ÎCCJ, decizie (scj.ro #85555)

Pensionar al Căilor Ferate Române. Act al Oficiului de Pensii de refuz al încadrării în grupa superioară de muncă și recalculare a pensiei. Recurs în anulare. Persoanele care beneficiază de recalcularea pensiei. Îndeplinirea procedurii administrative prealabile prin adresarea greșită către un alt compartiment decât cel competent din aceeași instituție publică Index alfabetic : Act administrativ Contencios administrativ Procedura administrativă prealabilă Pensie Recalcularea pensiei Recurs în anulare Legea nr. 29/1990, art. 5 Ordinul nr. 50/1990 Legea nr. 3/1977 Decretul-Lege nr. 68/1990 Adresarea greșită, către una din componentele aceleiași instituții administrative, cu competențe în aceeași materie, poate fi considerată o modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care satisface cerința legii în substanța sa.

De altfel, trebuie să se aibă în vedere că rațiunea procedurii prealabile instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu poate fi decât aceea a limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate instanțele de contencios administrativ prin satisfacerea cererilor petiționarilor în această fază premergătoare, în limitele permise de legea aplicabilă, de către însăși autoritatea emitentă a actului contestat. Conform Ordinului nr. 50/1990, Anexa 1, personalul din unitățile de exploatare a căilor ferate, a căror activitate este legată direct de siguranța circulației, beneficiază de încadrare în grupa I de muncă de la data la care a lucrat în funcțiile respective.

Or, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări și precizări aduse ordinului în discuție, nu i se poate restrânge aplicarea numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 Notă: Legea nr. 29/1990 a fost abrogată de Legea nr.554/2004 (M.Of. nr.1154 din 7 decembrie 2004). Legea nr.3 /1977 și Ordinul nr. 50/1990 al Ministerului Sănătății și al Ministerului Muncii și Protecției Sociale au fost abrogate de Legea nr. 19/2000. Decretul-Lege nr. 68/1990 a fost abrogat de Legea nr.158/2004.

Reclamantul G.V., pensionat pentru limită de vârstă și vechime integrală prin decizia nr. 86605 din 22 februarie 1983 a Oficiului de asigurări sociale Brașov, a prezentat Direcției Generale de Muncă și Protecție Socială Brașov – Oficiul Pensii de Stat, la data de 27 septembrie 1999, două adeverințe cu nr. 459/809/1999 din 13 septembrie 1999, eliberat de Depoul CFR Brașov, solicitând să i se recunoască vechimea în grupa superioară de muncă. Prin adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov – Oficiul de Pensii de Stat a comunicat reclamantului că, la încadrarea sa în grupa superioară de muncă, unitatea care i-a eliberat adeverințele nu a respectat prevederile legale în vigoare, iar activitatea ce a desfășurat-o nu se regăsește în Ordinul comun nr. 50/1990, emis de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătății și Comisia Națională pentru Protecția Muncii, care a fost publicat în M. Of.

nr. 38 din 23 martie 1990. La data de 18 septembrie 2000, reclamantul G.V. s-a adresat cu acțiune Curții de Apel Brașov, cerând anularea comunicării nr. 24548 din 25 mai 2000 și obligarea Direcției Generale de Muncă și Protecție Socială Brașov – Oficiul de Pensii de Stat la recalcularea pensiei prin recunoașterea vechimii în grupa superioară de muncă, în conformitate cu decizia Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999. Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 230/F din 7 noiembrie 2000, a admis acțiunea și, anulând actul nr. 24548 din 25 mai 2000, a obligat pe pârâta Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov să recalculeze pensia reclamantului cu luarea în considerare a perioadelor lucrate în grupele II și I de muncă, în conformitate cu mențiunile din cele două adeverințe cu nr. 459/809/1999 emise de Depoul CFR Brașov.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferența de pensie începând de la data de 1 octombrie 1999. Făcându-se referire la decizia Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999, s-a motivat că acțiunea este fondată deoarece dispozițiile Decretului – Lege nr. 68/1990, care privesc persoanele și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă, sunt aplicabile și foștilor salariați, pensionați anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, categorie din care face parte și reclamantul. Prin decizia nr. 2488 din 21 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ a respins recursul declarat de reclamantul G.V. și, admițând recursul declarat de pârâtă, a casat sentința și, în fond, a respins acțiunea.

S-a motivat că recursul a fost admis pentru considerentul că reclamantul nu a respectat dispozițiile art. 52 2 din Legea nr. 3/1977 și ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, privind procedura de contestare a actului emis de Oficiul de Pensii Brașov, ci s-a adresat direct instanței, ceea ce contravine dispozițiilor imperative menționate. Împotriva acestei ultime hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare. Invocându-se temeiul înscris în art. 330 pct.2 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 59 din 27 aprilie 2001, s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,precum și că aceeași hotărâre este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea recursului în anulare, s-a învederat că, în raport cu prevederile din Anexa I, pct. 28, la Ordinul nr. 125/1990 emis de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătății și Comisia Națională pentru Protecția Muncii, precum și cu cele ale Decretului - Lege nr. 68/1990, aplicabile în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999, reclamantul era îndreptățit să i se recalculeze pensia, pentru perioada solicitată, potrivit încadrării în grupa I de muncă.

S-a mai relevat că instanța de recurs a considerat în mod greșit că acțiunea a fost prematur introdusă, deoarece reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ numai în urma primirii refuzului de a i se recalcula cuantumul pensiei, iar procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 29/1990 s-a realizat prin soluționarea cererii cu privire la temeiurile de fapt și de drept, fără să se răspundă petiționarului că obiectul solicitării sale nu este de competența autorității administrative căreia el i s-a adresat. Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Întemeindu-se pe această dispoziție a legii, reclamantul s-a adresat instanței competente, cerând anularea actului prin care i s-a refuzat încadrarea în grupele I și II de muncă pentru perioadele menționate în cele două adeverințe cu nr. 459/787/1999, eliberate de Depoul CFR Brașov la data de 10 septembrie 1999. Așa cum s-a mai arătat, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, conformându-se deciziei Curții Constituționale nr. 87 din 1 iunie 1999, referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor Decretului - Lege nr. 68/1990 și foștilor salariați, care s-au pensionat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să dispună încadrarea reclamantului în grupa superioară de muncă, precum și recalcularea drepturilor bănești cuvenite.

La rândul ei, prin decizia atacată cu recursul în anulare, Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție a casat sentința și a respins acțiunea pe considerentul că reclamantul nu s-a conformat prevederilor art. 52 2 din Legea nr. 3/1977 modificată prin Legea nr. 73/1991 și nu a îndeplinit procedura prealabilă reglementată prin art. 5 din Legea nr. 29/ 1990. Or, din actele dosarului se constată că procedura prealabilă, la care s-a referit instanța de recurs, a fost îndeplinită.

Este adevărat că în art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, astfel cum a fost modificată prin art. VII pct.5 din Legea nr. 177/ 1993, se prevede că „înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru realizarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta”, iar „în cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției”.

Tot astfel, prin art. 52 1 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, introdus prin art. III pct.8 din Legea nr. 73/1991 (abrogate prin Legea nr. 19 din 17 martie 2000), se prevedea că „împotriva deciziei emisă în condițiile art. 52 persoana interesată poate introduce contestație, în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisia de contestații care funcționează pe lângă direcția județeană de muncă și protecție socială”. Dar, din cererile înregistrate la Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov - Oficiul de Pensii Stat, rezultă că reclamantul s-a adresat acesteia, solicitând să fie încadrat în grupele I și II de muncă, pentru perioadele menționate în cele două adeverințe cu nr. 459/809/1999, emise de Depoul CFR Brașov.

Răspunzând reclamantului, cu adresa nr. 24548 din 25 mai 2000, Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov - Oficiul de Pensii Stat i-a comunicat că nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a beneficia de încadrarea în grupa superioară de muncă, fără a-l înștiința că soluționarea cererii nu este de competența sa. Adresarea greșită, către una din componentele aceleiași instituții administrative, cu competențe în aceeași materie, poate fi considerată o modalitate de îndeplinire a procedurii prealabile, care satisface cerința legii în substanța sa,iar în cazul particular ivit în legătură cu solicitarea de aplicare a unui tratament egal în situații similare, se impune o soluție de natură a asigura respectarea principiilor de echitate și a îndeplini însăși rațiunea legii, a cărei finalitate nu poate fi decât aceea de a garanta realizarea dreptului ce-l reglementează și nicidecum împiedicarea obținerii lui.

Astfel, este evident că reclamantul, prin demersul său la autoritatea ce i-a comunicat că nu i se cuvine dreptul pretins, s-a conformat dispozițiilor înscrise în art. 5 din Legea nr. 29/1990 și în art. 52 1 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 astfel cum era atunci în vigoare. De altfel, trebuie să se aibă în vedere că rațiunea procedurii prealabile instituită prin art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu poate fi decât aceea a limitării numărului litigiilor cu care sunt sesizate instanțele de contencios administrativ prin satisfacerea cererilor petiționarilor în această fază premergătoare, în limitele permise de legea aplicabilă, de către însăși autoritatea emitentă a actului contestat. Așa fiind, condiția realizării procedurii prealabile, la care s-a referit instanța de recurs, apare ca fiind îndeplinită în cauza de față.

Ca urmare, în mod greșit, s-a reținut că acțiunea a fost introdusă fără să fi fost îndeplinită procedura prealabilă cerută de lege, iar admiterea pe acest motiv a recursului declarat de pârâtă nu se justifică, încât se constată că este fondată critica formulată prin recursul în anulare, în sensul că prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, determinând soluționarea cauzei pe fond, în modul arătat, ceea ce constituie caz de casare conform prevederilor art. 330 pct.2 C. proc. civ. Pe de altă parte, ca urmare a admiterii recursului în anulare, se mai constată că, în raport cu textele de lege aplicabile în cauză, se impune ca recursul declarat de pârâtă să fie respins ca nefondat, la cel declarat de reclamant renunțându-se conform art. 267 alin.2 din Codul de procedură civilă.

În adevăr, prin nota nr. 1974 din 26 august 1999 a Ministerului Muncii și Protecției Sociale, invocată în sprijinul recursului declarat de pârâtă, s-a prevăzut că beneficiază de dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 87 din 26 iulie 1999 doar „persoanele care la data de 01.02.1990 (inclusiv) aveau calitatea de pensionari și care și-au desfășurat activitatea în locuri de muncă, care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1990, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I sau II de muncă” menționându-se că aceste precizări se regăsesc în Ordinul nr. 50, în forma inițială, publicat în M. Of. nr. 38 din 20 martie 1990 . Dar, este de observat că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări, făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil și altor categorii de activități și funcții, între care și cele prestate de reclamant.

Este de relevat, în acest sens, că prin „Nota” din Anexa nr. 1 la ordinul menționat se prevede că personalul din unitățile de exploatare a căilor ferate, a căror activitate este legată direct de siguranța circulației, beneficiază de încadrare în grupa I de muncă de la data la care a lucrat în funcțiile respective. Or, acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări și precizări aduse ordinului în discuție, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de ordinul respectiv prin completările și modificările ulterioare a fost menită să elimine inconsecvențele și inechitățile existente.

De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului și a crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situația pe care aceștia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală și nediferențiată a tuturor celor care au activat în condiții similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat. În consecință, recursul în anulare a fost admis, recursul pârâtei respins ca nefondat, menținându-se sentința primei instanțe.