ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 140/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii și Justiției Sociale anularea dispozițiilor nr. 3 din Ordinul comun al Misterului Muncii Și Protecției Sociale și Ministerul Sănătății nr. 50 din 5 martie 1990, publicat în MOf. Nr. 38/20 martie 1990 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 374 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii și Justiției Sociale.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 374 din 21 noiembrie 2017 a formulat recurs, reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 din C. proc. civ., fără a le dezvolta pe fiecare separat.

Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esență, următoarele:

- Instanța de fond a aplicat greșit Decizia nr. 9/2016 a ICCJ pronunțată în recurs în interesul legii.

Arată recurentul că prin decizia indicată s-a soluționat următoarea problemă de drept referitoare la dispozițiile art. 3 din Ordinul 50/1990: "1.4. Interpretarea și aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau II de muncă a activității desfășurate de un reclamant prin asimilarea situației acestuia, din perspectiva activității desfășurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la ordin, cu cea a salariaților care au desfășurat activități în condiții de muncă similare în cadrul altor angajatori și a căror activitate era prevăzută ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 și 2 la Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 50/1990."

Obiectul judecății RIL a fost interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, nefiind judecată legalitatea acestor reglementări din perspectiva încălcării prevederilor art. 2 din Decretul Lege nr. 68/1990, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977, art. 17 si art. 18 din Constituția RSR din 1965, astfel cum se solicită în prezenta speță.

De altfel, prin Decizia ICCJ - RIL nr. 9/2016 se arată că instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării Ordinului nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 - 01 aprilie 2001, după caz, în grupa I sau a II-a de muncă, acțiunile fiind admisibile din perspectiva faptului că nu li se opune o procedură administrativă cu caracter obligatoriu reglementată prin Ordinul nr. 50/1990 sau printr-un alt act normativ în vigoare la acea dată, care să creeze competențe exclusive în sarcina unor organe sau instituții abilitate ale statului în constatarea respectivei situații de fapt, cu efecte constitutive de drept în planul raporturilor juridice de muncă și de asigurări sociale.

Prin anularea prevederilor art. 3 din Ordin privind limitarea activităților care pot fi încadrate în grupa I sau II de muncă la activitățile enumerate în anexele 1 si 2 se va deschide dreptul oricărui angajat de a obține pe cale judecătorească încadrarea în grupa I sau II de muncă în raport de condițiile, complexitatea și importanța muncii, astfel cum art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977 prevăd expres.

În consecință, apreciază recurentul că nu sunt incidente prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., obiectul prezentei cauze fiind diferit de obiectul judecății din Decizia RIL nr. 9/2016.

- În mod greșit hotărârea atacată preia considerentele deciziei RIL si le privește ca un impediment în soluționarea cauzei, respingând acțiunea pe o interpretare similară cu autoritatea de lucru judecat.

Este evident că, față de forma art. 3 din Ordin aplicabilă, ICCJ nu putea să constate decât faptul că acesta nu permite extinderea domeniului de aplicare al anexelor la ordin. Însă, în ce măsură o astfel de limitare corespunde cerințelor legii în temeiul căreia ordinul a fost emis este o chestiune de legalitate care poate fi analizată numai în cadrul contenciosului administrativ.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, reclamantul, în calitate de beneficiar al dispozițiilor legale a fost pus în situația de a nu putea beneficia de încadrarea în grupa 1 sau 2 de muncă, tocmai raportat la această redactare defectuoasă a actului normativ atacat și lăsarea la latitudinea unor angajatori a îndeplinirii obligației legale de nominalizare a locurilor de muncă.

A accepta teza contrară echivalează cu abandonarea angajatului într-o procedură prejudiciabilă și negarea dreptului acestuia de a se adresa justiției pentru a se verifica respectarea drepturilor sale din perspectiva încadrării muncii sale în grupa I sau II de muncă.

Afirmă recurentul că acest lucru este demonstrat prin expertiza tehnică în specialitatea protecția muncii efectuată în dosarul nr. x/2015 (care stă la baza prezentului contencios) care a stabilit faptul că reclamantul trebuie încadrat în grupa I de muncă pentru perioada 1.07.1978-1.07.1989 conform prevederilor Ordinului nr. 50/1990 anexa 1 poz. 123 prin asimilare activității reclamantului cu activitatea de ia această poziție.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 2629/7.10.2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2008, definitivă si irevocabilă la data de 19.02.2010 s-a stabilit încadrarea foștilor angajați ai B. (peste 300 de persoane) în grupele I și II de muncă. Reclamanții din acel dosar au fost colegi ai reclamantului .

Nu este echitabil ca reclamantul să nu poată cere justiției recunoașterea drepturilor sale pentru simplul motiv că nu a fost parte în dosarul respectiv.

- Instanța de fond ar fi trebuit să constate că Dispozițiile pct. 3 din Ordinul comun al Ministerului Muncii și Protecției Sociale si Ministerului Sănătății nr. 50 din 5 martie 1990, publicat în M. Of. nr. 38/20 martie 1990 sunt nelegale.

Potrivit art. 3 "Beneficiază de încadrarea in grupele I și II de muncă, potrivit celor menționate, fara limitarea numărului, personalul care este in activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere si reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca și activitățile prevăzute in anexele nr. 1 si 2.

Beneficiază, de asemenea, de aceleași drepturi personalul muncitor din construcții-montaj sau din alte activități, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparații ale capacităților de producție și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu personalul beneficiarului încadrat in grupele I și II de muncă"

Dispozițiile art. 3 din Ordin sunt nelegale deoarece limitează acordarea grupelor I si II de muncă la activitățile enumerate în anexele 1 și 2 la ordin, deși acestea nu cuprind o enumerare exhaustivă a tuturor activităților care pot fi desfășurate în condiții speciale, fiind astfel încălcate prevederile art. 2 din Decretul Lege nr. 68/1990, prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977, precum și prevederile art. 18 din Constituția RSR din 1965 privind dreptul oricărei persoane la măsuri de protecție socială si securitate a muncii si stabilirea numai prin lege a acestora.

Astfel, Stabilirea prin Ordinul atacat a dreptului la încadrarea în grupa I sau II de muncă pentru o serie limitată de activități, fără posibilitatea extinderii prin asimilare a anexelor 1 și 2 constituie o încălcare a acestui drept constituțional precum și a egalității cetățenilor în fata legii, drept consacrat prin art. 16 din Constituție.

Mai arată recurentul că încadrarea unei persoane în grupa I sau II de muncă trebuie să aibă la bază condițiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc. și ale altor salariați aflați în raport de muncă cu alți angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, raportat la condițiile concrete descrise de alin. (1) și (2) ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexe.

În acest sens, apreciază că la baza Ordinului nr. 50/1990 stă dreptul angajaților la măsuri de protecție socială iar încadrarea în grupele I si II de muncă sunt o manifestare a acestor măsuri de protecție socială raportat la condițiile generale de muncă.

O aplicare a pct. 3 din Ordin numai raportat la anexele sale ar duce la situația în care persoane care au desfășurat anterior anului 1990 activități care, raportat la condițiile generale de muncă pot fi încadrate în grupa I sau II de muncă, dar nu sunt menționate expres în Anexele la ordin și ar duce la imposibilitatea obținerii de către acei angajați a recunoașterii pe cale judecătorească a încadrării în grupa de muncă, fiind astfel excluși de la măsurile de protecție socială și discriminați fată de alți angajați (colegi) care beneficiază de aceste drepturi.

Totodată s-ar ajunge la îngrădirea liberului acces la justiție pentru că ar împiedica angajații ale căror funcții nu se regăsesc în Anexele I si II la ordin dar care au desfășurat activități în condiții deosebite sau speciale, care ar putea fi încadrate în grupa I sau II de muncă, să apeleze la justiție pentru a constata acest lucru și a obține aplicarea măsurilor de protecție socială.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de munca, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării:

"Art 3. Beneficiază de încadrarea în grupele I și 11 de munca, potrivit celor menționate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca și activitățile prevăzute în anexele nr. 1 și 2."

Prin sentința civilă nr. 374/21.11.2017 instanța de fond a decis în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în motivarea sentinței reținând:

"Așa fiind, pe de o parte, ordinul atacat a fost considerat valid de către instanța supremă (conform considerentului 34, ultimul paragraf, din Decizia nr. 9/2016 pronunțată în RIL), aceasta precizând expres (în acest sens considerentul 30, al doilea paragraf, din Decizia nr. 9/2016, precizată) că în anexe au fost prezentate sub formă de liste locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-Lege nr. 68/1990.

Iar, pe de altă parte, aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activități similare desfășurate de alți angajatori și necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului a fost dezlegat în sensul în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în fața instanței este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I și II ale variantei consolidate a ordinului. (...)

În adevăr, Curtea observă că dispoziția din ordinul atacat nu încalcă norma juridică superioară- art. 2 din Decretul-Lege nr. 68/1990 - câtă vreme aceasta din urmă lasă la latitudinea autorităților executive (Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale, respectiv Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția muncii) să precizeze locurile de muncă care se încadrează în grupa I și II de muncă, desigur cu respectarea legislației în domeniu.

Iar art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977, invocat de reclamant, este prea generic pentru a conduce la o altă soluție, rezumându-se la o clasificare a grupelor de muncă în funcție de condițiile, complexitatea și importanța muncii.

În fine, Constituția RSR din 1965 nu este aplicabilă, fiind incidentă norma tranzitorie prevăzută de art. 154 alin. (1) din actuala Constituție a României, revizuită."

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, inaplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 9/2016 pronunțată în soluționarea unui RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond întemeindu-și, în mod greșit, raționamentul pe considerentele acesteia. În contextul acestei critici, recurentul reiterează toate susținerile și apărările formulate în fața primei instanțe, sub aspectul dispozițiilor legale pe care le consideră a fi încălcate de către art. 3 din Ordinul nr. 50/1990.

Înalta Curte constată că din lecturarea normelor de drept invocate a fi fost încălcate de art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, rezultă că au fost respectate principiile constituționale (Constituția Republicii Socialiste România din 1965), în sensul că Legea nr. 3/1977 a reglementat inclusiv "măsurile de protecție și securitate a muncii", iar legislația secundară, Ordinul nr. 50/1990 a stabilit "locurile de muncă ce se încadrează în grupa I, II sau III de muncă".

Astfel, din această perspectivă nu se poate reține nelegalitatea dispozițiilor art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 în condițiile în care acest act normativ a fost emis în executarea și cu respectarea dispozițiilor constituționale și legale în vigoare la data emiterii sale.

Fără a relua argumentația instanței de fond, pe care Înalta Curte și-o însusește ca fiind legală și temeinică, se reține că, în mod judicios, curtea de apel a dat eficiență unor considerente pe care s-a întemeiat Decizia nr. 9/2016, fără însă a soluționa cauza exclusiv din această perspectivă.

După cum rezultă din motivarea sentinței recurate, din care s-a citat mai sus, instanța de fond a analizat legalitatea pct. 3 din Ordinul comun al M.M.P.S. și M.S. nr. 50/1990 în raport de dispozițiile legale și constituționale invocate de recurentul-reclamant ca fiind încălcate, judecând cauza în limitele învestirii sale.

Cu toate acestea, dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9/2016, dar și, anterior, prin Decizia nr. 258/2004, constituie un argument în plus pentru validarea raționamentului juridic expus de instanța de fond în sensul legalității normei de drept material conținută de Ordinul nr. 50/1990.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra valabilității și forței juridice obligatorii a formei consolidate a Ordinului nr. 50/1990, pronunțând, într-un recurs în anulare Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 în Dosarul nr. x/2002 - Completul de 9 judecători, prin care a reținut că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil și altor categorii de activități și funcții. S-a apreciat că acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări și precizări, nu i se poate restrânge aplicarea numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

Rezultă din considerentele acestei decizii că, pe lângă forma inițială a ordinului, publicată în Monitorul Oficial al României, a apărut și o variantă consolidată, adăugându-se noi poziții celor existente, la solicitarea expresă a sindicatelor și angajatorilor a căror activitate, deși îndeplinea condițiile pentru încadrarea într-o grupă superioară de muncă, nu s-a regăsit în anexele inițiale. Astfel, deși celelalte adăugiri la ordin nu au mai fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele fac corp comun cu varianta inițială a ordinului, fiind parte integrantă a acestuia. Aceasta înseamnă că varianta consolidată a actului se aplică, cu referire la activitățile, funcțiile și locurile de muncă pentru care s-a prevăzut extinderea, chiar dacă nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

Sesizarea prin recursul în interesul legii a vizat interpretarea și aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă a activității desfășurate de un reclamant, prin asimilarea situației acestuia cu cea a salariaților care au desfășurat activități în condiții de muncă identice, în cadrul altor angajatori, pentru care s-a recunoscut încadrarea în grupa de muncă indicată prin anexa 1 sau 2 la ordin. Această situație se referă la împrejurarea în care membrii unei categorii profesionale, neîncadrată în grupele superioare de muncă, solicită, prin asimilarea condițiilor lor de muncă cu cele ale unor persoane pentru care s-a recunoscut această încadrare în cadrul altui angajator, să fie, la rândul lor, încadrați pe cale judiciară în grupa de muncă, temeiul juridic al acestei operațiuni fiind pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990.

Aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activități similare desfășurate de alți angajatori și necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului a fost dezlegat prin argumentele aduse în rezolvarea problemei de la punctul 1 în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în fața instanței este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I și II ale variantei consolidate a ordinului. Per a contrario, nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activități și locuri de muncă față de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleași condiții de muncă posibil vătămătoare. Puteau fi nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispozițiilor art. 3, alte categorii de personal în activitate ale aceluiași angajator decât cele enumerate expres, după criteriul: muncitori, ingineri, subingineri etc, cu condiția generală de a lucra efectiv (acele categorii de personal care au lucrat efectiv) în locuri de muncă sau în activitățile nominalizate în anexă și aplicate acelui angajator (alin. (1) al pct. 3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparații ale capacităților de producție) în respectivele unități ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care își desfășoară activitatea în aceleași condiții (alin. (2) al pct. 3). Sintagma "aceleași condiții", contrar opiniei celor care au împărtășit soluția extinderii domeniului de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, nu se referă la condițiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc., ale altor salariați aflați în raport de muncă cu alți angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la condițiile concrete descrise de alin. (1) și (2) ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în

În concluzie, astfel cum chiar recurentul susține, singura în măsură a se pronunța cu privire la recunoașterea și acordarea grupei I de muncă este instanța judecătorească, care, în conformitate cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 87/1999 ar urma să constate că nu există nicio rațiune care să mențină un regim discriminatoriu pentru persoanele care au activat în aceleași funcții, în ceea ce privește beneficiul grupelor superioare de muncă, iar conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 258/2004 că Ordinului nr. 50/1990 nu i se poate restrânge aplicarea numai la calitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului în lipsa unei dispoziții exprese a însăși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

Pornind de la acest raționament juridic, instanțele s-au pronunțat deja în spețe similare, inclusiv în cazul recurentului-reclamant prin sentința civilă nr. 1260/2016 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția civilă, nedefinitivă.

Prin urmare, recurentul-reclamant trebuie să își găsească rezolvarea pretențiilor sale prin intermediul demersului judiciar inițiat în fața instanței de conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care deja a învestit-o (Dosar nr. x/2015 al Tribunalului Maramureș, secția civilă), cu atât mai mult cu cât art. 3 din Ordinul comun al Misterului Muncii și Protecției Sociale și Ministerul Sănătății nr. 50/1990 reprezintă unul dintre temeiurile de drept ale litigiului de asigurări sociale în care recurentul din prezenta cauză are calitatea de reclamant.

În concluzie, sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 374/2017 din 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.