ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2846/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, la data de 17.07.2020, revizuentul A. a formulat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătății, cerere de revizuire a sentinței civile nr. 187/16.03.2020, solicitând schimbarea acesteia în tot, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1162 din 9 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătății, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1162 din 9 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, revizuentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a arătat că, în opinia sa, hotărârea cuprinde motive care sunt parte contradictorii, parte străine cauzei, astfel ca sentința este, practic, nemotivata.

Astfel, atât completul de fond, cât și cel de revizuire trebuia să se pronunțe asupra a ceea ce a cerut reclamantul, respectiv fie să oblige pârâta să-i emită actul, fie să-i respingă motivat cererea, neexistând nicio justificare a faptului ca instanța de revizuire s-a derobat in a judeca fondul cererii, atâta timp cat "complexa" procedura de echivalarea studiilor era limpezită de Comisia de echivalarea studiilor prin emiterea avizului favorabil si prin informațiile transmise de consulul roman in SUA.

A mai susținut recurentul că prin raportare la OMS nr. 969/2013 trebuia observat care sunt atribuțiile și competențele comisiei de validare, consecința fiind că instanța nu ar fi avut nicio rezervă cu privire la caracterul determinant al înscrisului reprezentând avizul favorabil. Emiterea avizului reprezenta răspunsul pe care reclamantul îl aștepta de la intimata-pârâtă la cerere înregistrată la 06.11.2018.

În concluzie, motivele reținute de instanță nu au forța de a justifica respingerea cererii de revizuire ca nefondata, sentința recurata fiind dată cu aplicarea greșita a legii.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 19 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurent invocate de recurent în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Or, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de revizuire.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Înalta Curte apreciază că nici incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză, în mod corect fiind respinsă cererea de revizuire.

Astfel, amintește instanța de control judiciar că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată pentru motivele expres prevăzute de art. 509 C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire neputând verifica alte aspecte decât cele prevăzute expres de acest text de lege.

Conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. "revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 1. s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; (…)."

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. este o aplicație a principiului disponibilității, precum și a obligației instanței de a judeca toate pretențiile deduse judecății. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce a cerut, fără însă a se depăși limitele investirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Prin urmare, instanța este ținută să respecte cadrul procesual fixat de părți, dar, în limitele acestui cadru, trebuie să soluționeze pricina în întregul ei și în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile.

Așadar, textul art. 509 C. proc. civ. privește obiectul cererilor cu care a fost învestită instanța, pretențiile concrete formulate de părți prin cereri. Noțiunea de "lucru cerut" semnifică o cerere, principală, accesorie sau incidentală iar nu argumentele subsumate acestor cereri, excepțiile invocate ori probele administrate în cauză.

Prima ipoteză a textului, extra petita, se referă la situația în care instanța s-a pronunțat, din eroare, asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Cea de-a doua ipoteză a textului, privind nepronunțarea asupra unui lucru cerut, minus petita, se referă la situația în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere, nepronunțându-se asupra unei cereri principale, accesorii sau incidentale. Cea de-a treia ipoteză, plus petita, privește situația în care instanța a acordat mai mult decât s-a solicitat, deși reclamantul nu și-a majorat pretențiile deduse judecății.

Totodată, reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă."

Atât în fața instanței de revizuire, cât și în prezentul recurs, revizuentul a susținut că instanța s-a pronunțat asupra unui lucru pe care nu l-a cerut, si anume, a obligat paratul la emiterea unui răspuns către reclamant.

Or, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul A. a solicitat obligarea Ministerului Sănătății să emită ordinul de recunoaștere si echivalarea titlului de medicina internă, dobândit in Statele Unite ale Americii și stabilirea unui termen limită pentru emiterea ordinului de recunoaștere, iar, prin sentința recurată a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamant, a fost obligat pârâtul la emiterea unui răspuns către reclamant și a fost respinsă, în rest, acțiunea.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că recurentului nu i s-a acordat altceva decât a cerut, astfel cum susține în mod critic prin memoriul de recurs, ci doar o parte din ce a cerut, etapa de comunicare a unui răspuns fiind obligatorie în procedura de emitere a ordinului solicitat de acesta prin acțiune.

Totodată, se constată că instanța de fond a admis în parte cererea reclamantului revizuent, respingând-o în rest, pronunțându-se în limitele învestirii sale, cu respectarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 antereferit, cu privire la soluția de respingere în rest a acțiunii, reclamantul având deschisă calea de atac a recursului, pe care însă nu a exercitat-o.

De altfel, instanța de revizuire a reținut, printre altele, în considerentele sentinței, următoarele:

"(...)Așa cum s-a arătat, singura cerere admisibilă, întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, era cea de obligare a pârâtului la emiterea unui răspuns, sancționând astfel tăcerea administrației (…).

În cadrul procesual de față, fără emiterea unui act administrativ sau a unui refuz explicit al autorității considerat, eventual, nejustificat instanța nu analizează aspecte ce țin de temeinicia cererii adresate de reclamant pârâtului și la care pârâtul nu a răspuns în termenul legal, ci doar aspectul nesoluționării cererii reclamantului în termenul legal.

Față de considerentele expuse, observând că cererea reclamantului nu a fost soluționată în termenul special prevăzut de art. 2 din Criteriile și metodologia de echivalare a titlurilor oficiale de medic specialist eliberate de Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii din 07.08.2013 aprobată prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 969/2013, Curtea va obliga pârâtul la emiterea unui răspuns către reclamant, urmând a respinge cererile referitoare la obligarea pârâtului la emiterea ordinului de recunoaștere și echivalare a titlului de calificare într-un termen limită."

Așa fiind, în mod corect a apreciat instanța de revizuire că în cauză nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale căii de atac întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nefiind incident motivul prevăzut de acest text legal, alegațiile recurentului privind faptul că instanța trebuia să se raporteze la OMS nr. 969/2013 în sensul interpretării date de acesta fiind lipsită de suport.

În ceea ce privește dispozițiile art. 509 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit acestora:

"(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (1) după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților."

Instanța de control judiciar amintește că în interpretarea acestor dispoziții legale, în doctrina de specialitate și practica judiciară s-a statuat că, pentru admiterea cererii de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea interesată să se bazeze pe un înscris probator nou, respectiv care să nu fi fost folosit în proces până la acel moment; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată; înscrisul trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea și nu se poate pretinde instanței să-l administreze din oficiu.

Din actele aflate la dosar, se constată că, în cauză, revizuentul a invocat în susținerea cererii de revizuire, faptul că data de 29.06.2020 s-a comunicat, prin posta, Centrului de resurse umane în sănătate publică (CRUSP) avizul refăcut, iar acest aviz favorabil, în opinia sa, rezolva fondul cererii sale de recunoaștere a titlului, emiterea ordinului de ministru pentru echivalarea studiilor, fiind, în ultima instanța, un act pur formal.

Instanța de control judiciar are în vedere că examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerință de admisibilitate a revizuirii, care presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conținutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanței ce a pronunțat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluții decât cea efectiv pronunțată.

Or, din această perspectivă, înscrisul invocat de către recurent nu poate fi opus interpretării date de instanța de fond, cu caracter determinant în înțelesul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât soluția să fi putut fi alta decât cea pronunțată, în mod corect reținând curtea de apel că, de altfel, nici revizuentul nu invocă acest fapt, susținând doar, așa cum a dezvoltat prin notele scrise, că procedura de echivalare a fost finalizată, urmând doar ca Ministerul Sănătății să își îndeplinească obligația de emitere a ordinului de echivalare a titlului său.

În consecință, Înalta Curte apreciază că ceea ce se propune de revizuent nu este o altă situație de fapt, relevată de probe noi, ci reluarea argumentelor formulate în susținerea acțiunii, în condițiile suplimentării probatoriului. În același sens este și jurisprudența constantă a CJUE, potrivit căreia admiterea unei căi extraordinare de atac, care repune în discuție o decizie definitivă printr-o procedură de reexaminare este considerată o încălcare a principiului securității raporturilor juridice. În virtutea acestui principiu nici o parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuție a unei hotărâri definite și executorii cu unicul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre, în privința sa. (cauza Șerbănescu împotriva României).

Prin urmare, în mod judicios, s-a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 1162 din 9 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.