ÎCCJ, decizie (scj.ro #85555)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85555) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Pensionar

al Căilor Ferate Române. Act al Oficiului de Pensii de refuz al încadrării în

grupa superioară de muncă și recalculare a pensiei. Recurs în anulare.

Persoanele care beneficiază de recalcularea pensiei. Îndeplinirea procedurii

administrative prealabile prin adresarea greșită către un alt compartiment

decât cel competent din aceeași instituție publică

Index

alfabetic

: Act administrativ

Contencios administrativ

Procedura administrativă prealabilă

Pensie

Recalcularea pensiei

Recurs în anulare

Legea

nr. 29/1990,

art. 5

Ordinul

nr. 50/1990

Legea nr. 3/1977

Decretul-Lege nr. 68/1990

Adresarea greșită, către una din componentele aceleiași

instituții administrative, cu competențe în aceeași materie, poate fi

considerată o modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care satisface

cerința legii în substanța sa.

De altfel, trebuie să se aibă în vedere că rațiunea

procedurii prealabile instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu poate fi

decât aceea a limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate instanțele

de contencios administrativ prin satisfacerea cererilor petiționarilor în

această fază premergătoare, în limitele permise de legea aplicabilă, de către

însăși autoritatea emitentă a actului contestat.

Conform Ordinului nr. 50/1990, Anexa 1, personalul  din

unitățile de exploatare a căilor ferate, a căror activitate este legată direct

de siguranța circulației, beneficiază de încadrare în grupa I de muncă de la

data la care a lucrat în funcțiile respective.

Or, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin

succesivele modificări și precizări aduse ordinului în discuție, nu i se poate

restrânge aplicarea numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială

a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate

emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

I.C.C.J.,

Completul de 9 judecători,

decizia

nr. 258 din 20 septembrie 2004

Notă:

Legea nr. 29/1990 a fost abrogată de Legea nr.554/2004 (M.Of. nr.1154 din 7

decembrie 2004). Legea nr.3 /1977 și Ordinul nr. 50/1990 al Ministerului

Sănătății și al Ministerului Muncii și Protecției Sociale au fost abrogate de

Legea nr. 19/2000. Decretul-Lege nr. 68/1990 a fost abrogat de Legea

nr.158/2004.

Reclamantul G.V., pensionat pentru limită de vârstă și vechime integrală prin

decizia nr. 86605 din 22 februarie 1983 a Oficiului de asigurări sociale

Brașov, a prezentat Direcției Generale de Muncă și Protecție Socială Brașov –

Oficiul Pensii de Stat, la data de 27 septembrie 1999, două adeverințe cu nr.

459/809/1999 din 13 septembrie 1999, eliberat de Depoul CFR Brașov, solicitând

să i se recunoască vechimea în grupa superioară de muncă.

Prin adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcția Generală de Muncă și Protecție

Socială Brașov – Oficiul de Pensii de Stat a comunicat reclamantului că, la

încadrarea sa în grupa superioară de muncă, unitatea care i-a eliberat

adeverințele nu a respectat prevederile legale în vigoare, iar activitatea ce a

desfășurat-o nu se regăsește în Ordinul comun nr. 50/1990, emis de Ministerul

Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătății și Comisia Națională pentru

Protecția Muncii, care a fost publicat în M. Of. nr. 38 din 23 martie 1990.

La data de 18 septembrie 2000, reclamantul G.V. s-a adresat cu acțiune Curții

de Apel Brașov, cerând anularea comunicării nr. 24548 din 25 mai 2000 și

obligarea Direcției Generale de Muncă și Protecție Socială Brașov – Oficiul de

Pensii de Stat la recalcularea pensiei prin recunoașterea vechimii în grupa

superioară de muncă, în conformitate cu decizia Curții Constituționale nr. 87

din 1 iunie 1999.

Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința nr. 230/F din 7 noiembrie 2000, a admis acțiunea și, anulând actul nr.

24548 din 25 mai 2000, a obligat pe pârâta Direcția Generală de Muncă și

Protecție Socială Brașov să recalculeze pensia reclamantului cu luarea în

considerare a perioadelor lucrate în grupele II și I de muncă, în conformitate

cu mențiunile din cele două adeverințe cu nr. 459/809/1999 emise de Depoul CFR

Brașov.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferența de pensie

începând de la data de 1 octombrie 1999.

Făcându-se referire la decizia Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999,

s-a motivat că acțiunea este fondată deoarece dispozițiile Decretului – Lege

nr. 68/1990, care privesc persoanele și activitățile ce se încadrează în grupele

I și II de muncă, sunt aplicabile și foștilor salariați, pensionați anterior

intrării în vigoare a acestui act normativ, categorie din care face parte și

reclamantul.

Prin decizia nr. 2488 din 21 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de

contencios administrativ a respins recursul declarat de reclamantul G.V. și,

admițând recursul declarat de pârâtă, a casat sentința și, în fond, a respins

acțiunea.

S-a motivat că recursul a fost admis pentru considerentul că reclamantul

nu a respectat dispozițiile art. 52

2

din Legea nr. 3/1977 și ale

art. 5 din Legea nr. 29/1990, privind procedura de contestare a actului emis de

Oficiul de Pensii Brașov, ci s-a adresat direct instanței, ceea ce contravine

dispozițiilor imperative menționate.

Împotriva acestei ultime hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare.

Invocându-se temeiul înscris în art. 330 pct.2 din Codul de

procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 59 din 27 aprilie

2001, s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială

a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,precum și

că aceeași hotărâre este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea recursului în anulare, s-a învederat că, în raport cu

prevederile din Anexa I, pct. 28, la Ordinul nr. 125/1990 emis de Ministerul

Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătății și Comisia Națională pentru

Protecția Muncii, precum și cu cele ale Decretului - Lege nr. 68/1990,

aplicabile în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie

1999, reclamantul era îndreptățit să i se recalculeze pensia, pentru perioada

solicitată, potrivit încadrării în grupa I de muncă.

S-a mai relevat că instanța de recurs a considerat în mod greșit că acțiunea a

fost prematur introdusă, deoarece reclamantul s-a adresat instanței de

contencios administrativ numai în urma primirii refuzului de a i se recalcula

cuantumul pensiei, iar procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 29/1990 s-a

realizat prin soluționarea cererii cu privire la temeiurile de fapt și de

drept, fără să se răspundă petiționarului că obiectul solicitării sale nu este

de competența autorității administrative căreia el i s-a adresat.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 „orice persoană fizică sau juridică, dacă

se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act

administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative

de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate

adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Întemeindu-se pe această dispoziție a legii, reclamantul s-a adresat instanței

competente, cerând anularea actului prin care i s-a refuzat încadrarea în

grupele I și II de muncă pentru perioadele menționate în cele două adeverințe

cu nr. 459/787/1999, eliberate de Depoul CFR Brașov la data de 10 septembrie

1999.

Așa cum s-a mai arătat, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de

contencios administrativ, conformându-se deciziei Curții Constituționale nr. 87

din 1 iunie 1999, referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor Decretului -

Lege nr. 68/1990 și foștilor salariați, care s-au pensionat anterior intrării

în vigoare a acestui act normativ, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să

dispună încadrarea reclamantului în grupa superioară de muncă, precum și

recalcularea drepturilor bănești cuvenite.

La rândul ei, prin decizia atacată cu recursul în anulare, Secția de contencios

administrativ a Curții Supreme de Justiție a casat sentința și a respins acțiunea

pe considerentul că reclamantul nu s-a conformat prevederilor art. 52

2

din Legea nr. 3/1977 modificată prin Legea nr. 73/1991 și nu a îndeplinit

procedura prealabilă reglementată prin art. 5 din Legea nr. 29/

1990.

Or, din actele dosarului se constată că procedura prealabilă, la care s-a

referit instanța de recurs, a fost îndeplinită.

Este adevărat că în art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, astfel cum a

fost modificată prin art. VII pct.5 din Legea nr. 177/ 1993, se prevede că

„înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui,

cel care se consideră vătămat se va adresa pentru realizarea dreptului său, în

termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la

expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care

este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta”, iar

„în cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția

dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la

comunicarea soluției”.

Tot astfel, prin art. 52

1

alin. (1) din Legea nr. 3/1977, introdus

prin art. III pct.8 din Legea nr. 73/1991 (abrogate prin Legea nr. 19 din 17

martie 2000), se prevedea că „împotriva deciziei emisă în condițiile art. 52

persoana interesată poate introduce contestație, în termen de 30 de zile de la

comunicare, la comisia de contestații care funcționează pe lângă direcția

județeană de muncă și protecție socială”.

Dar, din cererile înregistrate la Direcția Generală de Muncă și Protecție

Socială Brașov - Oficiul de Pensii Stat, rezultă că reclamantul s-a adresat

acesteia, solicitând să fie încadrat în grupele I și II de muncă, pentru

perioadele menționate în cele două adeverințe cu nr. 459/809/1999, emise de

Depoul CFR Brașov.

Răspunzând reclamantului, cu adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcția

Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov - Oficiul de Pensii Stat i-a

comunicat că nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a beneficia de

încadrarea în grupa superioară de muncă, fără a-l înștiința că soluționarea

cererii nu este de competența sa.

Adresarea greșită, către una din componentele aceleiași instituții

administrative, cu competențe în aceeași materie, poate fi considerată o

modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care satisface cerința legii

în substanța sa,iar în cazul particular ivit în legătură cu solicitarea de

aplicare a unui tratament egal în situații similare, se impune o soluție de

natură a asigura respectarea principiilor de echitate și a îndeplini însăși

rațiunea legii, a cărei finalitate nu poate fi decât aceea de a garanta

realizarea dreptului ce-l reglementează și nicidecum împiedicarea obținerii

lui. Astfel, este evident că reclamantul, prin demersul său la autoritatea ce

i-a comunicat că nu i se cuvine dreptul pretins, s-a conformat dispozițiilor

înscrise în art. 5 din Legea nr. 29/1990 și în art. 52

1

alin. (1)

din Legea nr. 3/1977 astfel cum era atunci în vigoare.

De altfel, trebuie să se aibă în vedere că rațiunea procedurii prealabile

instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu poate fi decât aceea a

limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate instanțele de contencios

administrativ prin satisfacerea cererilor petiționarilor în această fază

premergătoare, în limitele permise de legea aplicabilă, de către însăși

autoritatea emitentă a actului contestat.

Așa fiind, condiția realizării procedurii prealabile, la care s-a referit

instanța de recurs, apare ca fiind îndeplinită în cauza de față.

Ca urmare, în mod greșit, s-a reținut că acțiunea a fost introdusă fără să fi

fost îndeplinită procedura prealabilă cerută de lege, iar admiterea pe acest

motiv a recursului declarat de pârâtă nu se justifică, încât se constată că

este fondată critica formulată prin recursul în anulare, în sensul că prin

hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, determinând

soluționarea cauzei pe fond, în modul arătat, ceea ce constituie caz de casare

conform prevederilor art. 330 pct.2 C. proc. civ.

Pe de altă parte, ca urmare a admiterii recursului în anulare, se mai constată

că, în raport cu textele de lege aplicabile în cauză, se impune ca recursul

declarat de pârâtă să fie respins ca nefondat,  la cel declarat de

reclamant renunțându-se conform art. 267 alin.2 din Codul de procedură civilă.

În adevăr, prin nota nr. 1974 din 26 august 1999 a Ministerului Muncii și

Protecției Sociale, invocată în sprijinul recursului declarat de pârâtă, s-a

prevăzut că beneficiază de dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 87

din 26 iulie 1999 doar „persoanele care la data de 01.02.1990 (inclusiv) aveau

calitatea de pensionari și care și-au desfășurat activitatea în locuri de

muncă, care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1990, erau

prevăzute să fie încadrate în grupele I sau II de muncă” menționându-se că

aceste precizări se regăsesc în Ordinul nr. 50, în forma inițială, publicat în

M. Of. nr. 38 din 20 martie 1990 .

Dar, este de observat că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe

modificări, făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit

aplicabil și altor categorii de activități și funcții, între care și cele

prestate de reclamant.

Este de relevat, în acest sens, că prin „Nota” din Anexa nr. 1 la ordinul

menționat se prevede că  personalul  din unitățile de exploatare a

căilor ferate, a căror activitate este legată direct de siguranța circulației,

beneficiază de încadrare în grupa I de muncă de la data la care a lucrat în

funcțiile respective.

Or, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin

succesivele modificări și precizări aduse ordinului în discuție, nu i se poate

restrânge aplicarea, numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma

inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de

autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de

ordinul respectiv prin completările și modificările ulterioare a fost menită să

elimine inconsecvențele și inechitățile existente.

De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului și a crea

categorii distincte de beneficiari, în raport cu situația pe care aceștia o

aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se

creeze discriminări tocmai acolo unde s-a  urmărit tratarea egală și

nediferențiată a tuturor celor care au activat în condiții similare de muncă,

indiferent de perioada în care au lucrat.

În

consecință, recursul în anulare a fost admis, recursul pârâtei respins ca

nefondat, menținându-se sentința primei instanțe.