ÎCCJ, Decizia nr. 116/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: C.D., inculpat în dosarul nr. 393/2005, al Curții de Apel București, secția I penală, a formulat, la data de 15 februarie 2005, cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București. Cererea de recuzare a fost înaintată, pentru soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. La termenul din 22 februarie 2005, inculpatul C.D. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (7) C. proc. pen., cerând să fie sesizată Curtea Constituțională, pentru soluționarea acestei excepții. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 203 din 22 februarie 2005, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate și a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București.

S-a motivat că nu poate fi admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale, deoarece textul art. 52 alin. (7) C. proc. pen., ce face obiectul excepției de neconstituționalitate invocate de inculpat, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004. În ceea ce privește cererea de recuzare, s-a motivat că aceasta este inadmisibilă, deoarece inculpatul nu s-a conformat dispozițiilor cu caracter imperativ cuprinse în art. 52 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cărora avea obligația să indice în mod concret cazurile de recuzare în care se află fiecare judecător al instanței recuzate în întregimea sa. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri. În susținerea recursului, inculpatul a relevat că instanța a considerat în mod greșit că excepția de neconstituționalitate ar fi inadmisibilă, susținând, în acest sens, că dispozițiile art. 52 alin. (7) C. proc.

pen., sunt neconstituționale în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) și cu cele ale art. 24 alin. (1) și (2) din Constituția României. În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea recursului, suspendarea judecății și sesizarea Curții Constituționale. Recursul nu este fondat. Așa cum s-a arătat, inculpatul C.D. a invocat, în fața instanței învestite cu soluționarea cererii de recuzare, neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (7) C. proc. pen., susținând că aceste dispoziții ar contraveni prevederilor art. 21 alin. (3) și celor ale art. 24 alin. (1) și (2) din Constituția României. Or, alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin care era reglementată posibilitatea atacării cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării, a încheierii prin care s-a respins recuzarea, a fost abrogat prin O.U.G.

nr. 55/2004. Așa fiind și cum invocarea unei excepții de neconstituționalitate nu se poate referi decât la o dispoziție a legii în vigoare, iar nu la un text abrogat, care nu mai poate avea nici o legătură cu soluționarea cauzei, se constată că în mod greșit a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, pe motiv că excepția ridicată nu este admisibilă. De asemenea, se constată că încheierea nu este susceptibilă de a fi infirmată, nici cu privire la soluționarea cererii de recuzare, în care privință, de altfel, inculpatul nici nu a formulat critici. Sub acest aspect, este de observat că în urma abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc.

pen., ținându-se seama că prin alin. (6) al aceluiași articol, se prevede doar că nu sunt supuse nici unei căi de atac, încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, se impune să se considere că încheierea prin care s-a respins recuzarea, este supusă reglementării cu caracter general de la art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen. Or, în conformitate cu prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așa fiind și cum prin nici o dispoziție a legii nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, se constată că sub acest al doilea aspect, recursul inculpatului este inadmisibil.

În consecință, față de considerentele ce preced, urmează ca recursul să fie respins, ca nefondat, cu obligarea inculpatului să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii nr. 203 din 22 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1030/2005. Obligă pe inculpat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2005.