ÎCCJ, Decizia nr. 258/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 258/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul G.V., pensionat pentru

limită de vârstă și vechime integrală prin decizia nr. 86605 din 22 februarie

1983 a Oficiului de asigurări sociale Brașov, a prezentat Direcției Generale de

Muncă și Protecție Socială Brașov – Oficiul Pensii de Stat, la data de 27

septembrie 1999, două adeverințe cu nr. 459/809/1999 din 13 septembrie 1999,

eliberat de Depoul C.F.R. Brașov, solicitând să i se recunoască vechimea în

grupa superioară de muncă.

Prin adresa nr. 24548 din 25 mai 2000,

Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov – Oficiul de Pensii de

Stat a comunicat reclamantului că, la încadrarea sa în grupa superioară de muncă,

unitatea care i-a eliberat adeverințele nu a respectat prevederile legale în

vigoare, iar activitatea ce a desfășurat-o nu se regăsește în Ordinul comun nr.

50/1990, emis de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătății

și Comisia Națională pentru Protecția Muncii, care a fost publicat în Monitorul

Oficial nr. 38 din 23 martie 1990.

La data de 18 septembrie 2000,

reclamantul G.V. s-a adresat cu acțiune Curții de Apel Brașov, cerând anularea

comunicării nr. 24548 din 25 mai 2000 și obligarea Direcției Generale de Muncă

și Protecție Socială Brașov – Oficiul de Pensii de Stat la recalcularea pensiei,

prin recunoașterea vechimii în grupa superioară de muncă, în conformitate cu

decizia Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999.

Curtea de Apel Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 230/F din 7

noiembrie 2000, a admis acțiunea și, anulând actul nr. 24548 din 25 mai 2000, a

obligat pe pârâta, Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov, să

recalculeze pensia reclamantului cu luarea în considerare a perioadelor lucrate

în grupele II și I de muncă, în conformitate cu mențiunile din cele două

adeverințe cu nr. 459/809/1999, emise de Depoul C.F.R. Brașov.

Totodată, pârâta a fost obligată să

plătească reclamantului diferența de pensie începând de la data de 1 octombrie

1999.

Făcându-se referire la decizia

Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999, s-a motivat că acțiunea este

fondată, deoarece dispozițiile Decretului – Lege nr. 68/1990, care privesc

persoanele și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă, sunt

aplicabile și foștilor salariați, pensionați anterior intrării în vigoare a

acestui act normativ, categorie din care face parte și reclamantul.

Prin decizia nr. 2488 din 21 iunie

2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ a respins

recursul declarat de reclamantul G.V. și, admițând recursul declarat de pârâtă,

a casat sentința și, în fond, a respins acțiunea.

S-a motivat că recursul a fost admis

pentru considerentul că reclamantul G.V. nu a respectat dispozițiile art. 52

2

din Legea nr. 3/1977 și ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, privind procedura de

contestare a actului emis de Oficiul de Pensii Brașov, ci s-a adresat direct

instanței, ceea ce contravine dispozițiilor imperative menționate.

Împotriva acestei ultime hotărâri,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare.

Invocându-se temeiul înscris în art.

330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 59 din 27

aprilie 2001, s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,

precum și că aceeași hotărâre este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea recursului în

anulare, s-a învederat că, în raport cu prevederile din Anexa I, pct. 28, la

Ordinul nr. 125/1990, emis de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale,

Ministerul Sănătății și Comisia Națională pentru Protecția Muncii, precum și cu

cele ale Decretului - Lege nr. 68/1990, aplicabile în conformitate cu Decizia

Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999, reclamantul era îndreptățit să

i se recalculeze pensia, pentru perioada solicitată, potrivit încadrării în

grupa I de muncă.

S-a mai relevat că instanța de

recurs a considerat în mod greșit că acțiunea a fost prematur introdusă,

deoarece reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ numai în

urma primirii refuzului de a i se recalcula cuantumul pensiei, iar procedura

prealabilă, prevăzută de Legea nr. 29/1990, s-a realizat prin soluționarea

cererii cu privire la temeiurile de fapt și de drept, fără să se răspundă

petiționarului că obiectul solicitării sale nu este de competența autorității

administrative căreia el i s-a adresat.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990,

„orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile

sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul

nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea

referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței

judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Întemeindu-se pe această dispoziție

a legii, reclamantul s-a adresat instanței competente, cerând anularea actului

prin care i s-a refuzat încadrarea în grupele I și II de muncă pentru

perioadele menționate în cele două adeverințe cu nr. 459/787/1999, eliberate de

Depoul C.F.R. Brașov la data de 10 septembrie 1999.

Așa cum s-a mai arătat, Curtea de

Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, conformându-se

deciziei Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999, referitoare la

aplicabilitatea dispozițiilor Decretului - Lege nr. 68/1990 și foștilor

salariați, care s-au pensionat anterior intrării în vigoare a acestui act

normativ, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să dispună încadrarea

reclamantului în grupa superioară de muncă, precum și recalcularea drepturilor

bănești cuvenite.

La rândul ei, prin decizia atacată

cu recursul în anulare, secția de contencios administrativ a Curții Supreme de

Justiție a casat sentința și a respins acțiunea pe considerentul că reclamantul

nu s-a conformat prevederilor art. 52

2

din Legea nr. 3/1977,

modificată prin Legea nr. 73/1991, și nu a îndeplinit procedura prealabilă

reglementată prin art. 5 din Legea nr. 29/ 1990. Or, din actele dosarului, se

constată că procedura prealabilă, la care s-a referit instanța de recurs, a

fost îndeplinită.

Este adevărat că în art. 5 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 29/1990, astfel cum a fost modificată prin art. VII pct. 5

din Legea nr. 177/ 1993, se prevede că „înainte de a cere instanței anularea

actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va

adresa pentru realizarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când

i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art.

1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în

termen de 30 de zile de la aceasta”, iar, „în cazul în care cel care se

consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate

sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției”.

Tot astfel, prin art. 52

1

alin. (1) din Legea nr. 3/1977, introdus prin art. III pct. 8 din Legea nr. 73/1991

(abrogate prin Legea nr. 19 din 17 martie 2000), se prevedea că „împotriva

deciziei emise în condițiile art. 52 persoana interesată poate introduce

contestație, în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisia de

contestații care funcționează pe lângă direcția județeană de muncă și protecție

socială”.

Dar, din cererile înregistrate sub nr.

24548 din 27 septembrie 1999 și sub nr. 25836 din 11 octombrie 1999, la

Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov - Oficiul de Pensii

Stat, rezultă că reclamantul s-a adresat acesteia, solicitând să fie încadrat

în grupele I și II de muncă, pentru perioadele menționate în cele două adeverințe

cu nr. 459/809/1999, emise de Depoul C.F.R. Brașov (dosarul nr. 954/2000 al

Curții de Apel Brașov, anexa depusă de reclamant la dosarul nr. 561/2001 al

Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ).

Răspunzând reclamantului, cu adresa nr.

24548 din 25 mai 2000, Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov -

Oficiul de Pensii Stat i-a comunicat că nu îndeplinește condițiile cerute de

lege pentru a beneficia de încadrarea în grupa superioară de muncă, fără a-l

înștiința că soluționarea cererii nu este de competența sa (dosar primă

instanță).

Cum adresarea greșită, către una din

componentele aceleiași instituții administrative, cu competențe în aceeași materie,

poate fi considerată o modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care

satisface cerința legii în substanța sa, iar în cazul particular ivit în

legătură cu solicitarea de aplicare a unui tratament egal în situații similare

impune o soluție de natură a asigura respectarea principiilor de echitate și a

îndeplini însăși rațiunea legii, a cărei finalitate nu poate fi decât aceea de

a garanta realizarea dreptului ce-l reglementează și nicidecum împiedicarea

obținerii lui, este evident că reclamantul, prin demersul său la autoritatea ce

i-a comunicat că nu i se cuvine dreptul pretins, s-a conformat dispozițiilor

înscrise în art. 5 din Legea nr. 29/1990 și în art. 52

1

alin. (1)

din Legea nr. 3/1977, astfel cum era atunci în vigoare.

De altfel, trebuie să se aibă în

vedere că rațiunea procedurii prealabile instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990

nu poate fi decât aceea a limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate

instanțele de contencios administrativ prin satisfacerea cererilor

petiționarilor în această fază premergătoare, în limitele permise de legea

aplicabilă, de către însăși autoritatea emitentă a actului contestat.

Așa fiind, condiția realizării

procedurii prealabile, la care s-a referit instanța de recurs, apare ca fiind

îndeplinită în cauza de față.

Ca urmare, în mod greșit s-a reținut

că acțiunea a fost introdusă fără să fi fost îndeplinită procedura prealabilă

cerută de lege, iar admiterea pe acest motiv a recursului declarat de pârâtă nu

se justifică, întrucât se constată că este fondată critica formulată de

recursul în anulare, în sensul că, prin hotărârea atacată s-a produs o

încălcare esențială a legii, determinând soluționarea cauzei pe fond, în modul

arătat, ceea ce constituie caz de casare conform prevederilor art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

În consecință, urmează ca recursul

în anulare să fie admis.

Pe de altă parte, ca urmare a

admiterii recursului în anulare, se mai constată că, în raport cu textele de lege

aplicabile în cauză, se impune ca recursul declarat de pârâtă să fie respins ca

nefondat, la cel declarat de reclamant renunțându-se conform art. 267 alin. (2)

C. proc. civ.

În adevăr, prin nota nr. 1974 din 26

august 1999 a Ministerului Muncii și Protecției Sociale, invocată în sprijinul

recursului declarat de pârâtă, s-a prevăzut că beneficiază de dispozițiile

deciziei Curții Constituționale nr. 87 din 26 iulie 1999 doar „persoanele care,

la data de 1 februarie 1990 (inclusiv) aveau calitatea de pensionari și care

și-au desfășurat activitatea în locuri de muncă, care, potrivit reglementărilor

existente până în anul 1990, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I sau

II de muncă”, menționându-se că aceste precizări se regăsesc în Ordinul nr. 50,

în forma inițială, publicat în Monitorul Oficial nr. 38 din 20 martie 1990

(dosarul nr. 561/2001 al instanței de recurs).

Dar, este de observat că Ordinului

comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări, făcând corp comun cu acest

act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil și altor categorii de

activități și funcții, între care și cele prestate de reclamant.

Este de relevat, în acest sens, că

prin „Nota” din Anexa nr. 1 la ordinul menționat se prevede că personalul

prevăzut la pozițiile 123 și 124 – meseriile și funcțiile din unitățile de

exploatare a căilor ferate, a căror activitate este legată direct de siguranța

circulației, cum este și în speță, beneficiază de încadrare în grupa I de muncă

de la data la care a lucrat în funcțiile respective.

Or, acestei reglementări unice, cu

efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări și precizări

aduse ordinului în discuție, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la

activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei

dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ

de ordin superior.

O atare interpretare se impune cu

atât mai mult, cu cât forma dobândită de ordinul respectiv, prin completările

și modificările ulterioare, a fost menită să elimine inconsecvențele și

inechitățile existente.

De aceea, a accepta restrângerea

sferei de aplicare a ordinului și a crea categorii distincte de beneficiari, în

raport cu situația pe care aceștia o aveau atunci când i s-au adus modificări

sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit

tratarea egală și nediferențiată a tuturor celor care au activat în condiții

similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat.

Rezultând, astfel, că motivele

invocate în sprijinul recursului declarat de pârâtă nu sunt fondate, urmează ca

acest recurs să fie respins, ca efect al casării deciziei atacate cu recurs în

anulare, cu consecința menținerii sentinței pronunțate în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 2488 din 21

iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială a județului Brașov

împotriva sentinței civile nr. 230 din 7 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov,

secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

20 septembrie 2004.