ÎCCJ, Decizia nr. 116/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

C.D., inculpat în dosarul nr.

393/2005, al Curții de Apel București, secția I penală, a formulat, la data de

15 februarie 2005, cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel

București.

Cererea de recuzare a fost

înaintată, pentru soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

La termenul din 22 februarie

2005, inculpatul C.D. a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 52 alin. (7) C. proc. pen., cerând să fie sesizată Curtea

Constituțională, pentru soluționarea acestei excepții.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 203 din 22 februarie 2005, a

respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de

neconstituționalitate și a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare a

tuturor judecătorilor Curții de Apel București.

S-a motivat că nu poate fi

admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale, deoarece textul art. 52 alin.

(7) C. proc. pen., ce face obiectul excepției de neconstituționalitate invocate

de inculpat, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004.

În ceea ce privește cererea

de recuzare, s-a motivat că aceasta este inadmisibilă, deoarece inculpatul nu

s-a conformat dispozițiilor cu caracter imperativ cuprinse în art. 52 alin. (5)

C. proc. pen., potrivit cărora avea obligația să indice în mod concret cazurile

de recuzare în care se află fiecare judecător al instanței recuzate în

întregimea sa.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri.

În susținerea recursului, inculpatul

a relevat că instanța a considerat în mod greșit că excepția de

neconstituționalitate ar fi inadmisibilă, susținând, în acest sens, că

dispozițiile art. 52 alin. (7) C. proc. pen., sunt neconstituționale în raport

cu prevederile art. 21 alin. (3) și cu cele ale art. 24 alin. (1) și (2) din Constituția

României.

În concluzie, inculpatul a

solicitat admiterea recursului, suspendarea judecății și sesizarea Curții

Constituționale.

Recursul nu este fondat.

Așa cum s-a arătat,

inculpatul C.D. a invocat, în fața instanței învestite cu soluționarea cererii

de recuzare, neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (7) C. proc.

pen., susținând că aceste dispoziții ar contraveni prevederilor art. 21 alin.

(3) și celor ale art. 24 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Or, alin. (7) al art. 52 C.

proc. pen., prin care era reglementată posibilitatea atacării cu recurs, în

termen de 48 de ore din momentul pronunțării, a încheierii prin care s-a

respins recuzarea, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004.

Așa fiind și cum invocarea

unei excepții de neconstituționalitate nu se poate referi decât la o dispoziție

a legii în vigoare, iar nu la un text abrogat, care nu mai poate avea nici o

legătură cu soluționarea cauzei, se constată că în mod greșit a fost respinsă

cererea de sesizare a Curții Constituționale, pe motiv că excepția ridicată nu

este admisibilă.

De asemenea, se constată că

încheierea nu este susceptibilă de a fi infirmată, nici cu privire la

soluționarea cererii de recuzare, în care privință, de altfel, inculpatul nici

nu a formulat critici.

Sub acest aspect, este de

observat că în urma abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., ținându-se

seama că prin alin. (6) al aceluiași articol, se prevede doar că nu sunt supuse

nici unei căi de atac, încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea, ca

și aceea prin care s-a admis recuzarea, se impune să se considere că încheierea

prin care s-a respins recuzarea, este supusă reglementării cu caracter general

de la art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen.

Or, în conformitate cu

prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor

când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum prin nici o

dispoziție a legii nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă

cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, se constată că sub

acest al doilea aspect, recursul inculpatului este inadmisibil.

În consecință, față de

considerentele ce preced, urmează ca recursul să fie respins, ca nefondat, cu

obligarea inculpatului să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii nr. 203 din 22

februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 1030/2005.

Obligă pe inculpat să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din

care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu,

vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2005.