CASE OF ROTARU AND CRISTIAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 29683/02) îndreptată împotriva României prin care doi cetățeni ai acestui stat, Doamnele Aristița Rotaru și Valeria Cristian (“reclamantele”), au sesizat Curtea la data de 24 iulie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de Protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La data de 15 decembrie 2005, președintele secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, el a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamantele s-au născut în 1945 și respectiv în 1943 și locuiesc în București.

În 1948 statul a intrat, în temeiul legii nr. 119/1948, în posesia unui bun imobiliar situat la Chirnogi, format dintr-un teren de 6.000 m² și unei construcții aparținând părinților reclamantelor.

Pe 24 septembrie și 13 octombrie 1993 statul a vândut bunul imobiliar în chestiune, în cadrul procesului de privatizare, societății A. O clauză la contractul din 24 septembrie 1993 interzicea orice vânzare a bunurilor societății timp de zece ani.

Pe 8 august 1996 reclamantele au cerut comisiei locale pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (“comisia”) restituirea imobilului naționalizat. Printr-o decizie din 22 noiembrie 1996 comisia a respins cererea lor, pe motiv că legea nr. 112/1995 nu le era aplicabilă, în măsura în care bunul revendicat fusese naționalizat ca anexă a unui alt imobil.

La 18 februarie 1998 societatea A. a vândut societății T. imobilul în cauză și 3.504 m² din terenul aferent.

Demersuri făcute de reclamante asupra temeiniciei legii nr. 112/1995

Pe 12 noiembrie 1997 reclamantele au sesizat judecătoria din Oltenița cu o acțiune împotriva comisiei de anulare a deciziei din 22 noiembrie 1996 și de restituire în natură a imobilului naționalizat.

Printr-o sentință din 25 martie 1998 judecătoria le-a respins acțiunea pe motiv că nu-și demonstraseră dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză și că legea nr. 112/1995 nu le era aplicabilă.

Reclamantele au înaintat apel. Printr-o hotărâre din 14 septembrie 1998, tribunalul județean Călărași a dat curs apelului lor și a anulat decizia comisiei. Tribunalul a considerat că părinții reclamantelor erau proprietarii imobilului în momentul naționalizării și că legea nr. 112/1995 le era aplicabilă. De asemenea, a ordonat comisiei să restituie reclamantelor imobilul și terenul aferent, în limita a 6.000 m².

Printr-o hotărâre definitivă din 7 ianuarie 2000 Curtea de apel București a anulat recursul comisiei pentru nerespectarea cerințelor procedurale, și anume pentru că nu a depus motivele de recurs în termenul legal.

Printr-o decizie din 13 septembrie 2000, comisia a restituit imobilul în cauză reclamantelor. Ea a stabilit în decizia sa că valoarea construcției era de 15.365.512 lei românești vechi (ROL) și cea a terenului aferent de 883.418.232 ROL. Cu prilejul înscrierii dreptului lor de proprietate în cartea funciară reclamantele au constatat că imobilul aparținea societății T.

Acțiune în anulare a titlurilor de proprietate ale societăților A. și T.

La 11 ianuarie 2001 reclamantele au sesizat judecătoria din Oltenița cu o acțiune împotriva societăților A. și T. de anulare a titlului de proprietate al societății A. și a contractului de vânzare încheiat între cele două societăți la 18 februarie 1998 și de evacuare a societății T. Ele au cerut de asemenea plata unei despăgubiri începând din 15 septembrie 1998. Pentru a-și motiva acțiunea reclamantele s-au bazat pe hotărârea din 14 septembrie 1998 a tribunalului județean Călărași ordonând comisiei să restituie în natură imobilul în litigiu.

Printr-o sentință din 25 mai 2001 judecătoria a respins acțiunea reclamantelor, pe motiv că titlul de proprietate al societății A. și contractul de vânzare încheiat cu societatea T. erau anterioare hotărârii din 14 septembrie 1998. Pentru terenul rămas judecătoria a constatat că a fost reluat de Autoritatea pentru valorificarea activelor bancare – AVAB pentru compensarea datoriilor societății A. De asemenea judecătoria a considerat că în temeiul articolului 46 al legii nr. 10/2001 asupra regimului juridic al bunurilor naționalizate în timpul regimului comunist, contractele respectând dispozițiile legale în vigoare cu ocazia încheierii lor erau valabile, și a recomandat reclamantelor să urmeze procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 pentru a le fi plătită o despăgubire.

Reclamantele au înaintat apel, susținând că statul nu era proprietarul imobilului în momentul vânzării sale societății A. și că aceasta din urmă nu avea dreptul să-și vândă bunurile pe o perioadă de 10 ani. De altfel, ele consideră că recomandarea făcută de judecătorie de a începe o nouă procedură asupra temeiniciei legii nr. 10/2001 pentru a li se acorda o despăgubire, în condițiile în care beneficiau deja de o hotărâre definitivă care ordona restituirea în natură a imobilului, era excesivă.

Printr-o hotărâre din 7 septembrie 2001 tribunalul județean Călărași a respins apelul reclamantelor. El a reținut că societatea A. obținuse legal dreptul său de proprietate asupra imobilului și că contractul de vânzare era valabil, în măsura în care o clauză din 12 martie 1998 completase contractul din 24 septembrie 1993 pentru a permite societății să-și vândă bunurile.

Reclamantele au înaintat un recurs, subliniind că nu-și pierduseră niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, în măsura în care naționalizarea fusese abuzivă, că făcuseră demersurile necesare pentru a recupera imobilul imediat ce cadrul legislativ național a permis acest lucru și că hotărârea din 14 septembrie 1998 era opozabilă societăților A. și T. Printr-o hotărâre definitivă din 4 martie 2002 Curtea de apel București le-a respins recursul, recomandându-le să urmeze procedura prevăzută de legea nr. 10/2001.

Demersuri făcute de reclamante asupra temeiniciei legii nr. 10/2001

La 1 august 2001 reclamantele au adresat o notificare Prefecturii Călărași (“prefectura”) cerând restituirea imobilului în cauză sau acordarea unei despăgubiri. Prefectura a informat reclamantele că cererea lor a fost transmisă Primăriei din Chirnogi (“primăria”), competentă să calculeze suma despăgubirilor. La 28 august 2002 primăria a informat reclamantele că cererea lor fusese retrimisă la prefectură. La 18 august 2003 prefectura a informat reclamantele că cererea lor fusese retransmisă la primărie.

La 14 octombrie 2003 primăria a informat reclamantele că trebuia ca ele să depună o cerere la societatea A. care deținea imobilele solicitate.

La 22 octombrie 2003 societatea A. a informat reclamantele că achiziționase bunurile în temeiul contractelor încheiate pe 24 septembrie și 13 octombrie 1993 și că trebuia să se adreseze autorităților competente pentru aplicarea dispozițiilor legii nr. 10/2001.

Din dosar reiese că nici până astăzi reclamantele nu au primit vreun răspuns la cererea lor.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în hotărârire

Legea nr. 247/2005, modificând legea nr. 10/2001, prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu obțin restituirea imobilului naționalizat a cărei sume va fi stabilită la încheierea unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participație la un organism de plasare a valorilor mobiliare organizat sub forma unei societăți pe acțiuni Proprietatea (

La data de 29 decembrie 2005

Reclamantele invocă o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor, incompatibilă cu articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

Curtea constată că această plângere

Guvernul consideră că reclamantele puteau obține o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată prin legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1. El consideră că în situații complexe cum ar fi cea în speță, în care dispozițiile legislative au un impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu numai pentru a alege măsurile ce vizează garantarea respectării drepturilor patrimoniale ci și pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică.

Guvernul cere Curții să ia în calcul reforma instituită prin legea nr. 247/2005, care are drept obiect accelerarea procedurii de restituire și, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedește imposibilă, acordarea unei despăgubiri sub forma unei participații la un organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare. Citând cauzele

Reclamantele contestă afirmația Guvernului. Ele susțin că dreptul lor de proprietate asupra imobilului a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă care nu a fost anulată. Ele consideră că din cauza modificărilor legislative ulterioare durata pentru acordarea despăgubirilor nu este rezonabilă. De asemenea, în opinia lor, legea nr. 247/2005 nu este efectivă în privința plății unei compensații.

Curtea amintește că în cauza

În plus, în cauza

În cazul în speță, Curtea nu constată nici-un motiv ca să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind clar aceeași. După exemplul cauzelor precedente, în prezenta cauză terții au devenit proprietarii imobilului în litigiu mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și, la fel ca în aceste cauze, reclamantele au fost recunoscute în cazul în speță drept proprietare legitime, tribunalele considerând incontestabil titlul lor de proprietate, ținând cont de caracterul abuziv al naționalizării (§ 13).

Curtea observă că vânzarea de către stat a imobilului în litigiu în 1993 societății A. care, la 18 februarie 1998 l-a vândut societății T., în ciuda clauzei care îi interzicea orice fel de vânzare timp de zece ani, împiedică reclamantele să beneficieze de bunul lor.

De asemenea, Curtea constată că, deși Guvernul susține că reclamantele aveau dreptul la o reparație, nici-o despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, reclamantele au depus la 1 august 2001 o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr. 10/2001, completată între timp prin legea nr. 247/2005, dar ele nu au primit nici până astăzi vreun răspuns, nici asupra restituirii solicitate, nici în privința compensației la care Guvernul susține că ar fi avut dreptul.

Curtea constată că deși la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005, de modificare a legii nr. 10/2001, operațiunile prealabile acordării unei compensații efective nu au reușit nici până astăzi (paragrafele 24 și 25 de mai sus). În plus, Curtea nu are nici-o indicație asupra perspectivelor de succes ale unei proceduri bazată pe această nouă lege.

Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamante în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că cererea lor întemeiată pe această lege nu a făcut obiectul nici-unei examinări de peste cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamantele, au fost private de bunurile lor restituite în baza unei sentințe definitive (

Prin urmare, Curtea consideră că nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, le-a făcut să sufere o greutate disproporțională și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor.

Așadar s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.

Invocând articolul 6 § 1 al Convenții, reclamantele se plâng de lipsa de imparțialitate a instanțelor care le-au judecat acțiunea în anulare a titlurilor de proprietate ale societăților A. și T., care ar fi demonstrată prin modul în care tribunalele au interpretat probele și dreptul intern aplicabil. Ele invocă de asemenea, în această privință, articolul 13 al Convenției.

Curtea amintește că judecătorii nu trebuie să manifeste părtinire sau prejudecată personală și că în același timp tribunalul trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice drept legitim (

Presupunând că reclamantele ar fi epuizat căile de atac interne pentru a soluționa această plângere la nivel național, și deși au îndoieli în privința judecății tribunalelor naționale în materie de bună credință a părților, Curtea nu descoperă, în circumstanțele prezentei spețe, nici-un element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce vreo urmă de îndoială asupra imparțialității judecătorilor.

În privința plângerii inspirată din lipsa recursului efectiv, Curtea amintește că cerințele articolului 13 sunt mai puțin stricte decât cele ale articolului 6 al Convenției și că prin urmare, o nouă examinare a cauzei din punctul de vedere al articolului 13 nu se impune (a se vedea, între altele,

Reiese că această parte a cererii este clar neîntemeită și trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Reclamantele cer 2.600.000.000 lei românești vechi (ROL) cu titlu de prejudiciu material reprezentând valoarea imobilului în litigiu. Ele au estimat această valoare în raport cu evaluarea făcută de comisia județeană în decizia din 13 septembrie 2000, adică 898.783.744 ROL reevaluată conform ratei inflației de 4,5%. Ele cer de asemenea 200.000.000 ROL cu titlu de prejudiciu moral pe care l-au suferit.

Guvernul consideră că în ceea ce privește construcția, suma indicată de comisia județeană ar putea constitui o bază concretă pentru a acorda o reparație, cu titlu de prejudiciu material. Totuși, pentru a reactualiza această sumă, trebuie să se țină cont de indicele de preț și de rata inflației oferite de Institutul Național de Statistică. În ceea ce privește valoarea terenului, Guvernul estimează la 3.000 euro, făcând aplicarea criteriilor stabilite de Societatea generală a experților în Ghidul său orientativ al prețurilor imobilelor care ia în calcul situația localității în raport cu drumurile. În privința prejudiciului moral, îl consideră excesiv.

Curtea amintește că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele ei astfel încât să se restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (

În circumstanțele speței, Curtea consideră că restituirea imobilului în litigiu reclamantelor, așa cum a fost ordonată prin hotărârea din 14 septembrie a tribunalului județean Călărași, le-ar situa pe cât posibil într-o situație echivalând cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatelor, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului.

Pe această temă, Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede obligația de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei privări abuzive. În caz de imposibilitate de restituire, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piață a bunului în momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 ale legii).

În cazul în speță, fiind vorba despre stabilirea sumei compensației ce ar putea fi plătită reclamantelor, Curtea constată că părțile sunt de acord să ia drept bază de calcul pentru valoarea imobilului suma fixată de comisia județeană în decizia din 13 septembrie 2000. Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale, ea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 45.000 euro.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantelor la respectarea bunurilor lor și le acordă împreună suma de 3.000 euro care reprezentă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Reclamantele cer de asemenea 2.616.000 ROL pentru cheltuielile și taxele plătite în fața instanțelor interne și în fața Curții, prezentând acte doveditoare.

Guvernul nu se opune acordării unei sume cu titlu de cheltuieli și taxe în măsura în care sunt reale, necesare și rezonabile.

Conform jurisprudenței curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care li se stabilește existența reală, necesitatea și caracterul rezonabil al procentului lor. În cazul în speță și ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantelor.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă în privința plângerii inspirată din articolul 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru restul;

Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.