ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2018

Decizia nr. 404/2018

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 495 din data de 2 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul

nr. x/2016, Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și

asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta

A. împotriva Sentinței civile nr. 281 din data de 13 februarie 2017,

pronunțate de Tribunalul Iași, sentință pe care a

păstrat-o.

Pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, la data de 28 noiembrie 2017, a fost

înregistrat recursul promovat de către reclamanta A. împotriva Deciziei

civile nr. 495 din data de 2 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel

Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în

Dosarul nr. x/2016.

Învestită cu soluționarea

recursului, Înalta Curte a dispus, în conformitate cu prevederile art. 493

alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității

în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit în cauză

s-a reținut că prezenta cale de atac este declarată împotriva

unei hotărâri judecătorești care nu este supusă recursului.

Constatând că raportul

întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul de

filtru, a dispus comunicarea acestuia părților, pentru a depune

puncte de vedere în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc.

civ.

Prin punctul de vedere formulat cu

privire la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului,

recurenta-reclamantă a apreciat că recursul este admisibil în raport

de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și că o

respingere a acestuia, ca inadmisibil, ar încălca principiul

interpretării și aplicării unitare a legii, instituit de art.

126 alin. (3) din Constituția României, de art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., precum și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

A arătat că a cenzura

dreptul la justiție și a îngrădi accesul liber la justiție,

prin respingerea recursului, reprezintă o încălcare a dreptului la un

proces echitabil și a art. 53 din Constituția României.

Recurenta-reclamantă a mai

susținut că potrivit art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a art.

21 din Constituția României, acest drept trebuie să fie unul efectiv

și nu iluzoriu.

Totodată, a mai susținut

și că, în raport de prevederile art. 457 C. proc. civ., căile de

atac pot fi exercitate indiferent de mențiunile din hotărâre.

Intimata-pârâtă SC B. SA Iași

nu a formulat punct de vedere cu privire la raportul privind admisibilitatea în

principiu a recursului.

Analizând recursul în condițiile

dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu art. 499 teza

finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge

fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde

numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza

motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 26

februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei SC

B. SA Iași la eliberarea unei adeverințe care să ateste că

a lucrat, în grupa I de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990, anexa I,

pct. 25, art. 3, în procent de 100% din program, în perioadele 1 aprilie 1989 -

10 iunie 1990 și 1 iulie 1991 - 2 decembrie 1999.

Tribunalul Iași, secția I

civilă, prin Sentința civilă nr. 281 din data de 13 februarie

2017, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu

cu pârâta SC B. SA Iași; a obligat pârâta să elibereze o

adeverință care să ateste că în perioada 1 aprilie 1989 - 9

iunie 1990 reclamanta a desfășurat activitate ce se încadrează

în grupa I de muncă, la poziția nr. 25 din art. 3 al Ordinului nr.

50/1990, în procent de 100%; a respins cererea reclamantei de obligare a

pârâtei la emiterea adeverinței care să ateste că în perioada 1

iulie 1991 - 2 decembrie 1999, reclamanta a desfășurat activitate ce

se încadrează în grupa I de muncă, la poziția nr. 25 din art. 3

al Ordinului nr. 50/1990, în procent de 100%; a respins cererea de obligare a

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul declarat de către

reclamantă a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Iași,

secția de litigii de muncă și asigurări sociale, prin

Decizia nr. 495 din data de 2 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul

nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta A..

În speță, hotărârea

atacată cu recurs este pronunțată în apel, într-un litigiu din

domeniul jurisdicției litigiilor de muncă.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc.

civ. hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără

drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres

prevăzute de lege sunt supuse recursului.

Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C.

proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date fără

drept de apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu

recurs.

Totodată, art. XVIII alin. (1)

din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

modificată prin O.U.G. nr. 95/2016, prevede că dispozițiile art.

483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, republicată, se aplică proceselor începute cu data de 1

ianuarie 2019, iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și

până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile din materia conflictelor de

muncă.

Dispozițiile art. 457 alin. (1)

din C. proc. civ. statuează că hotărârea

judecătorească este supusă numai căilor de atac

prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de

aceasta.

Din interpretarea acestui text legal

rezultă că o hotărâre judecătorească nu poate fi

atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau,

altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu

pot exista în afara legii.

Această regulă are valoare

de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din

Constituția României statuând că mijloacele procesuale prin care

poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele

prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie

făcută în condițiile legii.

În raport de textele legale

menționate, se constată că Decizia civilă nr. 495 din data

de 2 octombrie 2017 a Curții de Apel Iași, secția litigii de

muncă și asigurări sociale, pronunțată într-un litigiu

din domeniul jurisdicției litigiilor de muncă, este definitivă

și nu este supusă recursului.

Totodată, Înalta Curte

apreciază că nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante

cuprinse în punctul de vedere formulat cu privire la raportul vizând

admisibilitatea în principiu a recursului, în sensul că o respingere a

căii de atac ar încălca dreptul la acces la justiție și la

un proces echitabil, precum și că ar afecta aplicarea și

interpretarea unitară a legii.

Referitor la principiul liberului

acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că o caracteristică a acestui principiu este aceea că nu este un

drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985 pronunțată în Cauza

Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57).

Statuările Curții Europene a

Drepturilor Omului în cauza

A

shingdane împotriva Regatului Unit și

dezvoltate în jurisprudența sa ulterioară, se reflectă și

în jurisprudența Curții Constituționale, care, spre exemplu,

prin Decizia nr. 894/2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

54/24.01.2007, a reținut că "dreptul de acces la justiție

nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât

nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa,

statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere".

În ceea ce privește reglementarea

căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, Curtea

Constituțională a statuat în repetate rânduri că, în

conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție,

legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea

unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și

modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale,

semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului,

în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac.

În jurisprudența sa, așa cum

a arătat și în Decizia nr. 627 din data de 17 octombrie 2017,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 38/16.01.2018, Curtea

Constituțională a reținut că principiul triplului grad de

jurisdicție nu este un principiu constituțional, care să

impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de

jurisdicție. Legea fundamentală nu consacră numărul

gradelor de jurisdicție ale unui proces, iar, potrivit art. 126 alin. (2)

coroborat cu art. 129 din Constituție, stabilirea căilor de atac este

de competența exclusivă a legiuitorului.

Accesul liber la justiție

implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate

fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța

dreptului.

Mai mult, nicio dispoziție

cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligația

legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor

gradelor de jurisdicție, legea fundamentală necuprinzând dispoziții

referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac.

De asemenea, Înalta Curte

constată că nu se poate pune problema unei aplicări și

interpretări neunitare a legii, în condițiile în care, așa cum

s-a reținut și prin raportul întocmit în cauză, jurisprudența

constantă a instanței supreme este în sensul că deciziile

pronunțate de curțile de apel în cauzele având ca obiect conflicte de

muncă nu pot fi supuse recursului, fiind definitive.

Având în vedere considerentele expuse,

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A.

împotriva Deciziei civile nr. 495 din data de 2 octombrie 2017, pronunțate

de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și

asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 495 din data de 2

octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția

litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2016.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat

de GGC - CL