ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7469/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 9940/63/2009, reclamantul I.I. a chemat în judecată pe pârâta SC C.E.C. SA, solicitând obligarea acesteia la eliberarea adeverinței cu privire la încadrarea în gupa a II-a de muncă a activității desfășurate în perioada 3 februarie 1989-01 mai 1999. Prin sentința nr. 3376 din 4 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj a respins acțiunea formulată de reclamant, apreciind că este neîntemeiată. Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 4180 din 09 iulie 2010, a admis recursul declarat de reclamantul I.I., a casat sentința nr. 3376/2009 pronunțată de Tribunalul Dolj și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Botoșani, secția conflicte de muncă.

Învestit astfel în Dosarul nr. 5770/40/2010, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 2688 din 9 noiembrie 2010, prin care a fost respinsă ca nefondată acțiunea având ca obiect obligația de a face, formulată de reclamantul I.I.. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, reclamantul I.I. a chemat în judecată pe pârâta SC C.E.C. SA, solicitând obligarea acesteia la eliberarea adeverinței cu privire la încadrarea în gupa a II-a de muncă a activității desfășurate în perioada 3 februarie 1989-01 mai 1999. Din carnetul de muncă al reclamantului și recunoașterea pârâtei rezultă că, în perioada din acțiune, reclamantul a fost salariatul întreprinderii Electrocentrale Craiova, în prezent SC C.E.C.

SA, desfășurând activitate în calitate de lăcătuș mecanic întreținere, secția prelucrări confecții mecanice (P.C.M.) - confecții serpetine.

Totodată, s-a reținut că pct. 3 Ordinul nr. 50/1990 prevede că beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, fără limitarea numărului, personalului în activitate, respectiv muncitori, ingineri, maiștri, tehnicieni, etc, care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în anexele 1 și 2; pct. 6 prevede că nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa I și II de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective, iar pct. 15 că dovedirea perioadelor din activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă, unitățile având obligația să analizeze și să precizeze situația încadrării personalului în grupele I și II de muncă începând cu 18 martie 1969 și până în prezent.

În cauză, în carnetul de muncă al reclamantului, angajatorul nu a înscris mențiunea încadrării activității în grupa a II-a de muncă, așa încât salariatul a solicitat eliberarea unei adeverințe în acest sens. însă, prin adresa din 14 iulie 2009, angajatorul i-a comunicat încadrarea sa în grupa a II-a de muncă potrivit deciziei Filialei Electrocentrale Craiova din 15 noiembrie 1993 și a Hotărârii Comitetului Director din 25 noiembrie 1993. Drept urmare, reclamantul a formulat prezenta acțiune, însă din înscrisurile susmenționate, tribunalul a constatat că pretenția acestuia este neîntemeiată. Astfel, prin decizia din 15 noiembrie 1993, directorul angajatorului a hotărât constituirea unei comisii pentru examinarea, încadrarea nominală a personalului în grupele de muncă și certificarea acestei încadrări, având în vedere atât dispozițiile Legii nr. 49/1992, Ordinelor nr. 50/1970 și 125/1970 și Avizului M.M.P.S.

- M. din 1991 cât și „concluziile buletinelor de determinări toxicologice și de buletinele de determinări prin expertizare a locurilor de muncă (activităților) cu condiții grele, periculoase sau risc". Așadar, în procesul-verbal din 24 noiembrie 1993/Hotărârea comitetului director din 25 noiembrie 1993 s-a stabilit încadrarea nominală a întregului personal în grupe de muncă, fiind menționat Atelierul mecanic - muncitori ca încadrat în grupa „3" de muncă, inclusiv reclamantul I.I.. Prin urmare, la momentul desfășurării activității de către reclamant, angajatorul a evaluat locul său de muncă în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 50/1990 și a stabilit că nu se încadrează în grupa a II-a de muncă.

În prezenta cauză, reclamantul a contestat această încadrare, susținând că acordarea sporului pentru condiții periculoase și a sporului pentru condiții grele - dovedite cu adeverința din 2003 - ar justifica pretenția sa. De asemenea, a arătat că foștii săi colegi ar fi obținut în instanță acordarea grupei a II-a de muncă. Tribunalul a apreciat însă că niciuna din aceste susțineri nu poate fi primită întrucât niciun act normativ în vigoare în perioada pretinsă de reclamant nu a prevăzut legătura intrinsecă dintre acordarea celor două sporuri și încadrarea în grupele I și II de muncă, Legea nr. 3/1977 reglementând doar beneficii la acordarea pensiei. Cât privește pronunțarea unor hotărâri irevocabile, tribunalul a constatat că aceasta nu a fost dovedită, angajatorul contestând existența lor, iar salariatul nedovedind contrariul.

În plus, s-a observat că singura probă care ar putea răsturna cele stabilite de angajator ar fi efectuarea unei alte expertize a locului său de muncă. Insă, în condițiile în care raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 01 mai 1999, tribunalul a apreciat că efectuarea acestei expertize după 10 ani nu ar fi concludentă întrucât nu există garanția că au fost păstrate exact aceleași condiții de muncă ca în perioada prestării activității de către reclamant. Prin urmare, s-a apreciat că pârâta nu poate fi obligată să elibereze reclamantului o adeverință cu încadrarea activității acestuia în grupa a II-a de muncă, întrucât conform evaluării locului său de muncă, acesta s-a încadrat în grupa a IlI-a de muncă.

Instanța a mai reținut că salariatul este îndreptățit la eliberarea adeverinței care să ateste activitatea desfășurată la un angajator fără a fi ținut de vreun termen, însă adeverința nu poate avea la bază decât documentele și evidențele întocmite de angajator. în ipoteza în care salariatul contestă aceste evidențe, tribunalul a apreciat că era obligat să respecte termenele prevăzute de art. 283 C. muncii, în speță cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (2) C. muncii, care a început să curgă cel mai târziu la data încetării raporturilor de muncă dintre părți. Insă, în prezenta cauză, nu a fost invocată excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc.

civ., ce prevăd interdicția creării în propria cale de atac a unei situații mai grele decât cea din hotărârea atacată. Or, prin pronunțarea sentinței nr. 3376/2009 și admiterea recursului său, reclamantul a câștigat dreptul soluționării pe fond a cauzei sale, neputându-i-se crea o situație mai grea prin soluționarea pe excepție a cauzei. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamantul I.I., ce a fost înregistrată la data de 22 mai 2012 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 3843/1/2012. La termenul de judecată din 6 decembrie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a instanței supreme în soluționarea cererii de revizuire formulată de I.I..

Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale, în conformitate cu dispozițiile art. 137 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Revizuentul I.I. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței nr. 2688 din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Botoșani, secția civilă, fără a indica temeiul juridic al cererii, respectiv vreunul din cazurile de revizuire prevăzute de art. 322 C. proc. civ.. Dispozițiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere. Numai în situația unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., aceasta se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice, conform art. 323 alin. (2) C. proc.

civ.. În speță, revizuentul nu și-a întemeiat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și nici nu a invocat prin motivele formulate situația reglementată de acest caz de revizuire, în sensul că nu a indicat o hotărâre potrivnică pentru a ne afla în situația unei revizuiri pentru contrarietate de hotărâri. În consecință, cum decizia atacată prin cererea de revizuire a fost pronunțată de Tribunalul Botoșani, aceasta este instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire formulată de revizuentul I.I.. Față de cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010), soluționarea cererii de revizuire va fi declinată în favoarea instanței competente, respectiv Tribunalul Botoșani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența materială de soluționare a cererii de revizuire a sentinței nr. 2688 din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Botoșani, secția civilă, formulată de revizuentul I.I., în favoarea Tribunalului Botoșani. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.