CASE OF IOACHIMESCU AND ION v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 18013/03) îndreptată împotriva României prin care doi cetățeni ai acestui stat, Domnul Constantin Ioachimescu și Doamna Marcela-Anișoara Ion (“reclamanții”), au sesizat Curtea la data de 13 mai 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de Protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Reclamanții sunt reprezentați de Organizația pentru apărarea drepturilor omului cu sediul la București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Domnul B. Aurescu, apoi de Doamna Roxana Rizoiu și în final de Doamna B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La data de 24 octombrie 2003, Curtea (secția a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, el a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secții remaniată astfel (articolul 51 § 1).

Reclamanții (frate și soră) s-au născut în 1962 și respectiv în 1955 și locuiesc în Constanța.

Printr-o sentință din 25 martie 2002 judecătoria Constanța a ordonat comisiei locale din Constanța pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală” și “legea nr. 18”) să pună reclamanții în posesia unui teren de 4,5 hectare, pe același amplasament ca cel care a aparținut tatălui lor. El a ordonat de asemenea comisiei județene Constanța pentru aplicarea legii nr. 18 (“comisia județeană”) să elibereze reclamanților titlul de proprietate aferent.

La 4 octombrie 2002 și 25 februarie 2003, în baza unei hotărâri definitive din 10 noiembrie 2000, comisia locală a pus terții S.Z și G.C. în posesia terenului atribuit reclamanților la 25 martie 2002.

La 28 octombrie 2002 judecătoria Constanța a dat câștig de cauză cererii reclamanților și a autorizat executarea forțată a sentinței din 25 martie 2002.

La 1 noiembrie 2002 executorul judecătoresc însărcinat cu executarea a comunicat sentința definitivă celor două comisii, cerându-le executarea în termen de zece zile.

La 15 ianuarie 2003 reclamanții au cerut prefectului județului Constanța, în calitatea sa de președinte al comisiei județene, să nu elibereze titlurile de proprietate terților, așa cum a fost propus de către comisia locală, din cauză că tribunalul le-a atribuit lor terenul în cauză prin sentința definitivă din 25 martie 2002.

La 10 martie 2003, judecătoria Constanța a amânat examinarea unei contestații formulată de comisia județeană împotriva executării sentinței din 25 martie 2002, pe motiv că nu și-a prezentat susținerile. La 14 aprilie 2003 același tribunal a respins ca tardivă o contestație formulată de comisia locală împotriva executării sentinței în cauză.

La 27 martie 2003 același tribunal a respins cererea reclamanților de a executa ei înșiși sentința sau de a dispune executarea ei prin intermediul unui expert, pe motiv că obligațiile impuse prin sentința din 25 martie 2002 erau obligații

La 27 aprilie 2004 comisia județeană a eliberat în numele reclamanților un titlu de proprietate pentru un teren vecin celui identificat prin sentința din 25 martie 2002. Reclamanții au refuzat să intre în posesia sa, pe motiv că terții intraseră deja în posesia amplasamentului respectiv.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. El susține că, în măsura în care autoritățile au atribuit altor persoane terenul pe care ei îl revendicau, reclamanții ar fi trebuit să înainteze o acțiune în anulare a titlurilor de proprietate ale acestor persoane.

Reclamanții se opun acestei excepții și menționează că statului îi revine sarcina de a anula titlurile pe care le-a eliberat terților.

Curtea amintește că o excepție similară a Guvernului a fost respinsă în cauza

Curtea constată că cererea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea relevă de altfel că aceasta nu se lovește de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Reclamanții se plâng că executarea sentinței din 25 martie 2002 le-a împiedicat dreptul lor de acces la un tribunal, așa cum este prevăzut de articolul 6 al Convenției, care prevede astfel:

Guvernul amintește că comisiile nu erau competente să anuleze titlurile eliberate terților. Amintind că există împrejurări care justifică eșecul executării, Guvernul face o analiză detaliată a mijloacelor de obligare a debitorului să se execute precum și a celor de executare prin echivalență pe care reclamanții le-ar fi putut folosi. În concluzie, el consideră că imposibilitatea de a executa sentința din 25 martie 2002 a fost cauzată de lipsa de minuțiozitate a reclamanților care nu au făcut asemenea demersuri.

Reclamanții contestă poziția Guvernului și amintesc că din cauza atitudinii autorităților administrative nu pot obține executarea sentinței din 25 martie 2002. Ei estimează că această atitudine a cauzat implicit o atingere dreptului lor de acces la un tribunal și se adresează înțelepciunii Curții în privința încadrării în drept a încălcărilor suferite.

Curtea amintește că elle est cunoscătoare a încadrărilor juridice ale faptelor cauzei (

Curtea amintește apoi că executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent cărei instanțe aparține, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenției. Dreptul la un proces ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judiciară definitivă și obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părți (

Cu toate acestea, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentințe cu caracter civil indiferent care ar fi aceasta și care ar fi circumstanțele (

În prezenta cauză, deși reclamanții au obținut pe 25 martie 2002 o sentință definitivă care ordonă autorităților să-i pună în posesia unui teren și să le elibereze un titlu de proprietate și au făcut, ulterior, demersurile în vederea executării, această sentință nu a fost nici executată

Curtea nu împărtășește poziția Guvernului conform căreia reclamanții ar fi trebuit să folosească mijloacele de executare prin echivalență. Ea amintește din nou că nu este cazul să se ceară unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să demareze ulterior o procedură de executare forțată pentru a obține o despăgubire (

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând să execute sentința din 25 martie 2002, autoritățile naționale au privat reclamanții de un acces efectiv la un tribunal.

În consecință, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției.

Reclamanții denunță o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării sentinței din 25 martie 2002. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

Guvernul consideră mai întâi că reclamanții nu pot invoca decât o speranță legitimă de a li se reconstitui dreptul lor de proprietate asupra amplasamentului indicat de instanțe. Cu toate acestea, el menționează că din cauza naturii legilor de reparație, așa cum este cazul legii nr. 18, există o puternică posibilitate ca amplasamentele identificate prin hotărârile judiciare definitive să nu poată fi respectate din cauză că alte persoane având aceleași drepturi au fost deja puse în posesie. În acest caz interesații trebuie să se adreseze instanțelor pentru a menționa drepturile lor.

Reclamanții contestă poziția Guvernului. Ei amintesc că autoritățile nu au invocat existența sentinței din 25 februarie 2003 cu ocazia procedurii demarate de ei și care a condus la sentința din 25 martie 2002 neexecutată.

În primul rând, Curtea amintește că a concluzionat deja că reclamanții nu erau obligați să demareze noi proceduri pentru a obține executarea sentinței din 25 martie 2002 (paragraful 25 de mai sus).

Ori, în prezenta cauză, sentința din 23 martie 2002 a condamnat autoritățile competente să pună reclamanții în posesia unui anumit teren și să elibereze titlul de proprietate respectiv. Exista deci o valoare patrimonială în virtutea căreia reclamanții puteau pretinde că au speranța legitimă de a fi efectiv puși în posesia terenului și de a li se conferi respectivul titlu. În consecință, reclamanții aveau “un bun” în sensul art.1 citat anterior (

Curtea constată că nu se contestă că în cazul în speță a existat un amestec în dreptul de proprietate al reclamanților. Ea amintește că refuzând să execute hotărârile definitive, autoritățile naționale le-au privat de beneficierea de dreptul lor de proprietate asupra terenului lor fără a le oferi o explicație pentru acest amestec (

Guvernul nu a prezentat nici-o justificare valabilă pentru amestecul cauzat de neexecutarea sentinței pronunțate în cazul în speță; ea era deci arbitrară și implica încălcarea principiului legalității. O asemenea concluzie scutește Curtea să cerceteze dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanților (

Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că în cazul în speță s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Reclamanții consideră că nu mai este posibil pentru ei să reintre în posesia terenului în măsura în care niște titluri de proprietate au fost eliberate terților. În consecință, ei cer 699.400 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care l-au suferit, din care 369.000 EUR reprezentând valoarea de piață a terenului conform unei expertize pe care a prezentat-o la dosar, 281.000 EUR reprezentând lipsa de câștig și 49.400 EUR pentru suferința morală cauzată de neexecutarea sentinței din 25 martie 2002.

Guvernul consideră exagerate pretențiile reclamanților. El prezintă o expertiză asupra terenului care arată că valoarea sa de piață este de 154.800 EUR, aceeași valoare, de altfel, ca a terenului oferit reclamanților prin titlul de proprietate din 24 aprilie 2004. Această expertiză, efectuată pe baza informațiilor oferite de primărie privind valoarea terenului, a fost contestată de reclamanți.

Curtea amintește că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele ei astfel încât să se restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (

Curtea amintește că în cazul în speță nu se constată că executarea sentinței din 25 martie 2002 a devenit imposibilă din punct de vedere obiectiv. În aceste circumstanțe ea consideră că executarea respectivei sentințe, adică punerea în posesie a terenului identificat de instanțe și eliberarea titlului de proprietate aferent, ar plasa reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea executare în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii terenului. Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor terenurilor la Constanța, Curtea estimează valoarea actuală a terenului la 250.000 euro.

Curtea constată totuși că restul cererii reclamanților cu titlu de prejudiciu material nu este susținută.

Apoi, ea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a fi executată decizia pronunțată în favoarea lor și că prejudiciul nu este suficient de compensat de o constatare a încălcării.

În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul de elemente aflate în posesia sa și hotărând echitabil, așa cum prevede art. 41 al Convenției, Curtea acordă împreună reclamanților 1600 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamanții au cerut inițial 600 EUR pentru cheltuielile și taxele plătite la Curte, trimițând acte doveditoare pentru suma de 25.000.000 lei românești (ROL). Printr-o scrisoare din 28 februarie 2006 ei au trimis chitanțe noi care atestă cheltuielile lor ulterioare în prezenta procedură în sumă de 12.000.000 ROL.

Guvernul nu a făcut cunoscută poziția sa în privința acestor cereri.

Conform jurisprudenței curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care li se stabilește existența reală, necesitatea și caracterul rezonabil al procentului lor. În cazul în speță și ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră că este rezonabilă suma de 900 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă împreună reclamanților.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă;

Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției;

Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.