ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 19.09.2005

ÎCCJ, Decizia nr. 211/2005

HOTĂRÂRE
19.09.2005
CAMERĂ
other
Citează această cauză
ÎCCJ, Decizia nr. 211/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 3260 din

24 mai 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

cererea formulată de petenta C.M., privind strămutarea judecării cauzei ce

formează obiectul dosarului nr. 15684/2004, al Judecătoriei Timișoara.

Împotriva acestei încheieri,

C.S. a declarat

recurs, susținând că cererea a fost greșit respinsă, informațiile primite

nefiind corespunzătoare adevărului.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea

procesual-penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții

interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii

procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar

al hotărârii atacate.

Or, potrivit dispozițiilor

din Partea specială Titlul II Cap.III Secțiunile I și II C. proc. pen.,

admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora,

potrivit dispozițiilor legii procesuale, prin care au fost reglementate

hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia

acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

În cauză, Completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin

care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra

unei cereri de strămutare a judecării unei cauze penale, de competența

soluționării în primă instanță a Judecătoriei Timișoara.

Potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate, numai odată cu sentința

sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii,

acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Cu privire la încheierea

prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei cauze

penale, legea procesual-penală nu prevede excepția atacării separate cu recurs.

Neprevederea atacării,

separat, cu recurs, a încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de

strămutare, nu constituie o lacună a legii, în raport cu împrejurarea că

dreptul părții de a cere strămutarea judecării cauzei penale și realizarea finalității

instituției strămutării, sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc. pen., prin

care este reglementată posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor

împrejurări noi, necunoscute instanței la soluționarea cererii anterioare sau

ivirii acestor împrejurări ulterior pronunțării asupra cererii.

Or, recunoașterea

posibilității exercitării uni căi de atac în condiții neprevăzute de legea

procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în

discuție se constată a fi întemeiată.

Este de reținut că

nestatuarea prin legea procesual-penală asupra posibilității atacării, separat,

cu recurs a încheierii prin care s-a soluționat cererea de strămutare a

judecării cauzei penale, nu încalcă nici una din prevederile constituționale

sau drepturile ocrotite prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională s-au pronunțat

constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică,

exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește,

fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești

și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de

legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli

deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice.

Prin urmare, regula

menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție,

semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau

grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu

dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și

ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, este dreptul exclusiv al organului cu atribuții de legiferare, de

a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se

pronunță asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, nu face parte dintre

încheierile ce pot fi atacate, separat, cu recurs, în considerarea faptului că

prin aceasta, instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unei căi

de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, cum

instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu

examinează și nu se pronunță asupra fondului acesteia, nu s-ar putea reține cu

temei nici știrbirea în acest mod a dreptului constituțional la apărare,

preluat în legea procesuală care, în fapt, se realizează în integralitatea

conținutului său constitutiv cu prilejul judecării acelei cauze în fond și căi

de atac.

În realitate, faptele și

împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu

cererea de strămutare a judecării cauzei, nu țin de cauza penală însăși, cu a

cărei soluționare instanța competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea

condițiilor implicate de art. 55 C. proc. pen., privind desfășurarea normală a

procesului penal, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces,

independent de calitatea lor procesuală.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul C.S. va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

Respinge recursul declarat

de petentul C.S. împotriva încheierii nr. 3260 din 24 mai 2005, pronunțată de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Obligă recurentul, la plata

sumei de 600.000 lei vechi (60 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2005-09-19
0,98
ÎCCJ, Decizia nr. 212/2005
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 3259 din 24 mai 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea formulată de petentul C.S. privind strămutarea j
ÎCCJ 2006-03-06
0,97
ÎCCJ, Decizia nr. 106/2006
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 6221 din 2 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5529/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă cerere
ÎCCJ 2006-05-15
0,96
ÎCCJ, Decizia nr. 186/2006
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 591 din 30 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea petentului D.C. și a dispus strămutarea judecăț
ÎCCJ 2006-04-10
0,96
ÎCCJ, Decizia nr. 138/2006
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 5627 din 5 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea petentului C.B., privind strămutarea judecății dosarului nr.
ÎCCJ 2006-02-13
0,96
ÎCCJ, Decizia nr. 66/2006
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 41/PI din 4 mai 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.E. împotriva r
Sursă