ÎCCJ, Decizia nr. 106/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 6221 din 2 noiembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 5529/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, a fost respinsă cererea petentului N.O. privind strămutarea

judecății cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 793/2005, al Curții de Apel

Pitești.

Împotriva acestei încheieri, petentul N.O. a declarat

recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului constituțional stabilit

prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor

de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces

la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor

determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, legea procesual-penală a stabilit un sistem coerent

al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate, obligația

sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale, prin

exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii

atacate.

Or, potrivit dispozițiilor din Partea specială,

Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor

de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii

procesuale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse

examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și

motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu

recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de strămutare a

judecării unei cauze penale, de competența soluționării în primă instanță a

Judecătoriei Timișoara.

Potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen., încheierile pot fi atacate numai odată cu sentința sau decizia recurată,

după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate

separat cu recurs.

Cu privire la încheierea prin care s-a dispus asupra

cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea procesual-penală nu

prevede excepția atacării separate cu recurs.

Neprevederea atacării, separat, cu recurs, a

încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare nu constituie o

lacună a legii, în raport cu împrejurarea că dreptul părții de a cere

strămutarea judecării cauzei penale și realizarea finalității instituției strămutării

sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc. pen., prin care este reglementată

posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor împrejurări noi,

necunoscute instanței la soluționarea cererii anterioare sau ivirii acestor

împrejurări ulterior pronunțării asupra cererii.

Or, recunoașterea posibilității exercitării unei căi

de atac în condiții neprevăzute de legea procesual-penală constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în discuție se constată a fi

întemeiată.

Este de reținut că nestatuarea prin legea

procesual-penală asupra posibilității atacării, separat, cu recurs a încheierii

prin care s-a soluționat cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu

încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile ocrotite prin

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

cât și Curtea Constituțională s-au pronunțat constant, cu referire la accesul

liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele

procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în

toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac

prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în

considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite, aceleași,

însă, pentru persoane aflate în situații identice.

Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o

lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că

legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la exercitarea

unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2)

și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul

exclusiv al organului cu atribuții de legiferare, de a stabili regula potrivit

căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de

strămutare a judecării cauzei, nu face parte dintre încheierile ce pot fi

atacate, separat, cu recurs, în considerarea faptului că prin aceasta, instanța

nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unei căi de atac ar prelungi

nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, cum instanța sesizată cu cererea de

strămutare a judecării cauzei penale nu examinează și nu se pronunță asupra

fondului acesteia, nu s-ar putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a

dreptului constituțional la apărare, preluat în legea procesuală care, în fapt,

se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul

judecării acelei cauze în fond și căi de atac.

În realitate, faptele și împrejurările asupra cărora

este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de strămutare a

judecării cauzei, nu țin de cauza penală însăși, cu a cărei soluționare

instanța competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea condițiilor implicate

de art. 55 C. proc. pen., privind desfășurarea normală a procesului penal,

condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces, independent de

calitatea lor procesuală.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul N.O. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul N.O. împotriva încheierii nr. 6221

din 2 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5529/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.