ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5607/2023

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1312 din 22 iulie 2020.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 305 de la data de 19 noiembrie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile de inadmisibilitate, lipsei calității procesuale pasive, lipsei de interes; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL SĂNĂTĂȚII și AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE MANAGEMENT AL CALITĂȚIIÎN SĂNĂTATE, având ca obiect anularea Ordinului nr. 1312/22.07/2020 emis de pârâți; s-a respins cererea pârâtului ANMCS de aplicare a amenzii judiciare reclamantului.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței amintite, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii primei instanțe care este netemeinică și nelegală, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, partea recurentă a susținut că nu i-au fost comunicate întâmpinările de la dosar, iar înscrisurile depuse în probațiune sunt semnate, respectiv, trimise de persoane care nu au calitate de reprezentant al pârâților. În consecință, i-a fost încălcat dreptul fundamental la apărare și a fost încălcată contradictorialitatea specifică procesului civil.

A mai invocat încălcarea Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, iar instanța, prin respingerea cererilor sale, a încurajat atitudinea pârâților. A solicitat instanței de control judiciar să observe că ANMCS nu are în subordine niciun spital care să poată să inițieze vreun ordin pentru organizarea posturilor acestuia, iar organizarea/restructurarea posturilor din spitale s-a efectuat în mod abuziv.

Doar Ministerul Sănătății poate emite ordine de organizare cu privire la spitalele subordonate acestuia, iar din actul administrativ criticat reiese că ministerul a fost indus în eroare de ANMCS pentru a participa la emiterea unui ordin, care este ilegal și neconstituțional deoarece se afirmă că a fost inițiat de către ANMCS iar nu de către minister.

Astfel, ministerul avea obligația să inițieze singur acest ordin numai pentru spitalele aflate în subordine cu respectarea transparenței decizionale și nefiind manipulat de o altă instituție (ANMCS), deoarece inițierea actului normativ se face de către autoritățile prevăzute în anexa nr. 2 a H.G. nr. 529/2010.

Prin art. 1 din Legea NR. 52/2003 se stabilesc regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau numite, precum și a altor instituții publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora. Astfel, instanța a omis faptul că ordinul nu este de competența niciunuia dintre emitenți în cazul spitalului aflat în subordinea autorităților locale.

A mai efectuat recurentul-reclamant o serie de mențiuni cu privire la scopul Legii nr. 52/2003 și la principiile care stau la baza acestui act normativ. Prin art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 52/2003 se consacră dreptul de informare si consultare a cetățenilor în procesul de elaborare a actelor normative, drepturi încălcate de autorități și ignorate de către instanță. Dacă spitalul ar fi fost informat de către autorității că elaborează un astfel de ordin, potrivit art. 39 alin. (1) lit. h) din Codul muncii care privește dreptul la informare și consultare, ar fi fost informat și personalul vizat pentru a-și exercita drepturile prevăzute de legea transparenței decizionale. În mod greșit, instanța de fond a afirmat că în cererea de chemare în judecată doar se reproduce o dispoziție legală fără a se arăta în concret de ce era necesară analiza și avizarea ordinului criticat de către consiliul local în subordinea căruia se află spitalul al cărui angajat este reclamantul, în contextul concret al speței. În temeiul art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 52/2003, instanța în mod greșit a apreciat că în speță drepturile consacrate de aceste texte de lege în favoarea reclamantului nu au fost încălcate în procedura de elaborare a Ordinului nr. 1312/2020.

A invocat recurentul și dispozițiile art. 249 alin. (2

1

) și (2

2

) din Legea nr. 249/2006 și a susținut că instanța de fond în mod eronat a apreciat că ordinul a cărei anulare se solicită are ca fundament aceste prevederi legale și dispozițiile art. 17 din Legea nr. 185/2017 privind asigurarea calității în sistemul de sănătate.

Totodată, Ministerul Sănătății avea obligația să publice un anunț de dezbatere publică de ordin pentru spitalele subordonate, iar nu ANMCS.

Contrar susținerilor instanței nu a fost asigurată respectarea drepturilor de informare și consultare recunoscute în favoarea reclamantului de către art. 1, 2, 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 52/2003.

A mai arătat partea recurentă că site-ul Internet pe care a fost publicat ordinul contestat este un site nelegal al autorității pârâte, sens în care comunicarea ordinului nu a fost valabil realizată pentru ca reclamantul să aibă posibilitatea să-și exercite drepturile procedurale.

Față de toate aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat examinarea hotărârii sub toate aspectele, impunându-se admiterea recursului cu modificarea sau casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea cererii de recurs, pe cale de excepție, ca fiind nulă, iar pe fondul cauzei ca nefondată. Partea intimată a precizat că se impune menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile pronunțate de prima instanță, aceasta fiind dată cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Întâmpinare în cauză a formulat și intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate prin care a solicitat anularea recursului iar, în condițiile în care instanța de control judiciar va trece peste excepția de nulitate, a solicitat ca prezenta cale de atac să fie respinsă ca nefondată. Partea intimată a arătat că hotărârea primei instanțe este legală și se impune a fi menținută, niciuna dintre criticile aduse pe calea recursului nefiind aptă a conduce la desființarea acesteia.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; … 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că, prin intermediul recursului, se urmărește a se supune Înaltei Curți conformitatea hotărârii primei instanțe cu normele de drept aplicabile în raport și de motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte, cu privire la excepția de netimbrare a căii de atac, astfel cum a fost reținută spre soluționare în partea introductivă a prezentei decizii, observă că cererea introductivă de instanță este scutită de achitarea taxei judiciare de timbru în temeiul art. 14 din Legea nr. 52/2003, după cum a menționat explicit și prima instanță în conținutul sentinței recurate. Or, potrivit art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea de recurs este, de asemenea, scutită de obligația de achitare a taxelor judiciare de timbru.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția de nulitate invocată de partea intimată-pârâtă sub aspectul motivării, calea de atac conținând critici susceptibile de a se circumscrie motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevede obligația părții recurente să indice motivele de casare/nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de nelegalitate/casare se identifică la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar în analiza în concret a ceea ce înseamnă motiv de nelegalitate/casare nefiind esențială indicarea textului legal, ci dezvoltarea punctului respectiv de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauza de față, calea de atac formulată de recurentul-reclamant a menționat critici aduse cu privire la hotărârea atacată, iar din analiza acestora rezultă că se recurează soluția primei instanțe sub aspectul interpretării și aplicării normelor de drept procesual, respectiv substanțial.

Așadar, prin cererea de recurs s-au indicat critici de nelegalitate susceptibile de a se circumscrie motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar acele critici privesc soluția primei instanțe.

Măsura în care acele critici dezvoltate în cererile de recurs se bucură de temeinicie nu constituie un argument pentru susținerea excepției de nulitate a recursului, ci se analizează în legătură cu fondul căii de atac formulate.

În ce privește referirile părții recurente la aspectele de fapt ale procesului sau chestiuni de temeinicie a hotărârii, acestea nu sunt prin ele însele apte a determina sancțiunea nulității recursului exercitat, câtă vreme în conținutul acestuia se identifică și motive privind aplicarea, respectiv interpretarea dreptului material incident, ci acele critici referitoare la netemeinicia sentinței sau la aspectele de fapt pretins greșit stabilite vor fi înlăturate punctual ca incompatibile cu controlul de legalitate permis a se efectua în recurs, în măsura în care nu sunt subsidiare acestuia din urmă.

În consecință, excepția de nulitate a recursului nu se confirmă.

Cât privește invocarea de către partea recurentă prin răspunsul la întâmpinare a unei excepții a lipsei dovezii calității de reprezentant pentru dl. B., în calitate de semnatar al întâmpinării pentru autoritatea intimată-pârâtă, Înalta Curte o va respinge, arătând că persoana respectivă a procedat la semnare în calitate de Președinte al Autorității Naționale de Management al Calității în Sănătate (ANMCS), reprezentant legal al instituției potrivit deciziei prim-ministrului Guvernului României nr. 505/2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 965/2021. De asemenea, referitor la semnarea întâmpinării amintite și de către un consilier juridic, acesta din urmă nu rezultă a fi acționat în calitate de reprezentant procesual, spre a fi necesară vreo împuternicire în raport cu instanța judecătorească, ci a semnat ca urmare a întocmirii actului de procedură în cadrul atribuțiilor specifice de serviciu.

Recursul este nefondat.

Lecturând atent cererea de recurs, astfel cum a fost formulată de reclamantul-recurent A., instanța de control judiciar constată că acesta a detaliat critici din perspectiva motivelor de casare/nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

În cadrul controlului de legalitate exercitat în calea de atac formulată de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, pe parcursul judecății în primă instanță a procesului fiind respectate principiile de drept indicate în memoriul de recurs.

Astfel, în cadrul procedurii scrise și în vederea inițierii etapei cercetării procesului, Curtea de Apel Cluj a procedat inclusiv la comunicarea întâmpinării depuse la dosarul de fond de către pârâtul Ministerul Sănătății, odată cu citația trimisă pentru primul termen de judecată, potrivit dovezii atașate la dosarul de fond, procedura de citare și comunicare îndeplinindu-se prin poștă electronică.

În acest din urmă sens, Înalta Curte de Casație și Justiție observă corespondența prin e-mail efectuată cu partea reclamantă la 1 octombrie 2021, către adresa e-mail indicată expres de acesta din urmă.

Cât despre posibilitatea de a formula răspuns la întâmpinare, partea recurentă omite natura de normă specială a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,c are la art. 17 prevede exclusiv comunicarea întâmpinării depuse în procedura scrisă, iar nu și dreptul de a depune răspuns la întâmpinare ca act de procedură distinct.

În continuare, instanța de control judiciar constată că partea reclamantă a procedat la modificarea cererii de chemare în judecată prin cerere adițională înregistrată în dosar la 15 octombrie 2021, prin extinderea cadrului procesual pasiv și cu pârâtul Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate (ANMCS), pârât care a depus întâmpinare în dosar la 5 noiembrie 2021, în timp ce termenul următor de judecată fusese acordat pentru 19 noiembrie 2021.

Or, art. 204 alin. (1) teza finală C. proc. civ. prevede în cazul modificării acțiunii că "... instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.". Așadar, în ipoteza amintită, părții reclamante nu i se comunică întâmpinarea depusă în raport de cererea modificatoare, ci îi incumba reclamantului obligația de a o cerceta la dosarul cauzei.

În orice caz, prin corespondență e-mail din 16 noiembrie 2021 părții reclamante i-a fost transmisă de către prima instanță și întâmpinarea formulată în proces de pârâtul ANMCS.

În concluzie, se infirmă criticile recurentului-reclamant care pretinde că ar fi fost încălcate în ceea ce îl privește dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Cât despre contestarea de către partea recurentă direct în recurs a calității de reprezentant a persoanelor care au semnat întâmpinările depuse de pârâți în fața instanței de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție învederează că potrivit art. 82 alin. (2) C. proc. civ. "Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac". Altfel spus, reclamantului îi incumbă omisiunea de invocare a excepției corespunzătoare cu privire la actele de procedură formulate de părțile adverse, iar pasivitatea acestuia în cursul judecății de primă instanță nu reprezintă un motiv care să infirme aplicarea normei procesuale amintite anterior și spre a i se permite criticarea pentru prima dată în recurs a aspectului calității de reprezentant cu privire la judecata de fond.

În concluzie, motivul de recurs analizat este lipsit de temei.

În ceea ce privește motivul de casare/nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În concret, instanța de control judiciar constată că reclamantul-recurent a dedus judecății o acțiune având ca obiect anularea Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1312 din 22 iulie 2020, pretinzând că ar fi nelegal și netemeinic.

Prima instanță, apreciind neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate de partea reclamantă, a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea în esență că nu au fost încălcate, la emiterea ordinului criticat, dispozițiile legale de la art. 7 alin. (1), (2) și (8) din Legea nr. 52/2003.

Înalta Curte, validând soluția primei instanțe de judecată, reține, contrar celor afirmate de recurentul-reclamant, că judecătorul fondului a efectuat aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente prin raportare la situația de fapt supusă analizei.

Dispozițiile legale pe care recurentul-reclamant le consideră a fi fost încălcate de prima instanță sunt prevăzute la art. 7 din Legea nr. 52/2003 și prevăd că "(1) În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative autoritatea administrației publice are obligația să publice un anunț referitor la această acțiune în site-ul propriu, să-l afișeze la sediul propriu, într-un spațiu accesibil publicului, și să-l transmită către mass-media centrală sau locală, după caz. Autoritatea administrației publice va transmite proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informații. (2) Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoștința publicului, în condițiile alin. (1), cu cel puțin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autoritățile publice. Anunțul va cuprinde: data afișării, o notă de fundamentare, o expunere de motive, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, un studiu de impact și/sau de fezabilitate, după caz, textul complet al proiectului actului respectiv, precum și termenul limită, locul și modalitatea în care cei interesați pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ . . . . . . . . . .(8) Proiectul de act normativ se transmite spre analiză și avizare autorităților publice interesate numai după definitivare, pe baza observațiilor și propunerilor formulate potrivit alin. (4)".

Din interpretarea acestui text de lege, prima instanță a reținut în mod corect că art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 52/2003 consacră dreptul cetățenilor de informare și consultare în procesul de elaborare a actelor normative, norme legislative care nu au fost însă încălcate prin Ordinul nr. 1312/2020 emis de intimatul-pârât Ministerul Sănătății.

Analizând ansamblul materialului probator administrat, prima instanță a constat că la data de 6 august 2018 pe site-ul ANMCS s-au publicat proiectul de ordin, referatul de aprobare, machete propunerii de ordin, indicându-se părților interesate unde pot transmite sugestiile și propunerile în termen de 10 zile de la afișare.

Ulterior, un alt anunț privind dezbaterea publică asupra unui proiect de ordin vizând organizarea și funcționarea structurii de management al calității în sănătate a fost postat pe site-ul ANMCS la data de 22 octombrie 2019, publicându-se ordinul, referatul de aprobare, precum și mențiuni privind locul unde pot fi transmise sugestiile și propunerile în termen de 10 zile de la afișare.

În sfârșit, la data de 22 iunie 2020 s-a publicat din nou un anunț privind dezbaterea, consultarea publică asupra unui proiect de ordin vizând organizarea și funcționarea structurii de management al calității în sănătate pe site-ul ANMCS, publicându-se inclusiv un tabel de observații și făcându-se mențiuni privind locul unde pot fi transmise sugestiile, propunerile în termen de 10 zile de la afișare.

Situația de fapt amintită a fost stabilită de prima instanță pe bază de probe, ceea ce exclude caracterul arbitrar al aspectelor consemnate.

În acest context, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 și art. 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului".

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă-reclamantă prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurent în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent. Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță în vederea stabilirii situației de fapt excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului, privind temeinicia hotărârii respective.

În acest context, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate drepturile la informare și consultare recunoscute reclamantului-recurent de textul de lege amintit anterior, existând o informare din oficiu asupra acestui proiect de ordin și fiind consultați cetățenii cu privire la conținutul său, aceștia având posibilitatea reală de a transmite punctul de vedere asupra proiectului de ordin lansat în dezbatere publică și apoi, în limita opțiunii personale, de a participa activ în procesul de elaborare a ordinului litigios.

În același timp, Înalta Curte constată că a fost respectat și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, anunțul privind elaborarea ordinului fiind adus la cunoștința publicului, acesta cuprinzând un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, textul complet al proiectului actului respectiv, precum și termenul-limită, locul și modalitatea în care cei interesați pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ ce urmează a fi adoptat.

Nu sunt de natură să determine admiterea căii de atac formulate criticile din recurs prin care se face referire la obligația autorității publice de a afișa proiectul de act normativ la sediul propriu și de-al transmite către mass-media centrală sau locală, după caz.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 52/2003 prevede că "Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute de prezenta lege, poate face plângere potrivit dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.". Așadar, acțiunea aflată la dispoziția persoanei interesate este specifică acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv, fiind condiționată de dovedirea unei vătămări.

După cum a stabilit prima instanță în cadrul situației de fapt, informațiile vizate de art. 7 din Legea nr. 52/2003 au beneficiat de o formă de publicitate reală, prin publicare/postare pe site-ul Internet al intimatei-pârâte. Eventuala omisiunea de afișare la sediu și/sau de transmitere către mass-media nu este de natură să determine în mod incontestabil vătămarea recurentului-reclamant.

Pe de o parte, după cum a arătat prima instanță, recurentul-reclamant nu a susținut că, deși ar fi verificat în locurile menționate existența respectivului anunț, nu l-ar fi identificat pentru a putea lua cunoștință de conținutul informațiilor relevante.

Pe de altă parte, obligația legală este de transmitere a informațiilor amintite către mass-media, iar nu de asigurare a publicării lor în mass-media, cu atât mai puțin recurgerea în mod absolut de către autoritatea publică la o informare prin intermediul tuturor mijloacelor de presă scrisă și audiovizual, după cum pretinde recurentul-reclamant.

În realitate, scopul formelor de publicitate indicate de norma legală este de a asigura informarea persoanelor interesate, ceea ce se poate asigura optim prin intermediul Internetului, mai ales în cazul unei persoane a cărei corespondență se desfășoară preponderent prin intermediul poștei electronice (astfel cum a procedat recurentul-reclamant în acest dosar).

Faptul că informațiile în discuție nu ar fi ajuns la recurentul-reclamant își găsește astfel explicația doar într-o insuficientă diligență a acestuia în informare corespunzătoare.

În plus, deși în memoriul de recurs partea recurentă utilizează derivate ale cuvântului «fals» în legătură cu dovezile privind publicitatea efectuată de autoritatea intimată-pârâtă, totuși nu demonstrează instanței de control judiciar realitatea susținerilor sale prin intermediul vreunei hotărâri judecătorești în materie penală care să confirme săvârșirea infracțiunilor la care se face implicit referire. În aceste condiții, alegațiile respective reprezintă expresia unor aprecieri subiective ale recurentului-reclamant.

Recurentul-reclamant a mai susținut prin cererea de recurs că site-ul Internet prin care s-a realizat procedura de publicitate nu ar aparține ANMCS. Această critică are caracter speculativ și nu necesită verificări suplimentare din moment ce autoritatea intimată-pârâtă însăși îl recunoaște în susținerea apărărilor formulate, fără a contesta că îl deține, ci a prezentat în fața primei instanțe fișe imprimate ale utilizării sale efective.

Cât despre obligația autorității publice de respectare a termenului de 30 de zile instituit de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, din situația de fapt detaliată de prima instanță în sentința recurată reiese că proceduri de informare a persoanelor interesate au fost realizate în mod repetat, la nivelul anilor 2018, 2019 și 2020, ultima dată în cursul lunii iunie 2020, în timp ce ordinul litigios a fost adoptat în luna iulie a aceluiași an. În aceste condiții, nu poate fi justificată în mod rezonabil vreo vătămare de către partea recurentă, concluzia judecătorului fondului fiind legală.

În sfârșit, în mod corect a reținut Curtea de Apel Cluj că art. 7 alin. (8) din Legea nr. 52/2003 nu vizează un drept al cetățenilor, respectiv un drept al reclamantului care să fie vătămat în concret, dar și că nu se argumentează incidența acestui text de lege, respectiv necesitatea avizării proiectului de ordin de către consiliul local câtă vreme în spitalul în care partea reclamantă își desfășurase activitatea, structura de management al calității serviciilor medicale era deja înființată prin Ordinul nr. 975/2012, punându-se doar problema reorganizării sale în concordanță cu art. 249 alin. (2

1

) și urm din Legea nr. 95/2006 și art. III din O.U.G. nr. 80/2020. În orice caz, explicația oferită de recurent prin cererea de recurs în sensul că avizarea de către autoritatea locală conducea și la înștiințarea recurentului-reclamant nu este în legătură cu domeniul de aplicare a art. 7 alin. (8).

Cât privește criticile vizând O.U.G. nr. 80/2020, Înalta Curte reamintește că nu intră în competența generală a instanțelor judecătorești să efectueze control de constituționalitate cu privire la actele cu caracter legislativ, ci o astfel de competență aparține Curții Constituționale. În proces nu a fost invocată însă vreo excepție de neconstituționalitate referitoare la O.U.G. nr. 80/2020, motiv pentru care este inadmisibilă criticarea în fața instanței judecătorești a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2020.

Prin urmare, criticile aduse de recurentul-reclamant sentinței civile din perspectiva interpretării și aplicării greșite a legii substanțiale de către prima instanță sunt neîntemeiate și nu pot fi apte a conduce la reformarea hotărârii atacate, câtă vreme din argumentația juridică a primei instanțe privind soluția de respingere a acțiunii recurentului-reclamant nu rezultă că aceasta ar fi făcut o aplicare sau o interpretare eronată a normelor de drept incidente cauzei.

Totodată, Înalta Curte reține că prin cererea introductivă de instanță partea reclamantă a atacat în anulare Ordinul nr. 1312/2020, dezvoltând în cadrul cauzei juridice a acțiunii sale în mod efectiv doar critici privind încălcarea art. 7 din Legea nr. 52/2003, sub aspectul reglementării din alin. (1), alin. (2) și alin. (8), respectiv publicarea și afișarea anunțului, respectiv a informațiilor conexe acestuia, respectarea termenului de afișare și îndeplinirea obligației de avizare.

În aceste condiții, toate celelalte critici dezvoltate suplimentar prin cererea de recurs, de natură a pretinde existența altor cauze de anulare a ordinului litigios, inclusiv prin referiri la alte norme juridice decât Legea nr. 52/2003, precum cele care pretind un mod de acțiune al părții itnimate-pârâte în afara competenței sale reglementate legal, excedează cauzei juridice a cererii de chemare în judecată și sunt inadmisibile în calea de atac, implicând o modificare a acesteia fără a fi respectate normele procesuale civile. În acest din urmă sens, observând art. 494 C. proc. civ. rap. la art. 478 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în calea de atac nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, neputându-se schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

În final, Înalta Curte subliniază că analiza acțiunii exercitate în fața instanței de contencios administrativ se efectuează în acord cu principiul disponibilității procesului civil, consacrat de art. 9 C. proc. civ., anume în limita criticilor dezvoltate de reclamant/recurentul-reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant, invocată prin răspunsul la întâmpinare.

Respinge recursul formulat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 305/2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a Contencios, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.