ÎCCJ, Decizia nr. 125/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 4346 din 13 iulie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea petentului O.I.,

privind strămutarea judecății cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 263/2005,

al Curții de Apel Galați.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

prin decizia nr. 5976 din 24 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5177/2005,

a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată împotriva

încheierii menționate, reținând neincidența în cauză a dispozițiilor art. 386 lit.

a) și b) C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a

declarat recurs. Calea de atac exercitată de către acesta a fost denumită apel

la contestație.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului constituțional stabilit

prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor

de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces

la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor

determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, legea procesual-penală a stabilit un sistem coerent

al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate, obligația

sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesuale, prin

exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii

atacate.

Or, potrivit dispozițiilor din Partea specială,

Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor

de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii

procesuale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse

examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și

motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu

recursul declarat împotriva unei decizii prin care secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei contestații în anulare

formulată împotriva încheierii prin s-a dispus strămutarea judecării unei cauze

penale, de competența soluționării în apel a Curții de Apel Galați.

Potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen.,

încheierile pot fi atacate, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după

caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat

cu recurs.

Cu privire la încheierea prin care s-a dispus asupra

cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea procesual-penală nu

prevede excepția atacării separate cu recurs și, pe cale de consecință, aceasta

nu poate fi supusă controlului judiciar, nici prin exercitarea căilor

extraordinare de atac.

Neprevederea atacării, separat, cu recurs, a

încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare nu constituie o

lacună a legii, în raport cu împrejurarea că dreptul părții de a cere

strămutarea judecării cauzei penale și realizarea finalității instituției

strămutării sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc. pen., prin care este reglementată posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor împrejurări noi,

necunoscute instanței la soluționarea cererii anterioare sau ivirii acestor

împrejurări ulterior pronunțării asupra cererii.

Drept urmare, aceluiași regim sub aspectul căilor de

atac este supusă orice altă hotărâre ulterioară, prin care se constată

inadmisibilitatea oricărei cereri sau căi de atac prin care se vizează

controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de

strămutare a judecății cauzei.

Este reținut în acest sens, că orice hotărâre

ulterioară prin care se statuează asupra inadmisibilității cererii privind

provocarea controlului judiciar asupra încheierii prin care s-a dispus asupra

strămutării, nu este supusă recursului, întrucât hotărârea atacată nu face

parte dintre hotărârile determinate de lege ca fiind susceptibile de reformare

pe această cale. Drept urmare, recursul declarat în cauză nu îndeplinește una

din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru exercitarea acestei

căi de atac.

Ca atare, în mod întemeiat instanța a apreciat că nu

poate examina motivele de nulitate invocate de petent și, pentru aceleași

considerente, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în lipsa temeiului în legea procesual-penală, este oprită a examina

motivele invocate de recurent.

Așadar, în lipsa temeiului legal, recunoașterea

posibilității exercitării unei căi de atac în condiții neprevăzute de legea

procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Prin urmare, excepția pusă în discuție se constată a

fi întemeiată.

Nu s-ar putea aprecia altfel, decât cu nesocotirea

voinței legiuitorului, în sensul stabilirii sistemului căilor de atac, același

pentru persoane aflate în situații procesuale identice, prin lege organică.

Este de reținut că nestatuarea prin legea procesual-penală

asupra posibilității atacării, separat, cu recurs a încheierii prin care s-a

soluționat cererea de strămutare a judecării cauzei penale și, respectiv, a

oricărei cereri ce privește această încheiere sau căi de atac împotriva

hotărârilor prin care se resping ca inadmisibile astfel de cereri, nu încalcă

nici una din prevederile constituționale sau drepturile ocrotite prin Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

cât și Curtea Constituțională s-au pronunțat constant, cu referire la accesul

liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele

procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în

toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac

prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în

considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite, aceleași, însă,

pentru persoane aflate în situații identice.

Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o

lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că

legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social, de la

exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2)

și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul

exclusiv al organului cu atribuții de legiferare de a stabili regula potrivit

căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de

strămutare a judecării cauzei, respectiv a oricăror altor cereri ce vizează

controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra strămutării,

pentru identitate de rațiune, nu face parte dintre încheierile ce pot fi

atacate, separat, în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se

pronunță asupra fondului, iar exercitarea unei căi de atac ar prelungi

nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, cum instanța sesizată cu cererea de

strămutare a judecării cauzei penale nu examinează și nu se pronunță asupra

fondului acesteia, nu s-ar putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a

dreptului constituțional la apărare, preluat în legea procesuală care, în fapt,

se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul

judecării acelei cauze în fond și căi de atac.

În realitate, faptele și împrejurările asupra cărora

este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării

cauzei nu țin de cauza penală însăși, cu a cărei soluționare instanța

competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea condițiilor implicate de art.

55 C. proc. pen., privind desfășurarea normală a procesului penal, condiție ce

vizează și interesează toate părțile din proces, independent de calitatea lor

procesuală.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul O.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

condamnatul O.I. împotriva deciziei nr. 5976 din 24 octombrie 2005, pronunțată

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5177/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 200 lei (2.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,

din care suma de 40 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru

asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.