, părinții primului reclamant le-au făcut dar unui teren pe care reclamanții au construit un apartament („apartamentul nr. 3"). Apartamentul este situat la etajul doi al casei situate la nr. 15, strada Dr. Eugen Iosif, la București, și este compus din trei camere și terenul aferent de 180 m².

La 10 septembrie 1986, Statul a confiscat, în vertu decretului nr. 223/1974, jumătatea apartamentului. La 13 mai 1987, Statul, invocând același decret, a confiscat cealaltă jumătate. 1. Acțiune de revendicare

În 1993, reclamanții au sesizat tribunalul de prima instanță al celui de al cincilea district al Bucureștiului cu o acțiune de revendicare a bunului.

Prin sentință din 7 iulie 1995, tribunalul a respins acțiunea reclamanților, judecând că Statul era adevăratul proprietar al bunului, din cauza efectului constitutiv de proprietate al decretului nr. 223/1974, în urma emigrării reclamanților. Reclamanții au judecat această sentință.

Prin decizie din 23 ianuarie 1996, tribunalul județean al Bucureștiului a respins apelul reclamanților din lipsă de plată a taxei de timbru. Această decizie a fost confirmată prin hotărâre din 8 martie 1996 a curții de apel din București. 2. Cerere administrativă

La 20 iunie 1996, reclamanții cerură la comisia pentru aplicarea legii nr. 112/95 („comisia") restituirea în natură a apartamentului nr. 3.

Prin decizie administrativă din 23 octombrie 1996, comisia acordă reclamanților o indemnizație de 24.846.348 lei români (ROL), adică aproximativ 6.692 euro (EUR) pentru bunul lor. 3. Vânzarea apartamentului nr. 3

La 30 septembrie 1996, societatea „C", conducând bunurile imobiliare ale Statului, reprezentată de F.V., directorul general al sa, vinde apartamentul litigios lui F.V. (aceeași persoană ca reprezentantul societății „C") și F.N., soția acestuia. 4. Contestație a deciziei administrative

În 1996, reclamanții au sesizat tribunalul de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului cu o contestație împotriva deciziei administrative din 23 octombrie 1996. Cereau restituirea în natură a apartamentului și interzicerea vânzării bunului lor locatarilor.

Prin sentință din 27 ianuarie 1997, tribunalul de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. Tribunalul judecă că reclamanții nu îndeplinisera condițiile prevăzute de legea nr. 112/95 pentru restituirea bunului în natură.

La apelul reclamanților, la 31 octombrie 1997, tribunalul județean al Bucureștiului a anulat sentința și anulă decizia administrativă în ceea ce privesc acordarea unei indemnizații, ordonă autorităților administrative să restituiască reclamanților apartamentul în natură și respinge cererea lor privind interzicerea vânzării. Tribunalul judecă că Statul nu avea titlu valid asupra bunului revendicat. Lipsit de recurs, această decizie a devenit definitivă. La 6 aprilie 1998, primarul Bucureștiului ordonă restituirea în natură a apartamentului. 5. Cerere de revizuire și contestație de anulare

La 17 septembrie 1998, în urma unei cereri de revizuire depuse de primăria Bucureștiului, tribunalul județean al Bucureștiului anulează hotărârea din 31 octombrie 1997, pe care el însuși o pronunțase, din cauza existenței deciziilor de justiție contradictorii.

Prin hotărâre din 9 februarie 1999, la recurs al reclamanților, curtea de apel din București anulează sentința din 17 septembrie 1998 pe motiv că cererea de revizuire depusă de primăria era tardivă.

Prin hotărâre din 14 septembrie 1999, curtea de apel din București declară inadmisibilă cererea de contestație de anulare depusă de primărie, împotriva hotărârii din 9 februarie 1999. 6. Acțiune de anulare a contractelor de vânzare

Printr-o acțiune introdusă la 29 mai 1998 împotriva târcurilor cumpărători, a primăriei Bucureștiului și a societății „C", reclamanții cerură tribunalului de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului să constate nulitatea contractului de vânzare. Susțineau că contractul fu încheiat în fraude legii nr. 112/95, pentru că procedura de restituire începută de această lege nu fusese încă tranșată definitivă. Denunțau de asemenea rea credință a părților contractante care cunoșteau, la momentul încheerii contractului, demersurile lor în vederea restituirii bunului.

Estimând că târcurile cumpărători au încheiat contractul respectând prevederile legii nr. 112/95 și că au acționat din bunăcredință, pentru că reclamanții nu probaser cunoașterea existenței acțiunii de revendicare, tribunalul, prin sentință din 13 decembrie 2000, respinge acțiunea acestor din urmă.

La apel și recurs al reclamanților, prin două hotărâri din 29 iunie și 14 decembrie 2001, tribunalul județean al Bucureștiului și curtea de apel din București confirmă această sentință. 7. Cerere de restituire în aplicarea legii nr. 10/2001

Rezultă din elementele dosarului că în 2001 reclamanții depuseră la primăria Bucureștiului o cerere de restituire a bunului litigios în întregime. Printr-o scrisoare din 27 mai 2002, primăria Bucureștiului respinge cererea reclamanților, indicând-li posibilitate de a primi, în viitor, indemnizație pentru pierderea bunului. 8. Nouă acțiune de revendicare

În 2002, reclamanții depuseră împotriva F.V. și F.N. o acțiune de revendicare a bunului. Înaintea tribunalului de prima instanță al celui de-al cincilea district al Bucureștiului, denunțau precaritate titlului de proprietate al cumpărătorilor, pe motiv că era bazat pe contract de vânzare încheiat cu Statul care era un „non dominus". Reclamanții se sprijineau de asemenea pe decizia definitivă din 31 octombrie 1997 a tribunalului județean al Bucureștiului și pe decizia administrativă din 6 aprilie 1998, a primăriei Bucureștiului ordonând restituirea bunului. Cereau de asemenea expulzarea F.V. și F.N.

La 9 octombrie 2002, tribunalul respinge acțiunea din lipsă de notificare expres din partea lor, înainte de 30 septembrie 1996, data încheerii contractului de vânzare, pentru a informa F.V. și F.N. de intenția lor de a revendica bunul.

Prin hotărâre din 12 februarie 2003, tribunalul județean al Bucureștiului respinge apelul reclamanților ca neîntemeiat. La 19 septembrie 2003, la recurs al reclamanților, curtea de apel din București confirmă deciziile pronunțate în prima și a doua instanță. II.

Cu privire la garanție imparțialității, Curtea reamintește că judecătorii nu trebuie manifesta prejudecată sau prejudecată personală și în același timp, tribunalul trebuie oferi garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice dubiu legitim (Pullar c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, § 30).

Să presupunem că reclamanții au epuizat căile de atac interne pentru a îndrepta acest grief la nivel național, și deși are îndoieli cu privire la judecata tribunalelor naționale în materie de bunăcredință a părților, Curtea nu descoperă, în circumstanțele prezentei cauze, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o îndoială asupra imparțialității judecătorilor.

Rezultă că această parte a cererii este evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. II.

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de altfel că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să-l declare admisibil. B. Pe fond

Conform Guvernului, chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, aceasta era prevăzută de lege, urmărea scop legitim și era proporțională. Potrivit Guvernului, revine în primul rând autorităților interne, și mai ales curților și tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern. Estimează că autoritățile naționale se găsesc în principiu mai bine situate decât judecătorul internațional pentru a determina ce este „de utilitate publică" (Jahn și alții c. Germania, [GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, §§ 86 și 91, CEDO 2005-...).

Cu privire la proporționalitate ingerență, Guvernul reamintește că reclamanții au deja primit în 1987 indemnizație pentru pierderea bunului, și pledează pentru ne-încălcare art. 1 al Protocolului nr. 1. Invocă în acest sens cauza Wittek c. Germania (nr. 37290/97, § 59, CEDO 2002-X). Cât la indemnizația pe care reclamanții ar fi putut o percepe în vertu legii nr. 112/95, consideră că aceasta era o despăgubire substantivă, cum în cauza Constantinescu c. România (nr. 61767/00, 14 septembrie 2004). În final, estimează că reclamanții puteau obține indemnizație în vertu legii nr. 10/2001, așa cum modificată de legea nr. 247/2005.

Reclamanții contestă această teză. Conform lor, în pofida recunoașterii definitive, la 31 octombrie 1997, a dreptului lor de proprietate pe bunul litigios, li este imposibil expulza târcurile cumpărători, care opun contract de vânzare a aceluiași bun, validat la 14 decembrie 2001 de curtea de apel din București. Estimează că scop ingerență nu era legitim, fiind vorba de protecția drepturilor locatarilor cumpărători. Reclamanții consideră că indemnizație de aproximativ 2.700 dolari americani (USD) primită în 1987, nu echivalează compensație reală pentru pierderea bunului. Cu privire la cale oferită de legea nr. 10/2001, reclamanții consideră că aceasta nu constituie cale de atac eficace.

Curtea reamintește că, în cauza Străin precitată (§§ 39 și 59) ea consideră că vânzarea de către Stat a bunului altuia la terți de bunăcredință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manier definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală indemnizații, constituia privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1.

De surcroît, în cauza Păduraru precitată (§ 112) Curtea constatat că Statul mancat obligație pozitivă de a reacționa în timp util și coerență în fața problemei interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate posesia sa în vertu decretelor naționalizare. Considerase de asemenea că incertitudine generală creat s-a răsfrânt pe reclamant, care se văzut în imposibilitate a recupera întregul bun în timp ce dispunea o hotărâre definitivă condamnând Statul a-i restituie.

În speță, Curtea nu percepe motiv pentru a se abate din jurisprudența precitată, situație fapt fiind sensibil aceeași. La fel de bine ca și în cauza Brumărescu precitată, în prezenta cauză, terți deveniseră proprietari înainte ca dreptul de proprietate reclamanților pe bun să facă obiect confirmării definitive. Și, cum în cauza Străin precitată, reclamanții în speță fost recunoscuți proprietari legali, tribunalele judecând indiscutabil titlul lor de proprietate, ținând seama caracteru abuziv naționalizării.

Pentru ce privește afirmație Guvernului conform căreia reclamanții ar fi refuzat a primi indemnizație în aplicarea legii nr. 112/95, Curtea observă că decizia administrativă în cauză a fost anulată de jurisdicții, pe contestație reclamanților (paragrafele 15-17 mai sus). În plus, fapt pentru reclamanți a fi primit, în 1987, despăgubire pentru pierderea bunului lor, nu poate dispensa, actualmente, autorități de a se conforma execuției hotărârii definitive din 31 octombrie 1997 a tribunalului județean al Bucureștiului care ordonase restituirea bunului reclamanților.

Curtea observă că vânzare bunului reclamanților, în vertu legii nr. 112/1995, îi împiedică de a se bucura drept proprietate lor și nici o despăgubire nu a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deși au depus cerere indemnizație în vertu legii nr. 10/2001, reclamanții nu au primit până acum nici un răspuns favorabil (§24 mai sus).

Curtea observă că, la 22 iulie 2005, a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Noua lege acordă drept indemnizație, în măsură valoare vânzabilă bunului care nu poate fi restituit, persoanelor se găsind în aceeași situație ca reclamanți. Curtea observă că legea precitată propune, pentru persoane nu au posibilitate obține restituire bunului în natură, a le acorda indemnizație sub forma participării, ca acționari la organism plasament valori mobiliare OPCVM. În principiu, persoane având vocație a primi indemnizație prin cale vor primi titluri valoare care vor fi transformate acțiuni, o dată ce societate cotată bursă.

Curtea observă că, la 29 decembrie 2005, societatea anonimă Proprietatea, a fost înscrisă la Registrul Comercului din București. Pentru ca acțiuni emise de această societate anonimă să poată fi obiect tranzacție pe piață financiară, trebuie urmată procedură agrement de Consilul național valorile mobiliare („CNVM"). Conform calendarului previzional al Proprietatea, care a fost modificat la mai reprizele, intrare efectivă bursă prevăzută pentru sfârșitul anului 2006.

În speță, să presupunem că cererea restituire depusă reclamanți în vertu legii nr. 10/2001 fie admisibilă și poată face obiect indemnizație, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează actualmente într-o manier susceptibilă a rezulta octroi efectiv indemnitate reclamanților și cerere acestor din urmă bazată legea sus-menționată nu a făcut obiect niciun examen din mai cinci ani. De surcroît, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 modificând-o nu iau în considerare prejudiciul suferit fapt absență prelungită indemnizație persoane care, cum reclamanți, s-au văzut lipsite bunuri restituite în vertu judecată definitivă.

De aceea, Curtea consideră că fapt reclamanți au fost lipsiți drept proprietate pe bun, combinat absență totală indemnizație din aproape nouă ani, le-a făcut suportă sarcină disproportionată și excesivă, incompatibilă dreptul respectare bunurilor lor garantat art. 1 al Protocolului nr. 1. De aceea, a existat în speță încălcare acestei prevederi. III.

Potrivit articolului 41 al Convenției, „Dacă Curtea declară că a existat încălcare Convenției sau Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern Înaltei Părți contractante nu permite ștergerea decât imperfect consecințe acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, satisfacție echitabilă."

Cu titlu principal, reclamanții cer restituire bunului litigios. Vor primi, în caz non-restituire, sumă corespunzând valoare actuală bunului lor, și anume, conform raport expertiză depus 1 septembrie 2005 Curții, 235.762 euro (EUR). Cer de asemenea 100.000 EUR pentru privare proprietate suferit timp zece ani. Reclamă în final 100.000 EUR cu titlu prejudiciu moral.

Guvernul estimează că valoare marchete bunul este 126.778 EUR. Furnizează aviz expert imobiliar în sens. Cât la sumă reprezentând privare proprietate timp zece ani, consideră că în principiu, nu există motiv acorda o asemenea indemnizație și invocă, între altele, cauza Popescu Nasta c. România (nr. 33355/96, § 62, 7 ianuarie 2003). Pentru ce privește prejudiciul moral, susține că hotărâre ar putea constitui, de sine statător, reparație satisfăcătoare prejudiciul moral suferit.

În observații răspuns, reclamanții contestă „punct de vedere" depus expert Guvernului și estimează că nu există bază legală pentru ca expert verifice expertiză deja efectuată alt expert tehnic imobiliar autorizat. După reclamanți, expert Guvernului ar fi putut efectua alt expertiză pentru a stabili valoare vânzabilă bunul litigios.

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea estimează că restituire apartamentului nr. 3 casei situate nr. 15, strada Dr. Eugen Iosif, la București și terenul aferent (180 m²), cum ordonat hotărâre 31 octombrie 1997, tribunalul județean al Bucureștiului, ar plasa reclamanți cât mai mult posibil într-o situație echivalând celei care s-ar găsi dacă exigență art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Lipsă pentru Statul pârât a proceda la pareille restituire într-un termen trei luni de la ziua hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui versa interesați, pentru daune materiale, sumă corespunzând valoare actuală bunului.

În privința aceasta, Curtea observă cu interes că legea nr. 247/2005 purtând modificare legii nr. 10/2001 pe restituire bunuri naționalizate atât legal cât și ilegal, intrat vigoare 19 iulie 2005, aplică principii exprimate jurisprudență internațională, judiciară sau arbitrală subiect despăgubirilor datorat caz acte ilicite și confirmate o manier constantă de ea însăși în jurisprudență relativ privări ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre 7 august 1996, Culegere hotărâri decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) precitat, §§ 22 și 23).

Într-adevăr, noua lege califică abuzive naționalizări operate regim comunist și prevede obligație restituire bun ieșit patrimoniu o persoană ca urmare a unei asemenea privări. Caz imposibilitate restituire pentru cauză, de exemplu, vânzare bun terț bunăcredință, legea acordă indemnitate în măsură valoare marchete bun momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 legii).

Curtea observă că „punct de vedere" depus expert Guvernului bazat o valoare ipotetică, pe cât expert nu vizitat bun în cauză. Ținând seama expertiză furnizată reclamanți precum informații pe care Curtea le dispune prețuri piață imobiliară locală, estimează valoare marchete actuală bunul 150.000 EUR.

De surcroît, Curtea consideră că evenimentele cauză au entraîné atingeri grave dreptul reclamanți respectarea bunul lor, pentru care suma 5.000 EUR reprezintă reparație echitabilă prejudiciul moral suferit.

Cu privire sume cerute cu titlu privare proprietate suferit, Curtea nu poate specula posibilitate și randament o închiriere apartamentul în cauză (Buzatu c. România, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). B. Cheltuieli și costuri

Cu titlu cheltuielilor, cer 3.755 EUR pe care o desfac după cum urmează: 1.747 EUR pentru cheltuielile justice legate de procedura internă, 110 EUR pentru expertiza tehnică imobiliară și 77 EUR pentru cheltuieli traducere. Depun justificative în sens. În final, cer 1.821 EUR cu titlu onorarii avocat. Susțin a trimis justificativ onorarii avocat.

Guvernul subliniază absența justificativ onorarii avocat și cere respingerea cererea rambursament reclamanților în sens.

Curtea reamintește că conform jurisprudenței sale, reclamant nu poate obține rambursament cheltuielilor depseni decât măsura pe care se găsesc stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil tara lor. Observă că, la 6 septembrie 2005, grefica Curții primise justificative cheltuielilor sus-menționate, cu excepție justificativelor privind onorarii avocat.

Ținând seama elementele posesia sa și criterii sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma 2.784 EUR și o acordă reclamanților. C. Dobânzi pentru întârziere

Curtea estimă potrivit bazare rata dobânzile pentru întârziere rata dobândă ușurință credit marginal Banca Centrală Europeană majorată trei puncte procentaj. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul derivat art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru surplus ; 2. Spune că a existat încălcare art. 1 al Protocolului nr. 1 ; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie restituiască reclamanții apartamentul nr. 3 casei situate nr. 15, strada Dr. Eugen Iosif, la București, precum și terenul aferent, în termen trei luni de la ziua când hotărâre va deveni definitivă în conformitate art. 44 § 2 al Convenției ; b) că lipsă o asemenea restituire, Statul pârât trebuie versa reclamanți, în aceleași trei luni, 150.000 EUR (o sută cincizeci mii euro) pentru daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu impozit ; 4. Spune că Statul pârât trebuie versa reclamanți, în aceleași trei luni, sumele următoare : a) 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral ; b) 2.784 EUR (doi mii șapte sute optzeci și patru euro) pentru cheltuieli și costuri ; 5. Spune

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 23354/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Andrei Ungureanu et M me Cornelia Mariana Ungureanu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 3 juin 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e A. Vasiliu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me R. Rizoiu, puis par M me B. Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 24 juin 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 7 novembre 1974, les parents du premier requérant leur firent don d’un terrain sur lequel les requérants construisirent un appartement (« l’appartement n o 3 »). L’appartement est situé au deuxième étage de la maison sise au n o 15, rue Dr. Eugen Iosif, à Bucarest, et est composé de trois pièces et du terrain afférent de 180 m².

Le 10 septembre 1986, l’Etat confisqua, en vertu du décret nº 223/1974, la moitié de l’appartement. Le 13 mai 1987, l’Etat, invoquant le même décret, confisqua l’autre moitié. 1. Action en revendication

En 1993, les requérants saisirent le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest d’une action en revendication du bien.

Par un jugement du 7 juillet 1995, le tribunal rejeta l’action des requérants, jugeant que l’Etat était le véritable propriétaire du bien, en raison de l’effet constitutif de propriété du décret n o 223/1974, à la suite de l’émigration des requérants. Les requérants interjetèrent appel de ce jugement.

Par une décision du 23 janvier 1996, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel des requérants pour défaut de paiement de la taxe de timbre. Cette décision fut confirmée par un arrêt du 8 mars 1996 de la cour d’appel de Bucarest. 2. Demande administrative

Le 20 juin 1996, les requérants demandèrent auprès à la commission pour l’application de la loi n o 112/95 (« la commission ») la restitution en nature de l’appartement n o 3.

Par une décision administrative du 23 octobre 1996, la commission octroya aux requérants une indemnisation d’un montant de 24 846 348 lei roumains (ROL), soit environ 6 692 euros (EUR) pour leur bien. 3. Vente de l’appartement n o 3

Le 30 septembre 1996, la société « C », gérante des biens immobiliers de l’Etat, représentée par F.V., son directeur général, vendit l’appartement litigieux à F.V (la même personne que le représentant de la société « C ») et à F.N, l’épouse de celui-ci. 4. Contestation de la décision administrative

En 1996, les requérants saisirent le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest d’une contestation contre la décision administrative du 23 octobre 1996. Ils demandaient la restitution en nature de l’appartement et l’interdiction de vente de leur bien aux locataires.

Par un jugement du 27 janvier 1997, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest rejeta l’action des requérants comme mal fondée. Le tribunal jugea que les requérants ne remplissaient pas les conditions prévues par la loi n o 112/95 pour la restitution du bien en nature.

Sur appel des requérants, le 31 octobre 1997, le tribunal départemental de Bucarest cassa le jugement et annula la décision administrative en ce qui concernait l’octroi d’une indemnisation, ordonna aux autorités administratives de restituer aux requérants l’appartement en nature et rejeta leur demande portant sur l’interdiction de vente. Le tribunal jugea que l’Etat ne détenait pas de titre valable sur le bien revendiqué. Faute de recours, cette décision devint définitive. Le 6 avril 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution en nature de l’appartement. 5. Demande en révision et contestation en annulation

Le 17 septembre 1998, à la suite d’une demande en révision formée par la mairie de Bucarest, le tribunal départemental de Bucarest cassa l’arrêt du 31 octobre 1997, qu’il avait lui-même prononcé, en raison de l’existence de décisions de justice contradictoires.

Par un arrêt du 9 février 1999, sur recours des requérants, la cour d’appel de Bucarest cassa le jugement du 17 septembre 1998 au motif que la demande en révision formée par la mairie était tardive.

Par un arrêt du 14 septembre 1999, la cour d’appel de Bucarest déclara irrecevable la demande de contestation en annulation formée par la mairie, contre l’arrêt du 9 février 1999. 6. Action en annulation des contrats de vente

Par une action introduite le 29 mai 1998 à l’encontre des tiers acquéreurs, de la mairie de Bucarest et de la société « C », les requérants demandèrent au tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest de constater la nullité du contrat de vente. Ils faisaient valoir que le contrat avait été conclu en fraude à la loi n o 112/95, car la procédure de restitution entamée par cette loi n’était pas encore tranchée définitivement. Ils dénonçaient également la mauvaise foi des parties contractantes qui connaissaient, au moment de la conclusion du contrat, leurs démarches en vue de la restitution du bien.

Estimant que les tiers acquéreurs avaient conclu le contrat en respectant les dispositions de la loi n o 112/95 et qu’ils étaient de bonne foi, car les requérants n’avaient pas prouvé qu’ils connaissaient l’existence de l’action en revendication, le tribunal, par un jugement du 13 décembre 2000, rejeta l’action de ces derniers.

Sur appel et recours des requérants, par deux arrêts des 29 juin et 14 décembre 2001, le tribunal départemental de Bucarest et la cour d’appel de Bucarest confirmèrent ce jugement. 7. Demande en restitution en application de la loi n o 10/2001

Il ressort des éléments du dossier qu’en 2001 les requérants déposèrent devant la mairie de Bucarest une demande de restitution du bien litigieux dans son intégralité. Par une lettre du 27 mai 2002, la mairie de Bucarest rejeta la demande des requérants, en leur indiquant la possibilité de recevoir, à l’avenir, une indemnisation pour la perte du bien. 8. Nouvelle action en revendication

En 2002, les requérants formèrent à l’encontre de F.V. et F.N. une action en revendication du bien. Devant le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, ils dénonçaient la précarité du titre de propriété des acheteurs, au motif qu’il était fondé sur un contrat de vente conclu avec l’Etat qui était un « non dominus ». Les requérants s’appuyaient également sur la décision définitive du 31 octobre 1997 du tribunal départemental de Bucarest et sur la décision administrative du 6 avril 1998, de la mairie de Bucarest ordonnant la restitution du bien. Ils demandaient également l’expulsion de F.V. et F.N.

Le 9 octobre 2002, le tribunal rejeta leur action en raison de l’absence d’une notification expresse de leur part, avant le 30 septembre 1996, date de la conclusion du contrat de vente, afin d’informer F.V. et F.N. de leur intention de revendiquer le bien.

Par un arrêt du 12 février 2003, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel des requérants comme mal fondé. Le 19 septembre 2003, sur recours des requérants, la cour d’appel de Bucarest confirma les décisions rendues en premier et deuxième ressort. II.

Les requérants se plaignent du défaut d’impartialité des tribunaux qui ont examiné leur action en annulation du contrat de vente, car ceux-ci auraient favorisé les locataires occupant le bien litigieux, pendant tout le déroulement de la procédure en interprétant d’une manière subjective les dispositions de la loi n o 112/95. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Quant à la garantie d’impartialité, la Cour rappelle que les juges ne doivent pas manifester de parti pris ou de préjugé personnel et qu’en même temps, le tribunal doit offrir des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime ( Pullar c. Royaume ‑ Uni , arrêt du 10 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, § 30).

A supposer que les requérants aient épuisé les voies de recours internes pour faire redresser ce grief au niveau national, et bien qu’elle ait des doutes quant au jugement des tribunaux nationaux en matière de bonne foi des parties, la Cour ne décèle, dans les circonstances de la présente espèce, aucun élément subjectif ou objectif de nature à jeter un doute sur l’impartialité des juges.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Les requérants allèguent que la vente de l’appartement n o 3, validée par l’arrêt de la cour d’appel de Bucarest du 10 mai 2001, a méconnu l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Selon le Gouvernement, même si la décision litigieuse constitue une ingérence dans le droit de propriété des requérants, celle-ci était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et était proportionnée. D’après le Gouvernement, il appartient au premier chef aux autorités internes, et singulièrement aux cours et tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne. Il estime que les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est « d’utilité publique » ( Jahn et autres c. Allemagne , [GC], n os 46720/99, 72203/01 et 72552/01, §§ 86 et 91, CEDH 2005 ‑ ...).

Quant à la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement rappelle que les requérants ont déjà reçu en 1987 une indemnisation pour la perte du bien, et plaide pour la non-violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Il invoque en ce sens l’affaire Wittek c. Allemagne (n o 37290/97, § 59, CEDH 2002 ‑ X). Pour ce qui est de l’indemnisation que les requérants auraient pu percevoir en vertu de la loi n o 112/95, il considère qu’il s’agissait d’un dédommagement substantiel, comme dans l’affaire Constantinescu c. Roumanie (n o 61767/00, 14 septembre 2004). Enfin, il estime que les requérants pouvaient obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001, telle que modifiée par la loi n o 247/2005.

Les requérants contestent cette thèse. Selon eux, malgré la reconnaissance définitive, le 31 octobre 1997, de leur droit de propriété sur le bien litigieux, il leur est impossible d’expulser les tiers acheteurs, qui opposent un contrat de vente du même bien, validé le 14 décembre 2001 par la cour d’appel de Bucarest. Ils estiment que le but de l’ingérence n’était pas légitime, s’agissant de la protection des droits des locataires acheteurs. Les requérants considèrent qu’une indemnisation d’environ 2 700 dollars américains (USD) reçue en 1987, n’équivaut pas à une compensation réelle pour la perte du bien. Quant à la voie offerte par la loi n o 10/2001, les requérants considèrent qu’elle ne constitue pas une voie de recours efficace.

La Cour rappelle que, dans l’affaire Străin précitée (§§ 39 et 59) elle a considéré que la vente par l’Etat d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice d’une manière définitive du droit de propriété d’autrui, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, constituait une privation contraire à l’article 1 du Protocole n o 1.

De surcroît, dans l’affaire Păduraru précitée (§ 112) la Cour a constaté que l’Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d’intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l’incertitude générale ainsi créée s’était répercutée sur le requérant, qui s’était vu dans l’impossibilité de recouvrer l’ensemble de son bien alors qu’il disposait d’un arrêt définitif condamnant l’Etat à le lui restituer.

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de motif pour s’écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l’instar de l’affaire Brumărescu précitée, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété des requérants sur ce bien fasse l’objet d’une confirmation définitive. Et, comme dans l’affaire Străin précitée, les requérants en l’espèce ont été reconnus propriétaires légitimes, les tribunaux ayant jugé incontestable leur titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation.

Pour ce qui est de l’affirmation du Gouvernement selon laquelle les requérants auraient refusé de recevoir une indemnisation en application de la loi n o 112/95, la Cour observe que la décision administrative en question a été annulée par les juridictions, sur contestation des requérants (paragraphes 15-17 ci-dessus). De plus, le fait pour les requérants d’avoir reçu, en 1987, un dédommagement pour la perte de leur bien, ne saurait dispenser, actuellement, les autorités de se conformer à l’exécution de l’arrêt définitif du 31 octobre 1997 du tribunal départemental de Bucarest qui a ordonné la restitution du bien aux requérants.

La Cour observe que la vente du bien des requérants, en vertu de la loi n o 112/1995, les empêche de jouir de leur droit de propriété et qu’aucun dédommagement ne leur a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu’ils aient déposé une demande d’indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001, les requérants n’ont reçu à ce jour aucune réponse favorable (paragraphe 24 ci-dessus).

La Cour note que, le 22 juillet 2005, a été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi accorde un droit à indemnisation, à hauteur de la valeur vénale du bien qui ne peut être restitué, aux personnes se trouvant dans la même situation que les requérants. La Cour observe que la loi précitée propose, pour les personnes n’ayant pas la possibilité d’obtenir la restitution de leur bien en nature, de leur octroyer une indemnisation sous la forme d’une participation, en tant qu’actionnaires à un organisme de placement de valeurs mobilières OPCVM. En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

La Cour note que, le 29 décembre 2005, la société anonyme Proprietatea, a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par cette société anonyme puissent faire l’objet d’une transaction sur le marché financier, il faut suivre la procédure d’agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de Proprietatea, qui a été modifié à plusieurs réprises, l’entrée effective en bourse est prévue pour la fin de l’année 2006.

En l’espèce, à supposer que la demande de restitution formée par les requérants en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse faire l’objet d’une indemnisation, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité aux requérants et que la demande de ces derniers fondée sur la loi susmentionnée n’a fait objet d’aucun examen depuis plus de cinq ans. De surcroît, ni la loi n o 10/2001 ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme les requérants, se sont vu priver de leurs biens restitués en vertu d’un jugement définitif.

Dès lors, la Cour considère que le fait que les requérants aient été privés de leur droit de propriété sur leur bien, combiné avec l’absence totale d’indemnisation depuis presque neuf ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garantis par l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. III.

Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

A titre principal, les requérants demandent la restitution du bien litigieux. Ils entendent recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de leur bien, à savoir, selon un rapport d’expertise soumis le 1 er septembre 2005 à la Cour, 235 762 euros (EUR). Ils demandent également 100 000 EUR pour la privation de propriété subie pendant dix ans. Ils réclament enfin 100 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement estime que la valeur marchande du bien est de 126 778 EUR. Il fournit l’avis d’un expert immobilier en ce sens. Quant au montant représentant la privation de propriété pendant dix ans, il considère qu’en principe, il n’y a lieu pas d’octroyer une telle indemnisation et invoque, entre autres, l’affaire Popescu Nasta c . Roumanie (n o 33355/96, § 62, 7 janvier 2003). Pour ce qui est du préjudice moral, il affirme que l’arrêt pourrait constituer, en soi, une réparation satisfaisante du prejudice moral subi.

Dans leur observations en réponse, les requérants contestent le « point de vue » soumis par l’expert du Gouvernement et estiment qu’il n’y a aucune base légale pour qu’un expert vérifie une expertise déjà effectuée par un autre expert technique immobilier autorisé. D’après les requérants, l’expert du Gouvernement aurait pu effectuer une autre expertise afin d’établir la valeur vénale du bien litigieux.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que la restitution de l’appartement n o 3 de la maison sise au n o 15, rue Dr. Eugen Iosif, à Bucarest et du terrain afférent (180 m²), telle qu’ordonnée par l’arrêt du 31 octobre 1997, du tribunal départemental de Bucarest, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

A ce sujet, la Cour note avec intérêt que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu’illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d’actes illicites et confirmés d’une manière constante par elle-même dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable), arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, p. 1078, § 49, et Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23 ).

En effet, la nouvelle loi qualifie d’abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l’obligation de restitution d’un bien sorti du patrimoine d’une personne par suite d’une telle privation. En cas d’impossibilité de restitution pour cause, par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi accorde une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l’octroi (titre I, section I, articles 1, 16 et 43 de la loi).

La Cour observe que le « point de vue » soumis par l’expert du Gouvernement est fondé sur une valeur hypothétique, puisque l’expert n’a pas visité le bien en question. Compte tenu de l’expertise fournie par les requérants ainsi que des informations dont la Cour dispose sur les prix du marché immobilier local, elle estime la valeur marchande actuelle du bien à 150 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit des requérants au respect de leur bien, pour lequel la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

Concernant les sommes demandées au titre de la privation de propriété subie, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d’une location de l’appartement en question ( Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). B. Frais et dépens

Au titre des frais, ils demandent 3 755 EUR qu’ils ventilent comme suit : 1 747 EUR pour les frais de justice liés à la procédure interne, 110 EUR pour l’expertise technique immobilière et 77 EUR pour frais de traduction. Ils soumettent des justificatifs en ce sens. Enfin, ils demandent 1 821 EUR au titre d’honoraires d’avocat. Ils affirment avoir envoyé un justificatif pour les honoraires d’avocat.

Le Gouvernement souligne l’absence de justificatif pour les honoraires d’avocat et demande de rejeter la demande de remboursement des requérants en ce sens.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Elle observe que, le 6 septembre 2005, le greffe de la Cour a reçu les justificatifs des frais susmentionnés, à l’exception des justificatifs relatifs aux honoraires d’avocat.

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 784 EUR et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit restituer aux requérants l’appartement n o 3 de la maison sise au n o 15, rue Dr. Eugen Iosif, à Bucarest, ainsi que le terrain afférent, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les mêmes trois mois, 150 000 EUR (cent cinquante mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; 4. Dit que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les mêmes trois mois, les sommes suivantes : a) 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral ; b) 2 784 EUR (deux mille sept cent quatre-vingt-quatre euros) pour frais et dépens ; 5. Dit que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 6. Dit qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président