ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 988/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Târgu-Mureș,

reclamanta SC P. SA a chemat în judecată A.N.A.F. solicitând anularea Deciziei

nr. 65 din data de 18 mai 2005 emisă de pârâtă, decizie prin care a fost

respinsă contestația reclamantei cu privire la obligațiile fiscale nedatorate.

În motivarea cererii reclamanta

a precizat faptul că prin Decizia de impunere nr. 1896 din data de 07 noiembrie

2005 privind obligații fiscale suplimentare, urmare a Raportului de Inspecție

Fiscală nr. 1895 din 04 noiembrie 2005, întocmit de D.G.F.P. Mureș Activitatea

de Inspecție Fiscală, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 2.264.214

lei reprezentând obligații stabilite suplimentar, după cum urmează:

de solidaritate pentru persoanele cu handicap în valoare de 427.114 lei,

dobânzi în valoare de 123.057 lei, penalități de întârziere în valoare de

35.626 lei, rezultând un total de 585.797 lei;

nerezidenților în valoare de 1.289.017 lei, dobânzi în valoare de 322.683 lei,

penalități de întârziere în valoare de 66.717 lei, cu un total de 1.678.417

lei.

Reclamanta a precizat că, în

legătură cu contribuția la fondul special de solidaritate pentru persoanele cu

handicap, nu a fost contestată obligația de angajare a persoanelor cu handicap

prevăzută de art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/1999, modificată prin Legea

nr. 512/2002 și Legea nr. 343/2004, sau obligația de plată prevăzută de art. 43

alin. (1) din ordonanță, în schimb reclamanta a invocat excepția de la plată

prevăzută de art. 43 alin. (2) din aceeași ordonanță, în conformitate cu care:

sunt exceptați de la plata obligatorie prevăzută la alin. (1) agenții

economici, autoritățile și instituțiile publice care fac dovada că au solicitat

trimestrial la agențiile județene de ocupare a forței de muncă, respectiv a

municipiului București, repartizarea de persoane cu handicap calificate în

meseriile respective și că acestea nu au repartizat astfel de persoane în

vederea angajării.

A arătat faptul că a depus la dosar

înscrisuri doveditoare în acest sens, demonstrând faptul că se încadrează în

excepția de la plata acestei contribuții.

În privința impozitului pe

veniturile nerezidenților, a precizat reclamanta faptul că este în termenul de

prescripție în care poate prezenta certificate de rezidență fiscală, astfel

încât a depus la dosar certificatele arătate, ce aparțin unui număr de 42 de

societăți nerezidente, dovedind astfel că suma reținută de organele fiscale nu

este datorată.

Reclamanta a precizat că în

cauză sunt incidente dispozițiile din C. fisc. care fac referire la

aplicabilitatea convențiilor privind evitarea dublei impuneri, invocând Acordul

dintre România și Turcia pentru evitarea dublei impuneri cu privire la

impozitul pe venit și pe avere și Convenția dintre România și Ungaria pentru

evitarea dublei impuneri și evitarea evaziunii fiscale cu privire la impozitele

pe venit și capital.

Prin sentința nr. 70 din 3

august 2007 a Curții de Apel Târgu-Mureș a fost respinsă acțiunea reclamantei,

ca nefondată.

Pentru a pronunța această

soluție, Instanța de Fond a reținut faptul că sumele pe care societatea a fost

obligată să le plătească, reținute de organele fiscale ca fiind datorate, sunt

corect reținute, iar reclamanta nu poate fi exonerată de la plata acestora.

Instanța a reținut,

în ceea ce privește contribuția la fondul special de solidaritate pentru

persoanele cu handicap, că ofertele de muncă depuse de reclamantă nu

îndeplinesc condițiile legii, în sensul că nu se solicită prin ele repartizarea

de persoane cu handicap calificate în meseriile menționate în oferte, ci ele au

un caracter general, rezultând că pot viza orice fel de persoane.

Cu privire la impozitul pe

veniturile nerezidenților, Instanța a constatat că societatea nu a reținut,

evidențiat și achitat impozitul pe veniturile obținute din România de

nerezidenți pentru sumele achitate la extern, aferente prestărilor de servicii,

de transport și nu a depus la organul fiscal din România și nici la plătitorul

de venit certificatele de rezidență fiscală, astfel încât decizia organului

fiscal este corectă privind impozitarea acestor venituri.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, cererea sa fiind legal timbrată.

reiterează susținerile din acțiune privitor la exonerarea de contribuția la

fondul pentru protecția socială a persoanelor cu handicap, pe temeiul de fapt

al formulării unor oferte de muncă ce constituie dovada îndeplinirii obligației

prevăzute de art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999.

Consideră recurenta că Instanța

a interpretat restrictiv norma juridică, în sensul că oferta ar trebui să se

adreseze doar persoanelor cu handicap, în realitate ea referindu-se la „locuri

de muncă", astfel încât ofertele publicate de recurentă constituie dovada

îndeplinirii obligației legale.

Pe de altă parte, recurenta

consideră că Instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe: adresa A.J.O.F.M.

Mureș nr. 239 din 26 ianuarie 2006 prin care aceasta arată, că în ultimele 6

luni din perioada controlată, nu a avut în evidență persoane cu handicap.

recurs, reclamanta critică greșita evaluare de către Instanță a forței probante

a certificatelor de rezidență fiscală depuse la judecata în fond, invocând

încălcarea dispozițiilor art. 12 din O.U.G. nr. 83/1998, ale art. 118 din C. fisc.

și ale pct. 13 - 15 din Normele de aplicare a C. fisc.

Recursul se fondează, sentința

urmând a fi modificată în parte, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru greșita aplicare a legii, pentru următoarele considerente:

constatat că recurenta - reclamantă datorează suma de 1.289.017 lei impozit pe

veniturile nerezidenților pentru perioada 1 februarie 2003 - 31 august 2005.

Pentru perioada controlată erau

aplicabile acte normative diferite:

- pentru perioada 1 februarie

2003 - 31 decembrie 2003 - O.G. nr. 83/1998 și Precizările aprobate prin

O.M.F.P. nr. 635/2002;

- pentru perioada 1

ianuarie 2004 - 31 august 2005 – C. fisc. (intrat în vigoare de la 1 ianuarie

2004) și Normele de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Ambele acte normative emise în

vederea executării în concret a legii, pentru cele două perioade, conțin

dispoziții similare în ceea ce privește obligația nerezidentului beneficiar al

venitului de a depune certificatul de rezidență fiscală la plătitorul de venit

în formă originală ori în copie tradusă și legalizată de organul autorizat din

România.

În speță, certificatele de

rezidență fiscală ale beneficiarilor nerezidenți nu au fost depuse la

reclamanta plătitoare de venit în termenul legal prevăzut de precizări și nici

în cel prevăzut de norme.

Ele au fost prezentate în copie

cu traducerea legalizată abia în susținerea contestației la M.F.P., iar Decizia

nr. 65 din 18 mai 2006, emisă de acesta, constată acest fapt ulterior.

În fața Instanței de Fond au

fost prezentate spre observare acele certificate traduse din limba turcă în

engleză, dar și în traducerea legalizată în limba română.

Instanța a considerat că acele

copii ale certificatelor nu îndeplinesc condițiile legale, deoarece notarul a

legalizat doar semnătura traducătorului, iar nu actul.

Aprecierea Instanței de Fond

este eronată, fiind rodul greșitei aplicări a legii: articolul 8 lit. i) în loc

de art. 8 lit. j) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici.

Astfel, potrivit art. 8 din

Legea nr. 36/1995, notarul public îndeplinește mai multe acte notariale printre

care: legalizarea copiilor de pe înscrisuri (lit. i)) și efectuarea și

legalizarea traducerilor (lit. j)).

În speță, certificatele emise de

către o autoritate fiscală a altui stat trebuiau traduse, iar traducerea

legalizată, nefiind vorba despre înscrisuri în limba română de pe care să se

efectueze copii legalizate.

De altfel, Legea nr. 36/1995

detaliază fiecare act notarial, astfel încât din conținutul art. 93

„Legalizarea copiilor după înscrisuri", comparat cu cel al art. 94

„efectuarea și legalizarea traducerilor" rezultă cert că este vorba despre

două acte diferite.

Pe de altă parte, textul art. 94

prevede că: „pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcută de

notarul public autorizat în acest scop, traducătorul atestat potrivit legii,

care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia, iar

notarul va legaliza semnătura traducătorului” Așadar, notarul nu legalizează

traducerea, deci copia tradusă a actului, ci doar semnătura traducătorului.

Întrucât din punct de vedere formal

strict dovezile depuse de reclamantă sunt legale, iar Instanța de Fond nu le-a

analizat valoarea probatorie în conținutul lor, înlăturându-le „de plano”, dar,

ca urmare, nici nu a trimis cauza spre reevaluare la M.F.P. (în fața căruia

aceste dovezi au fost, de asemenea, ignorate), Curtea de față costată că, odată

stabilită admisibilitatea certificatelor, autoritatea fiscală emitentă a

deciziei trebuie să reanalizeze contestația recurentei în fond.

Din acest motiv, decizia M.F.P.

va fi anulată în parte, numai cu privire la suma reprezentând impozitul pe

venitul nerezidenților.

43 din O.U.G. nr. 102/1992, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

519/2002, persoanele juridice care nu angajează persoane cu handicap conform

art. 42 alin. (1) au obligația de a plăti lunar la bugetul statului o

contribuție calculată conform art. 43 alin. (1).

Sunt exceptate de la plata

acestei contribuții, potrivit alin. (2) al art. 43, persoanele juridice care

fac dovada că au solicitat trimestrial la A.N.O.F.M. repartizarea de persoane

cu handicap.

Așadar, dispozițiile art. 43

alin. (2) prevăd o exonerare de contribuție condiționată de îndeplinirea unei formalități.

Dar, prin natura ei, o condiție formală trebuie îndeplinită strict în forma

prescrisă de lege, pentru că, în caz contrar, ea și-ar pierde caracterul de

condiție formală. Forma, în acest caz, fiind o condiție de validitate a

scutirii, lipsa ei va înlătura beneficiul dreptului de a fi scutit.

Așa fiind, nu are valoare în

speță că recurenta a lansat niște „oferte" de locuri de muncă cu caracter

foarte general și care nu îndeplineau condiția formală a legii.

Din acest motiv, este irelevant și

faptul că, într-o perioadă anume, nu ar fi existat persoane handicapate

înscrise în evidențele A.J.O.F.M., câtă vreme o asemenea situație de fapt nu

este prevăzută în lege ca o cauză de înlăturare a obligației contribuabilei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC

P. SA împotriva sentinței nr. 70 din 3 august 2007 a Curții de Apel

Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei SC P. SA Reghin.

Anulează în parte Decizia nr. 65

din 18 mai 2006 emisă de A.N.A.F. în privința sumei de 1.678.417 lei în total

reprezentând impozitul pe venitul nerezidenților, dobânzilor și penalităților

aferente și obligă A.N.A.F. - D.G.S.C. să reanalizeze contestația formulată de

reclamantă cu privire la acest impozit.

Menține sentința atacată sub

aspectul respingerii contestației reclamantei vizând contribuția la fondul

special de solidaritate socială pentru persoane cu handicap.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 martie 2008.