ÎCCJ, Decizia nr. 198/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 4 aprilie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a luat în examinare, în ședință secretă, cererea formulată de petentul P.M., privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 8539/2004, al Judecătoriei sectorului 1 București. Intimatul P.M. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (1), art. 57 alin. (1) și art. 60 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 1 alin. ultim, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 53 și art. 124 din Constituția României. Prin încheierea pronunțată în aceeași zi, în dosarul nr. 6995/2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus suspendarea judecării cauzei, precum și a cauzei formând obiectul dosarului penal nr. 8539/P/2004, al Judecătoriei sectorului 1 București.

Împotriva acestei încheieri, P.M. a declarat recurs, la data de 8 aprilie 2004. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege. Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așadar, prin texul menționat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, numai odată cu fondul. Pentru ca încheierile să poată fi atacate, separat, înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzută expres de lege. Or, cu referire la încheierile prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, legea procesual-penală nu prevede expres că aceasta este supusă recursului.

De altfel, cu referire la cauză, din economia dispozițiilor art. 385 1 alin. (1) și (3) C. proc. pen., rezultă că recursul poate fi exercitat exclusiv împotriva hotărârilor nedefinitive și că, în afara excepției de la regula generală prevăzută în alin. (2), încheierile date în cursul judecății urmează, sub regimul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală. Or, încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 60 C. proc. pen., dispune asupra cererii de strămutare a judecării cauzei penale de la instanța competentă, la o altă instanță egală în grad, nu este supusă nici unei căi de atac. Drept urmare, încheierea prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, în cursul soluționării cererii de strămutare a judecării cauzei penale, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pe de altă parte, potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată, numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”. Așadar, prin legea specială s-a statuat asupra posibilității atacării cu recurs a încheierilor prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, fără, însă, a se stabili și posibilitatea exercitării controlului judiciar asupra încheierilor prin care s-a admis cererea de sesizare, prin exercitarea acestei căi de atac.

Se constată, așadar, că în cauză nu este îndeplinită una din condițiile, ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru exercitarea recursului, cu referire la existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă de reformare prin exercitarea acestei căi de atac. Prin urmare, excepția se constată a fi întemeiată, recursul urmând a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul P.M. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de P.M. împotriva încheierii din 4 aprilie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6995/2004. Obligă recurentul menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.