ÎCCJ, Decizia nr. 186/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 591 din 30

ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis

cererea petentului D.C. și a dispus strămutarea judecății cauzei care formează

obiectul dosarului nr. 1246/2005 al Tribunalului Giurgiu, la Tribunalul Mehedinți.

Împotriva acestei încheieri,

petentul D.C. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea

procesual-penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate,

obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale,

prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii

atacate.

Or, potrivit dispozițiilor din

Partea specială, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen.,

admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora

potrivit dispozițiilor legii procesuale, prin care au fost reglementate

hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia

acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri

de strămutare a judecării unei cauze penale, de competența soluționării în

primă instanță a Tribunalului Giurgiu.

Potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate, numai odată cu sentința sau

decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea

pot fi atacate separat cu recurs.

Cu privire la încheierea prin care

s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea

procesual-penală nu prevede excepția atacării separate cu recurs.

Neprevederea atacării, separat, cu

recurs, a încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare nu

constituie o lacună a legii, în raport cu împrejurarea că dreptul părții de a

cere strămutarea judecării cauzei penale și realizarea finalității instituției

strămutării sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc. pen., prin care este reglementată posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor împrejurări noi,

necunoscute instanței, la soluționarea cererii anterioare sau ivirii acestor

împrejurări ulterior pronunțării asupra cererii.

Or, recunoașterea posibilității

exercitării unei căi de atac, în condiții neprevăzute de legea procesual-penală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în discuție se

constată a fi întemeiată.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza

în care încheierea prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a

judecății cauzei ar fi prevăzută de legea procesual-penală, recursul declarat

de petent ar urma a fi respins, ca inadmisibil, întrucât nu este îndeplinită

una din cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la toate

căile de atac, cu referire la condiția interesului, întrucât cererea acestuia,

privind strămutarea judecării cauzei penale la o altă instanță egală în grad, a

fost admisă.

În fine, este de reținut că

nestatuarea prin legea procesual-penală asupra posibilității atacării, separat,

cu recurs a încheierii prin care s-a soluționat cererea de strămutare a

judecării cauzei penale nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau

drepturile ocrotite prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională, s-au pronunțat constant, cu

referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul

la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna

accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul

care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite,

aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice.

Prin urmare, regula menționată, și

anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai

faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la

exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art.

126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

este dreptul exclusiv al organului cu atribuții de legiferare, de a stabili regula

potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra

cererii de strămutare a judecării cauzei, nu face parte dintre încheierile ce

pot fi atacate, separat, cu recurs, în considerarea faptului că prin aceasta,

instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unei căi de atac ar

prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, cum instanța

sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu examinează și nu

se pronunță asupra fondului acesteia, nu s-ar putea reține cu temei nici

știrbirea în acest mod a dreptului constituțional la apărare, preluat în legea

procesuală care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său

constitutiv cu prilejul judecării acelei cauze în fond și căi de atac.

În realitate, faptele și

împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu

cererea de strămutare a judecării cauzei, nu țin de cauza penală însăși, cu a

cărei soluționare instanța competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea

condițiilor implicate de art. 55 C. proc. pen., privind desfășurarea normală a

procesului penal, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces,

independent de calitatea lor procesuală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul D.C. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul

D.C.

împotriva încheierii nr. 591 din 30 ianuarie 2006,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

20400/1/2005 (nr. în format vechi: 5821/2005).

Obligă recurentul menționat, să

plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.