ÎCCJ, Decizia nr. 125/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 4346 din 13 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea petentului O.I., privind strămutarea judecății cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 263/2005, al Curții de Apel Galați. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 5976 din 24 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5177/2005, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată împotriva încheierii menționate, reținând neincidența în cauză a dispozițiilor art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a declarat recurs. Calea de atac exercitată de către acesta a fost denumită apel la contestație.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dând eficiență principiului constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual-penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine, așadar, părții interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Or, potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesuale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei decizii prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei contestații în anulare formulată împotriva încheierii prin s-a dispus strămutarea judecării unei cauze penale, de competența soluționării în apel a Curții de Apel Galați.

Potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Cu privire la încheierea prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea procesual-penală nu prevede excepția atacării separate cu recurs și, pe cale de consecință, aceasta nu poate fi supusă controlului judiciar, nici prin exercitarea căilor extraordinare de atac. Neprevederea atacării, separat, cu recurs, a încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare nu constituie o lacună a legii, în raport cu împrejurarea că dreptul părții de a cere strămutarea judecării cauzei penale și realizarea finalității instituției strămutării sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc.

pen., prin care este reglementată posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor împrejurări noi, necunoscute instanței la soluționarea cererii anterioare sau ivirii acestor împrejurări ulterior pronunțării asupra cererii. Drept urmare, aceluiași regim sub aspectul căilor de atac este supusă orice altă hotărâre ulterioară, prin care se constată inadmisibilitatea oricărei cereri sau căi de atac prin care se vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecății cauzei. Este reținut în acest sens, că orice hotărâre ulterioară prin care se statuează asupra inadmisibilității cererii privind provocarea controlului judiciar asupra încheierii prin care s-a dispus asupra strămutării, nu este supusă recursului, întrucât hotărârea atacată nu face parte dintre hotărârile determinate de lege ca fiind susceptibile de reformare pe această cale.

Drept urmare, recursul declarat în cauză nu îndeplinește una din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru exercitarea acestei căi de atac. Ca atare, în mod întemeiat instanța a apreciat că nu poate examina motivele de nulitate invocate de petent și, pentru aceleași considerente, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în lipsa temeiului în legea procesual-penală, este oprită a examina motivele invocate de recurent. Așadar, în lipsa temeiului legal, recunoașterea posibilității exercitării unei căi de atac în condiții neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Prin urmare, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată. Nu s-ar putea aprecia altfel, decât cu nesocotirea voinței legiuitorului, în sensul stabilirii sistemului căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații procesuale identice, prin lege organică. Este de reținut că nestatuarea prin legea procesual-penală asupra posibilității atacării, separat, cu recurs a încheierii prin care s-a soluționat cererea de strămutare a judecării cauzei penale și, respectiv, a oricărei cereri ce privește această încheiere sau căi de atac împotriva hotărârilor prin care se resping ca inadmisibile astfel de cereri, nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile ocrotite prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională s-au pronunțat constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul exclusiv al organului cu atribuții de legiferare de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, respectiv a oricăror altor cereri ce vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra strămutării, pentru identitate de rațiune, nu face parte dintre încheierile ce pot fi atacate, separat, în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unei căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, cum instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu examinează și nu se pronunță asupra fondului acesteia, nu s-ar putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a dreptului constituțional la apărare, preluat în legea procesuală care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul judecării acelei cauze în fond și căi de atac. În realitate, faptele și împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu țin de cauza penală însăși, cu a cărei soluționare instanța competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea condițiilor implicate de art. 55 C. proc.

pen., privind desfășurarea normală a procesului penal, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces, independent de calitatea lor procesuală. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul O.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul O.I. împotriva deciziei nr. 5976 din 24 octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5177/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.