ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7466/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 3 mai 2011, sub nr. 3098/30/2011, reclamantul R.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B.E. S.A. Timișoara, stabilirea grupei a II-a de muncă, privind activitatea desfășurată în cadrul unității E. S.A. Timișoara și admiterea acțiunii, conform perioadei lucrate la această unitate, potrivit Carnetului de Muncă seria PC nr. 4092. Prin Sentința civilă nr. 4230/PI din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Timiș a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul R.T., în contradictoriu cu pârâta S.C. B.E. S.A. Timișoara. Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 175 din 18 ianuarie 2012, a respins recursul declarat de reclamantul R.T.

împotriva sentinței primei instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul R.T. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B.E. S.A. Timișoara la încadrarea reclamantului, pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1 ianuarie 1990, cât timp a desfășurat activitatea de lăcătuș montator și inginer, pentru angajatorul E., în grupa a II-a de muncă.

Din analizarea prevederilor Ordinului nr. 50/1990, rezultă că încadrarea personalului în grupa a II-a de muncă, pentru locurile de muncă enumerate în Anexa 2 la ordin, se realizează de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective, și anume: nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc., precum și de durata timpului efectiv lucrat în aceste condiții, care trebuie să fie de minimum 70% din programul de lucru, atunci când, cu toate măsurile luate de unitate pentru normalizarea condițiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile (activitățile, meseriile, funcțiile), prevăzute în aceste grupe, depășește nivelul maxim admis prin Normele republicane de protecție a muncii.

Curtea de apel a constatat că îndeplinirea cerințelor expuse mai sus nu este probată de către reclamant, care nu a dovedit în concret că a desfășurat activitate în condițiile care ar fi permis recunoașterea grupei a II-a de muncă. Astfel, din probele administrate în cauză, nu reiese că unitatea angajatoare pentru perioada solicitată a fost încadrată în Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990. De asemenea, s-a reținut că reclamantul nu a probat că a prestat activitate pentru care legiuitorul recunoaște beneficiul acordării grupei a II-a de muncă, conform dispoziției legale anterior menționate, respectiv că se încadrează în categoriile de personal care a lucrat efectiv la locurile de muncă și a desfășurat activitate conform prevederilor Anexei II din Ordinul nr. 50/1990, iar durata timpului efectiv lucrat a fost de minimum 70% din programul de lucru.

Prin urmare, instanța de judecată nu poate, doar pe baza susținerilor reclamantului, să dispună încadrarea unui salariat în grupa a II-a de muncă, decât dacă se probează de către reclamant îndeplinirea condițiilor anterior enunțate. Într-adevăr, conform Deciziei nr. 258 din 20 septembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, aplicarea Ordinului nr. 50/1990 nu se poate restrânge numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului în lipsa unei dispoziții exprese a organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior, însă motivarea instanței s-a raportat la o altă situație de fapt, decât cea din prezenta cauză, respectiv la includerea, ulterior, a activității desfășurate de către reclamant în dispozițiile Ordinului nr. 50/1990, ca urmare a modificărilor aduse actului normativ.

Această situație nu se regăsește în acțiunea pendinte, funcția de lăcătuș nefiind încadrată, ulterior prin modificările Ordinului nr. 50/1990, în activitățile pentru care se recunoaște grupa a II-a de muncă, iar pentru funcția de inginer activitatea trebuia să se desfășoare în domeniile de activitate expres prevăzute în Anexa nr. II. În concluzie, instanța de recurs a constatat că nu au fost dovedite ca fiind îndeplinite condițiile în baza cărora se acordă beneficiul grupei a II-a de muncă, respectiv condițiile de muncă în care reclamantul și-a desfășurat activitatea și durata de timp de minim 70% din programul de lucru. Faptul că alți salariați ai unității pârâte au obținut încadrarea în grupa a II-a de muncă prin hotărâri judecătorești nu este de natură să justifice admiterea acțiunii pendinte, întrucât instanța de judecată trebuie să se pronunțe prin raportare la probele administrate în fiecare cauză, ținând cont de împrejurările specifice fiecărei spețe.

Or, prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a dovedit că întrunește cerințele impuse de dispozițiile Ordinului nr. 50/1990 pentru a fi încadrat în grupa a II-a de muncă pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1 ianuarie 1990, așa cum a reținut în mod corect și prima instanță. Având în vedere considerentele expuse, Curtea de Apel Timișoara a constatat că pretențiile reclamantului referitoare la încadrarea în grupa a II-a de muncă pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1 ianuarie 1990 sunt neîntemeiate, iar hotărârea recurată este temeinică și legală. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.T., reiterând cererile și susținerile formulate în cursul procesului.

La termenul de judecată din data de 6 decembrie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, având în vedere următoarele considerente: Decizia pronunțată de curtea de apel nu se încadrează în dispozițiile art. 299 C. proc. civ., care reglementează expres ce hotărâri sunt supuse recursului și anume: hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. În speță, decizia atacată este o hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs, care este irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului, pentru neîndeplinirea condiției prevăzută de art. 299 C. proc.

civ. Mai mult, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii, iar, din acest motiv, aceasta apare ca o soluție inadmisibilă. Normele procedurale privind sesizarea organelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Prin urmare, hotărârea supusă recursului, fiind irevocabilă, nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului și, față de considerentele mai sus expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul R.T. împotriva Deciziei nr. 175 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012. Procesat de GGC - CL