ÎCCJ, Decizia nr. 198/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 4 aprilie 2005,

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a luat în examinare, în

ședință secretă, cererea formulată de petentul P.M., privind strămutarea

judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 8539/2004, al Judecătoriei

sectorului 1 București.

Intimatul P.M. a invocat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (1), art. 57

alin. (1) și art. 60 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 1

alin. ultim, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 53

și art. 124 din Constituția României.

Prin încheierea pronunțată

în aceeași zi, în dosarul nr. 6995/2004, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a

dispus suspendarea judecării cauzei, precum și a cauzei formând obiectul

dosarului penal nr. 8539/P/2004, al Judecătoriei sectorului 1 București.

Împotriva acestei încheieri,

P.M. a declarat recurs, la data de 8 aprilie 2004.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată

prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile

premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac

determinate de lege.

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări

materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin texul menționat

a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în

primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, numai

odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să

poată fi atacate, separat, înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel,

trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat,

adică să fie prevăzută expres de lege.

Or, cu referire la

încheierile prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale,

pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața

instanțelor judecătorești, legea procesual-penală nu prevede expres că aceasta

este supusă recursului.

De altfel, cu referire la

cauză, din economia dispozițiilor art. 385

1

alin. (1) și (3) C.

proc. pen., rezultă că recursul poate fi exercitat exclusiv împotriva

hotărârilor nedefinitive și că, în afara excepției de la regula generală

prevăzută în alin. (2), încheierile date în cursul judecății urmează, sub

regimul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii

ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală.

Or, încheierea prin care

Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 60 C. proc. pen., dispune

asupra cererii de strămutare a judecării cauzei penale de la instanța

competentă, la o altă instanță egală în grad, nu este supusă nici unei căi de

atac.

Drept urmare, încheierea

prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, în cursul

soluționării cererii de strămutare a judecării cauzei penale, nu este

susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pe de altă parte, potrivit

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, „dacă excepția este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge,

printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Încheierea poate fi atacată, numai cu recurs la instanța imediat superioară, în

termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Așadar, prin legea specială

s-a statuat asupra posibilității atacării cu recurs a încheierilor prin care

s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, fără, însă, a se

stabili și posibilitatea exercitării controlului judiciar asupra încheierilor

prin care s-a admis cererea de sesizare, prin exercitarea acestei căi de atac.

Se constată, așadar, că în

cauză nu este îndeplinită una din condițiile, ce se cer a fi întrunite

cumulativ, pentru exercitarea recursului, cu referire la existența unei

hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă de reformare prin

exercitarea acestei căi de atac.

Prin urmare, excepția se

constată a fi întemeiată, recursul urmând a fi privit ca inadmisibil, atât

potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge

recursul, ca inadmisibil, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc.

pen.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul P.M. va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de P.M.

împotriva încheierii din 4 aprilie 2005, pronunțată de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6995/2004.

Obligă recurentul

menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.