ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1147/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1164 din 9 aprilie 2008, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC M.S. SA Galați,

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., Direcția de

soluționare a contestațiilor și D.G.F.P. Galați, având ca obiect anularea

parțială a deciziilor nr. 198 din 10 noiembrie 2005 și 7697 din 28 iulie 2005,

precum și a raportului de inspecție fiscală nr. 7697 din 28 iulie 2005, pentru

suma totală de 8.015.591 RON reprezentând contribuții la Fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap și accesoriile aferente.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a

reținut, în esență, următoarele:

Organele de inspecție fiscală, prin

Raportul nr. 7697 din 28 iulie 2005, au reținut că în perioada 29 iunie 2002-31 decembrie 2004 societatea reclamantă nu a solicitat repartizarea de persoane cu

handicap în vederea angajării, în conformitate cu prevederile art. 43 din O.U.G.

nr. 102/1999, motiv pentru care au procedat la calcularea contribuțiilor

datorate pentru această perioadă către Fondul Special, în cuantum de 5.559.205

RON, precum și a dobânzilor în sumă de 1.936.476 RON și a penalităților

aferente în sumă de 539.216 RON, sume incluse în decizia de impunere nr. 7697

din 28 mai 2005.

Contestația reclamantei împotriva respectivei

decizii de impunere, în privința sumelor în discuție, a fost respinsă prin Decizia

nr. 198 din 10 noiembrie 2005, pct.3, emisă de D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F.,

întrucât pentru perioada în discuție aceasta nu a solicitat trimestrial, în mod

expres, repartizarea de persoane cu handicap, în conformitate cu prevederile

legale aplicabile.

Începând cu data de 29 iulie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 519/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 102/1999,

care a modificat dispozițiile art. 43 al acestui act normativ, persoanele care

nu respectă prevederile art. 42 alin. (1) au obligația de a plăti lunar către

bugetul de stat o sumă egală cu salariul minim brut pe țară înmulțit cu numărul

de locuri de muncă în care nu a încadrat persoane cu handicap.

Reținându-se că manifestarea expresă de

voință în sensul acestor dispoziții legale este obligatorie, au fost înlăturate

apărările reclamantei în sensul că prin solicitarea trimestrială adresată

pentru repartizarea unor persoane aflate în căutarea unui loc de muncă a fost

avută în vedere și categoria de persoane cu handicap.

În raport cu prevederile art. 179 din

O.U.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a concluzionat că este

corectă și soluția de transmitere a contestației, pentru capătul de cerere

privind Dispoziția de măsuri nr. 7697 din 28 iulie 2005, spre competentă

soluționare D.G.F.P. Galați, Activitatea de control fiscal, în calitatea sa de

organ emitent, conform pct. 4 al deciziei contestate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta SC M.S. SA Galați solicitând modificarea în sensul admiterii

acțiunii așa cum a fost formulată.

Apreciind că atât A.N.A.F. – D.G.S.C.,

cât și instanța de fond au procedat la interpretarea eronată a prevederilor

legale aplicabile cauzei, în motivarea recursului reclamanta-recurentă a

invocat aspectele de nelegalitate a hotărârii în continuare arătate.

1.Nelegalitatea sentinței sub aspectul

respingerii capătului de cerere privind anularea pct. 3 al Deciziei nr.

198/2005.

Art. 42 din O.U.G. nr. 102/1999 prevede,

atât în varianta inițială, cât și în urma modificărilor survenite în anul 2002,

faptul că anumite persoane juridice, în măsura în care numărul angajaților lor

depășește un anumit prag minim, sunt obligați să angajeze cu contract

individual de muncă persoane cu handicap într-un procent de cel puțin 4 % din

numărul total de angajați.

De asemenea, potrivit art. 43 al

Ordonanței, persoanele care nu îndeplinesc respectiva obligație vor plăti lunar

către bugetul de stat o sumă egală cu salariul minim brut pe țară înmulțit cu numărul

de locuri de muncă în care nu au încadrat persoane cu handicap.

La apariția actului normativ nu a existat

posibilitatea scutirii de plata contribuției în discuție, o atare posibilitate

fiind introdusă însă din 29 iulie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 519/2002 care a modificat art. 43, prevăzând printr-un nou alineat exceptarea de

la plata contribuției a persoanelor juridice care făceau dovada că au solicitat

trimestrial A.N.O.F.M. repartizarea de persoane cu handicap.

Ulterior, la 20 mai 2003, prin Instrucțiunile nr. 1008/

2003 emise de A.N.O.F.M., a fost reglementat și conținutul solicitării

trimestriale ce trebuia adresată acestei autorități.

Odată cu ultima modificare a art. 43 din

O.U.G. nr. 102/1999, prin Legea nr. 343/2004, a fost adusă o clarificare în

sensul că, alături de dovada depunerii cererii trebuia făcută și dovada că A.N.O.F.M.

nu a repartizat persoane cu handicap.

Prin urmare, susține recurenta, până la

data apariției Instrucțiunilor nr. 1008/2003, în lipsa unei reglementări în

acest sens, angajatorii nu au avut cunoștință de modul în care o asemenea

solicitare trebuia făcută către A.N.O.F.M., fiecare procedând în modalitatea pe

care a găsit-o potrivită din perspectiva caracterului lapidar al

reglementărilor legale.

Reclamanta a ales modalitatea solicitării

trimestriale a repartizării de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă,

având în vedere toate categoriile de angajați ce puteau fi furnizați de A.N.O.F.M.,

iar în speță nu există nici un fel de probe în sensul că Agenția ar fi furnizat

spre angajare liste cu persoane cu handicap și s-ar fi refuzat îndeplinirea

unei astfel de obligații.

Or, rațiunea legii a fost aceea de a

garanta, în aplicarea art. 50 din Constituția României, drepturile persoanelor

cu handicap, în sensul îndepărtării barierelor care ar putea apărea la

angajarea acestor persoane, aceasta putând fi încălcată numai în momentul în

care astfel de persoane ar solicita angajarea și ar fi refuzate tocmai din

cauza handicapului avut.

Prin urmare, conchide recurenta, a

considera că aceasta nu poate beneficia de scutirea prevăzută de lege doar

pentru că cererea adresată A.J.O.F.M. nu a îmbrăcat o anumită formă, cum a

procedat instanța de fond, echivalează cu a pune mai presus analiza formei

raporturilor dintre părți față de fondul acestora.

În susținerea acestui argument a fost

invocată și o soluție recentă adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 2041 din 17 aprilie 2007.

2.Nelegalitatea sentinței sub aspectul

refuzului anulării măsurilor dispuse prin Dispoziția nr. 7697 din 28 iulie

2005.

Contrar aprecierilor instanței de fond,

recurenta a susținut că respectivele măsuri, ce au vizat înregistrarea

constatărilor în contabilitate, achitarea debitelor la scadență și înștiințarea

ulterioară a organelor de inspecție fiscală despre îndeplinirea obligațiilor

stabilite, au un caracter accesoriu față de constatările raportului de

inspecție, competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect

anularea lor revenind instanței care are competența de a judeca cererea

principală, în conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. civ.

Recursul este fondat.

Analizând actele dosarului, hotărârea

atacată și criticile recurentei prin prisma prevederilor legale incidente în

materia supusă controlului judiciar și a principiilor generale aplicabile în

materia fiscalității relevate de jurisprudența Curții Europene de Justiție,

Înalta Curte reține că este dat în speță motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct.9 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.

Potrivit dispozițiilor art. 42 și art. 43

din O.U.G. nr. 102/1999, privind protecția specială și încadrarea în muncă a

persoanelor cu handicap, cu modificările și completările ulterioare, agenții economici

care nu angajează persoane cu handicap sau care nu fac dovada că au solicitat

trimestrial A.N.O.F.M. repartizarea de persoane aflate într-o atare situație,

au obligația de a plăti la bugetul de stat o contribuție stabilită conform

acestui act normativ.

Rațiunea legii a fost aceea ce a garanta,

în aplicarea art. 50 din Constituția României drepturile persoanelor cu

handicap, în sensul îndepărtării barierelor care ar putea apărea la angajarea

acestor persoane.

În consecință, aceste prevederi legale nu

trebuie interpretate excesiv, în sensul că agentul economic datorează plata

contribuției pentru fondul de solidaritate specială pentru persoanele cu

handicap ca urmare a neîndeplinirii cerinței formale a solicitărilor

trimestriale, fiind necesar a se dovedi că pentru perioada supusă controlului A.N.O.F.M.

avea în evidențele sale pentru repartizare persoane cu handicap calificate

pentru activitatea respectivului agent economic, în același sens pronunțându-se

instanța supremă și prin Decizia nr. 2041 din 17 aprilie 2007.

A concluziona astfel înseamnă a nesocoti

și principiile generale aplicabile în materie de fiscalitate, relevate și în

jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv principiul certitudinii

impunerii, principiul proporționalității și principiul prevalenței substanței

asupra formei.

Principiul certitudinii impunerii, care

decurge din principiul legalității și al securității juridice,implică obligația

autorităților publice de a se asigura că legislația este suficient de clară și

previzibilă pentru subiectele de drept cărora li se adresează.

După cum a statuat Curtea Europeană de

Justiție în speța Halifax (C-225/02), această cerință trebuie respectată și cu

mai mare strictețe în cazul regulilor susceptibile să atragă consecințe

financiare, astfel încât persoanele interesate să poată cunoaște cu exactitate

întinderea obligațiilor ce li se impun.

În speță, este indiscutabil faptul că cel

puțin pentru perioada 29 iulie 2002-20 mai 2003 sancționarea societății

recurente pe motiv că nu ar fi angajat persoane cu handicap constituie o

încălcare a acestui principiu, întrucât în absența reglementărilor legale cu

privire la conținutul solicitării pentru repartizarea de persoane aflate într-o

astfel de situație o asemenea cerere putea fi realizată în orice formă.

Principiul proporționalității obligă autoritățile

publice să ia numai acele măsuri necesare pentru atingerea obiectivului urmărit.

O măsură națională care condiționează, în esență, dreptul la scutire de la

plata unei contribuții de respectarea unor obligații de formă, fără a lua în

considerare cerințele de fond și, mai ales, fără a se întreba dacă acestea erau

îndeplinite, depășește ceea ce este necesar pentru a se asigura perceperea

corectă a taxei (CEJ – Speța Collee – C 146/05).

În baza principiului prevalenței

substanței asupra formei, relevat și aplicat de Curtea Europeană de Justiție în

aceeași speță, precum și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. 2041/2007, autoritățile publice nu pot aduce restrângeri drepturilor

individuale sau impune obligații pe considerente pur formale, în măsura în care

acestea nu sunt dublate de considerente ce țin de substanța raporturilor

sociale cărora li se adresează.

Stabilirea obligației de plată a

contribuției la Fondul Special în sarcina recurentei s-a realizat pentru

întreaga perioadă supusă controlului, cu nesocotirea acestor principii, în

condițiile în care aceasta a solicitat trimestrial repartizarea unor persoane aflate

în căutarea unul loc de muncă, fără ca cererile respective să includă vreo

restricție referitoare la aptitudinile persoanelor solicitate pentru angajare,

a angajat efectiv, în perioada 2001-2004, 2598 persoane repartizate și nu s-a

făcut nici o dovadă în sensul că în evidențele Agenției s-ar fi aflat persoane

cu handicap calificate pentru activitatea acesteia, care nu au fost repartizate

din cauză că nu s-a formulat o cerere expresă în acest sens.

Față de cele expuse, în temeiul art. 312

alin. (1) și (3), coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi

admis, modificându-se în parte sentința atacată în sensul admiterii în parte, a

acțiunii reclamantei, cu consecința anulării pct. 3 al Deciziei nr. 198 din 10

noiembrie 2005 și, urmare a admiterii contestației formulate de aceasta, se va

dispune anularea în parte a deciziei de impunere 7697 din 28 iulie 2005 și a

raportului de inspecție fiscală cu același număr, pentru suma totală de

8.015.591 RON având componența evidențiată în dispozitivul prezentei decizii.

În considerarea dispozițiilor art. 179 C.

proc. fisc., pct. 4 al deciziei contestate va fi menținut, sub acest aspect

soluția adoptată de prima instanță fiind corectă.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., intimatele-pârâte A.N.A.F. și D.G.F.P. Galați vor fi obligate să-i

plătească reclamantei-recurentă suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat

de reclamanta SC M.S. SA Galați S.A. împotriva sentinței civile nr. 1164 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul

că:

Admite, în parte, acțiunea formulată

de reclamantă și în consecință:

- anulează pct. 3 din Decizia nr.

198 din 10 noiembrie 2005 emisă de intimata-pârâtă A.N.A.F.;

- admite contestația reclamantei

împotriva deciziei de impunere nr. 7697 din 28 iulie 2005 și a raportului de

inspecție fiscală cu același număr, pe care le anulează, în parte, pentru

sumele de 5.543.555 lei, reprezentând contribuția la fondul special de

solidaritate socială pentru persoanele cu handicap; 1.933.629 lei - dobânzi

aferente și 538.407 lei – penalități de întârziere.

Menține pct. 4 al deciziei

contestate.

Obligă intimatele-pârâte A.N.A.F. și

D.G.F.P. Galați să-i plătească recurentei-reclamante suma de 6.000 lei, cheltuieli

de judecată stabilite prin apreciere, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2009.