ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7466/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 3 mai 2011, sub nr. 3098/30/2011, reclamantul

R.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B.E. S.A. Timișoara,

stabilirea grupei a II-a de muncă, privind activitatea desfășurată în cadrul

unității E. S.A. Timișoara și admiterea acțiunii, conform perioadei lucrate la

această unitate, potrivit Carnetului de Muncă seria PC nr. 4092.

Prin Sentința civilă

nr. 4230/PI din 16 septembrie 2011 a Tribunalului Timiș a fost respinsă

acțiunea civilă formulată de reclamantul R.T., în contradictoriu cu pârâta S.C.

B.E. S.A. Timișoara.

Curtea de Apel

Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 175

din 18 ianuarie 2012, a respins recursul declarat de reclamantul R.T. împotriva

sentinței primei instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul R.T. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B.E. S.A. Timișoara la

încadrarea reclamantului, pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18

iunie 1985 - 1 ianuarie 1990, cât timp a desfășurat activitatea de lăcătuș

montator și inginer, pentru angajatorul E., în grupa a II-a de muncă.

Din analizarea

prevederilor Ordinului nr. 50/1990, rezultă că încadrarea personalului în grupa

a II-a de muncă, pentru locurile de muncă enumerate în Anexa 2 la ordin, se

realizează de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din

unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își

desfășoară activitatea persoanele respective, și anume: nivelul noxelor existente,

condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc

deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc., precum și de durata timpului

efectiv lucrat în aceste condiții, care trebuie să fie de minimum 70% din

programul de lucru, atunci când, cu toate măsurile luate de unitate pentru

normalizarea condițiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile

(activitățile, meseriile, funcțiile), prevăzute în aceste grupe, depășește

nivelul maxim admis prin Normele republicane de protecție a muncii.

Curtea de apel a

constatat că îndeplinirea cerințelor expuse mai sus nu este probată de către

reclamant, care nu a dovedit în concret că a desfășurat activitate în

condițiile care ar fi permis recunoașterea grupei a II-a de muncă.

Astfel, din probele

administrate în cauză, nu reiese că unitatea angajatoare pentru perioada

solicitată a fost încadrată în Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990.

De asemenea, s-a

reținut că reclamantul nu a probat că a prestat activitate pentru care

legiuitorul recunoaște beneficiul acordării grupei a II-a de muncă, conform

dispoziției legale anterior menționate, respectiv că se încadrează în

categoriile de personal care a lucrat efectiv la locurile de muncă și a

desfășurat activitate conform prevederilor Anexei II din Ordinul nr. 50/1990,

iar durata timpului efectiv lucrat a fost de minimum 70% din programul de

lucru.

Prin urmare, instanța

de judecată nu poate, doar pe baza susținerilor reclamantului, să dispună

încadrarea unui salariat în grupa a II-a de muncă, decât dacă se probează de

către reclamant îndeplinirea condițiilor anterior enunțate.

Într-adevăr, conform

Deciziei nr. 258 din 20 septembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Justiție

și Casație, aplicarea Ordinului nr. 50/1990 nu se poate restrânge numai la

activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului în lipsa unei

dispoziții exprese a organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de

ordin superior, însă motivarea instanței s-a raportat la o altă situație de

fapt, decât cea din prezenta cauză, respectiv la includerea, ulterior, a

activității desfășurate de către reclamant în dispozițiile Ordinului nr.

50/1990, ca urmare a modificărilor aduse actului normativ. Această situație nu

se regăsește în acțiunea pendinte, funcția de lăcătuș nefiind încadrată,

ulterior prin modificările Ordinului nr. 50/1990, în activitățile pentru care

se recunoaște grupa a II-a de muncă, iar pentru funcția de inginer activitatea

trebuia să se desfășoare în domeniile de activitate expres prevăzute în Anexa nr.

II.

În concluzie,

instanța de recurs a constatat că nu au fost dovedite ca fiind îndeplinite

condițiile în baza cărora se acordă beneficiul grupei a II-a de muncă,

respectiv condițiile de muncă în care reclamantul și-a desfășurat activitatea

și durata de timp de minim 70% din programul de lucru.

Faptul că alți

salariați ai unității pârâte au obținut încadrarea în grupa a II-a de muncă

prin hotărâri judecătorești nu este de natură să justifice admiterea acțiunii

pendinte, întrucât instanța de judecată trebuie să se pronunțe prin raportare

la probele administrate în fiecare cauză, ținând cont de împrejurările

specifice fiecărei spețe.

Or, prin probele

administrate în cauză, reclamantul nu a dovedit că întrunește cerințele impuse

de dispozițiile Ordinului nr. 50/1990 pentru a fi încadrat în grupa a II-a de

muncă pe perioada 29 iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1

ianuarie 1990, așa cum a reținut în mod corect și prima instanță.

Având în vedere

considerentele expuse, Curtea de Apel Timișoara a constatat că pretențiile

reclamantului referitoare la încadrarea în grupa a II-a de muncă pe perioada 29

iulie 1963 - 30 septembrie 1967, 18 iunie 1985 - 1 ianuarie 1990 sunt

neîntemeiate, iar hotărârea recurată este temeinică și legală.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul R.T., reiterând cererile și susținerile formulate

în cursul procesului.

La termenul de

judecată din data de 6 decembrie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu,

excepția inadmisibilității recursului, având în vedere următoarele

considerente:

Decizia pronunțată de

curtea de apel nu se încadrează în dispozițiile art. 299 C. proc. civ., care

reglementează expres ce hotărâri sunt supuse recursului și anume: hotărârile

date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute

de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.

În speță, decizia

atacată este o hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs, care este

irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât nu

este susceptibilă de reformare pe calea recursului, pentru neîndeplinirea

condiției prevăzută de art. 299 C. proc. civ.

Mai mult,

recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea

procesual civilă constituie o încălcare a legalității acesteia, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii, iar, din acest motiv,

aceasta apare ca o soluție inadmisibilă.

Normele procedurale

privind sesizarea organelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele

competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Prin urmare,

hotărârea supusă recursului, fiind irevocabilă, nu este susceptibilă de

reformare pe calea recursului și, față de considerentele mai sus expuse, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamantul R.T. împotriva Deciziei nr. 175

din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2012.

Procesat de GGC - CL