ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată la data de 12 mai 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta G.C.M. a solicitat, în contradictoriu cu SC E. SA, obligarea pârâtei să-i acorde grupa I de muncă în procent de 100% conform Ordinului nr. 50/1990, pe perioada 20 septembrie 1984-01 aprilie 2001 și să emită adeverință cu mențiunile corespunzătoare. Prin sentința civilă nr. 7897 din 24 noiembrie 2011, Tribunalul Gorj a respins acțiunea, reținând, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada faptului că a lucrat în condițiile prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 privind acordarea grupei I de muncă, anexele la Ordinul nr. 50/1990 cuprinzând o enumerare generică a locurilor de muncă ce se circumscrie acestei grupe de muncă, însă nominalizarea persoanelor care se încadrează în această grupă se face în concret la nivelul fiecărei societăți, în condițiile art. 6 din actul normativ în discuție.

Cu privire la solicitarea petentei de a i se elibera adeverință cu mențiunile corespunzătoare grupei I de muncă, instanța de fond a reținut că aceste adeverințe se întocmesc numai pe baza documentelor verificabile aflate în evidențele angajatorilor sau deținătorilor de arhivă, aspect ce rezultă din procedura aprobată privind modul de întocmire și eliberare a adeverințelor prin care se atestă activitatea desfășurată în grupa I și/sau a Ii-a conform Ordinului Ministrului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse nr. 590/2008.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta G.C.M., arătând că instanța de fond a reținut din expertiza tehnică numai faptul că activitatea sa s-a desfășurat la intervenții în instalații cu tensiuni de 220 și 380 V, ceea ce este total eronat, întrucât a desfășurat activitate, așa cum se precizează în expertiză, în întregul sector regional din cadrul sistemului energetic național, iar în condițiile instalațiilor cu foarte înaltă, înaltă și medie tensiune, încordarea neuropsihică pentru a evita o eroare umană cu urmări catastrofale este maximă, responsabilitatea sa impunând monitorizarea directă, la fața locului, a fiecărei operațiuni.

În susținerea motivelor de recurs a menționat decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că Ordinului nr. 40/1990 nu i se poate restrânge aplicarea numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială actului în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior, precum și decizia nr. 87/1999 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că nu există nici o rațiune pentru care să se mențină un tratament discriminatoriu pentru persoanele care au activat în aceleași funcții, cu privire la beneficiul grupei superioare de muncă. In caz contrar s-ar crea o situație discriminatorie, în contradicție cu principiul egalității de tratament consfințit prin prevederile Codului muncii, precum și în raport cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Prin decizia civilă nr. 3760 din 16 martie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că dispozițiile Ordinului nr. 50/1990 instituie principiul legalității grupelor de munca, în sensul ca activitățile, locurile de muncă și categoriile profesionale sunt stabilite numai prin acte normative, ele trebuind să fie cuprinse expres în norme specifice domeniului, încadrarea în grupele de muncă făcându-se fie direct, ca urmare a regăsirii în una din situațiile cuprinse în anexe, fie prin asimilare, ca urmare a desfășurării efective a muncii în situații din cele prevăzute în anexe.

Instanța de recurs a mai reținut că, potrivit pct. 6. din Ordin, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat; suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.), or, din probele administrate în cauză, nu a rezultat că reclamanta ar fi lucrat în condiții de muncă care să atragă o astfel de încadrare. Împotriva acestei decizii reclamanta G.C.M. a formulat, la data de 4 iulie 2012, cerere de revizuire, arătând că aceasta este contradictorie cu decizia civilă nr. 1475 din 08 februarie 2012 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. 7264/95/2011, prin care reclamantului L.D.L.

i s-a admis recursul declarat în contradictoriu cu aceeași parte, având același obiect pe fondul cauzei. Examinând cererea de revizuire în raport de excepția de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, înalta Curte urmează a o respinge, ca tardiv formulată, pentru următoarele considerente: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 din același cod, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 alin. (1), termenul de revizuire este de o lună și se va socoti de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs, după evocarea fondului, de la pronunțare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2), termenul se va socoti de la pronunțarea ultimei hotărâri. Având în vedere dispozițiile legale anterior citate, înalta Curte constată că termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost depășit, întrucât decizia a cărei revizuire se solicită a fost pronunțată la data de 16 martie 2012, iar prezenta cerere a fost formulată la 4 iulie 2012, data poștei.

Legea sancționează cu decăderea nerespectarea termenelor procedurale stabilite pentru exercitarea căilor de atac, sens în care sunt de observat și dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa. În speță, revizuenta a încălcat prevederile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., deoarece a formulat cererea cu depășirea termenului legal prevăzut de textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind prioritatea soluționării excepției de tardivitate, celelalte aspecte învederate prin cererea de revizuire nu vor mai fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din același cod, excepția tardivității cererii fiind o excepție procesuală absolută și dirimantă, peremptorie, ce face de prisos analiza fondului. Pentru aceste considerente, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de G.C.M. împotriva deciziei nr. 3760 din 16 martie 2012 a Curții de Apel Craiova - secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2013