ÎCCJ, Decizia nr. 2627/2001

Contract de vânzare-cumpărare. Nulitate absolută. Încălcarea dreptului de proprietate În speță, s-a pus problema încălcării dreptului de proprietate pe motiv că înstrăinarea bunului de către debitoare s-a făcut cu intenția vădită de a-și induce o stare de insolvabilitate. Promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta debitoare și cealaltă pârâtă cumpărătoare privind bunul în litigiu are scopul de a apăra creditoarea de încălcarea dreptului său de proprietate.

(Secția comercială, decizia nr.330 din 27 ianuarie 2006) Prin acțiune reclamanta F.D . a cerut, în contradictoriu cu pârâtele S. G. și S.C . P. SRL Motru, desființarea pe cale judecătorească a contractului de vânzare cumpărare a autoutilitarei, încheiat cu S.G ., debitoarea reclamantei, în baza titlului executoriu constând în sentința civilă nr.1864 din 10 iulie 2000, pronunțată de Judecătoria Motru și rămasă irevocabilă prin decizia nr.2627/2001 a Curții de Apel Craiova.

După un ciclu procesual, în urma desființării sentinței civile nr.612 din 17 aprilie 2003 prin care s-a respins acțiunea principală, cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională, în rejudecare , a fost pronunțată sentința civilă nr.177 din 16 martie 2004, prin care s-a admis acțiunea principală și s-a constatat nulitatea absolută a convenției dintre cele două pârâte, încheiată la data de 22 martie 2001. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că S. G. a vândut fără drept autovehiculul în litigiu, deși cunoștea că acesta era atribuit prin sentința civilă nr.1864, în lotul reclamantei. Instanța de fond a mai reținut că această convenție este lovită de nulitate absolută, sancțiune care poate fi invocată de oricine are interes cât și de instanță din oficiu.

Prima instanță a invocat art.948 și 968 C. civ . și a stabilit că, în speță, contractul de vânzare cumpărare încheiat între cele două pârâte se bazează pe o cauză ilicită. Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr.952/2004, a admis apelurile pârâtelor pe considerentul că după primul ciclu procesual, prin decizia nr.1542 din 15 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr.1403/2003, a fost casată prima sentință și a fost reținută cauza pentru cercetarea fondului, în conformitate cu art.975 C. civ . În rejudecare , curteade apel, prin decizia nr.116 din 28 martie 2005, a respins acțiunea, cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională.

Instanța de apel a stabilit că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.975 C. civ ., însă condițiile cerute pentru succesul unei astfel de acțiuni nu sunt îndeplinite întrucât reclamanta nu a dovedit că i s-a creat un prejudiciu, că deține împotriva pârâtei S.G . o creanță certă, lichidă și exigibilă și că vânzarea a fost făcută cu complicitatea terțului dobânditor. De asemenea, s-a apreciat că nu s-a dovedit că prin această vânzare s-a mărit starea de insolvabilitate a pârâtei S.G . și nici că această pârâtă a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului, în sensul că a urmărit să-și mărească starea de insolvabilitate. Curtea a examinat și motivul invocat de reclamantă cu ocazia reluării dezbaterilor în fond privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare și a stabilit că nu poate reține frauda la lege, ca motiv de nulitate, pentru că nu s-a arătat ce normă imperativă a fost încălcată.

În principiu, instanța a stabilit că în ipoteza vânzării bunului altuia, adevăratul proprietar nu are posibilitatea formulării unei acțiuni în anularea sau declararea nulității actului, ci poate formula doar o acțiune în revendicare sau de ieșire din indiviziune. Cu privire la creanță, s-a apreciat că reclamanta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei întrucât hotărârea judecătorească prin care s-a dispus să fie predat camionul cuprinde o obligație de „a face” și prin urmare, reclamanta este creditorul unei obligații de „a face”.

Împotriva deciziei nr.116 din 28 martie 2005, reclamanta F. D. a declarat recurs, prin care a invocat motivul prevăzut în art.304 pct.9 C. proc . civ ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului și în fond desființarea contractului de vânzare cumpărare a autoutilitarei RABA (Roman) conform facturii din 22 martie 2001. Criticile privesc greșita aplicare a art.975 C.civ . precum și a elementelor și probelor de la dosar care ar fi dus la desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu privire la un bun care îi aparținea, conform sentinței nr.1864/2000, prin care i s-a atribuit dreptul de proprietate asupra camionului, rămasă irevocabilă.

Recurenta a susținut că instanța de apel a reținut greșit că nu erau îndeplinite cerințele art.975 C.civ ., întrucât creanța sa a fost determinată prin sentința nr.1864/2000 pe baza expertizei prin care s-a stabilit suma care i se cuvine și raportat la aceasta i s-a atribuit prin hotărârea de ieșire din indiviziune, autovehiculul pe care pârâta l-a vândut deși nu era bunul său. De asemenea a susținut că s-a încercat executarea sentinței nr.1864/2000, conform dosarelor de executare nr.50/2001 și nr.60/2000, iar din procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc rezultă că pârâta S.G . nu are bunuri personale. Aceste dovezi, în accepțiunea recurentei, erau de natură să demonstreze că pârâta intimată a urmărit să o prejudicieze prin insolvabilitatea astfel creată în condițiile în care creanța sa, precum și dreptul de proprietate era stabilit anterior actului a cărui desființare s-a solicitat.

În cursul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, recurenta a mai susținut că au fost luate în discuție și alte elemente specifice nulității absolute, bazate pe reaua credință a pârâților intimați care au realizat actul fraudulos bazat pe o cauză ilicită. Recurenta a mai susținut că reaua-credință se regăsește în vânzarea bunului care nu mai aparținea pârâtei S. G. și de care avea cunoștință cumpărătoarea. Pentru motivele invocate, s-a solicitat modificarea deciziei prin care s-a soluționat fondul în sensul respingerii acțiunii. Recursul este fondat. Critica privind nelegalitatea soluției pronunțată pe fond de curtea de apel, a fost motivată de recurentă atât din perspectiva art.975 C. civ . cât și din cea a acțiunii în constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, ambele având ca fundament fraudarea drepturilor sale de către debitoare care a urmărit să-și inducă starea de insolvabilitate.

În acest context general care caracterizează speța, este de precizat mai întâi un aspect de esență și anume că bunul în litigiu i-a fost atribuit recurentei reclamante în urma partajului de achiziție,conform sentinței nr.1864/10 iulie 2000 rămasă definitivă la data de 12 februarie 2001. După această dată, respectiv la 22 martie 2001, pârâta S.G . a vândut autoutilitara către S.C . P. SRL , conform facturii, vânzarea fiind făcută (în tranzit) prin S.C . D. I. E. SRL Rm . Vâlcea. Rezultă că vânzarea bunului a fost făcută înainte de a se epuiza toate căile de atac puse la dispoziție de codul de procedură civilă, astfel că din acest punct de vedere reaua-credință a debitoarei S.G . nu poate fi contestată, după cum nu poate fi contestată participarea cumpărătorului la fraudarea proprietarului care, pornind executarea s-a aflat în situația de a constata că S. G. nu are bunuri personale care să poată fi urmărite(situație consemnată în procesele verbale nr.50 și 60/2001).

În aceste condiții, este evident că debitoarea a urmărit să-și inducă starea de insolvabilitate, cu scopul de a-i crea recurentei un prejudiciu. După cum rezultă din criticile formulate, recurenta a considerat că erau întrunite condițiile acțiunii pauliene dar și condițiile pentru constatarea nulității absolute a actului de vânzare cumpărare întrucât în ambele situații i-au fost fraudate drepturile. Având în vedere caracterul particular al speței, critica nelegalității va fi abordată din punctul de vedere al constatării nulității absolute a actului de vânzare cumpărare. Această abordare are în vedere faptul că în comercial, acțiunea pauliană este la îndemâna creditorului care poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

Această acțiune însă se fundamentează pe dreptul de gaj general al creditorului, cât și pe faptul că prin actele sale frauduloase, debitorul comite un delict civil împotriva creditorului. Cu alte cuvinte, prin această acțiune se apără dreptul de gaj general al creditorului de eventualele fapte frauduloase, abuzive ale debitorului și pentru ca o astfel de acțiune să aibă și finalitate, trebuie urmărite cerințele art.975 C.civ ., iar în ipoteza îndeplinirii acestora, sancțiunea constă în revocarea actului juridic fraudulos. În speță, se pune problema încălcării dreptului de proprietate pe motiv că bunul înstrăinat de debitoarea S.G . a fost atribuit prin acțiunea de ieșire din starea de indiviziune, recurentei reclamante.

În această situație, acțiunea în constatarea nulității absolute are scopul de a-l apăra pe proprietar contra demersului fraudulos al debitoarei care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu intenția vădită de a încălca sentința prin care s-a atribuit autoutilitara reclamantei recurente și implicit de a-i nesocoti dreptul de proprietate. Din acest punct de vedere, al analizei acțiunii prin prisma nulității absolute, se constată că motivele invocate de recurentă sunt întemeiate întrucât curtea de apel a apreciat greșit că nu au fost indicate normele imperative încălcate. Contrar acestei concluzii, s-a reținut că reclamanta are dreptul să-și valorifice bunul printr-o acțiune în revendicare.

În alți termeni, curtea de apel a trecut peste faptul că vânzarea lucrului altuia, în cunoștință de cauză, reprezintă o operațiune speculativă, care are o cauză ilicită și prin urmare este nulă absolut. De asemenea, s-a nesocotit faptul că nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile( în speță, pârâtele) au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, cu intenția vădită de a-i aduce acesteia o pagubă. Reaua-credință a părților este cu atât mai evidentă cu cât exista o hotărâre judecătorească prin care bunul era atribuit în lotul recurentei reclamante, pe care debitoarea intimată S. G. a nesocotit-o cu scopul de a-i frauda dreptul proprietarei, cu participarea cumpărătorului și pe riscul acestuia din urmă.

Față de dispozițiile art . 968 C. civ . și având în vedere că „frauda corupe totul”, vânzarea lucrului altuia în condițiile de speță analizate, constituie motiv de nulitate absolută. Ca atare, s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare a bunului creditoarei, a lucrului altuia, întrucât se bazează pe o cauză ilicită care constă în fraudarea dreptului de proprietate. Față de această concluzie care pune în valoare sancțiunea nulității absolute, respingerea cererilor formulate de intimate a fost menținută, întrucât acestea nu pot avea pretenții care decurg dintr-un act nul absolut, motivul de nelegalitate invocat fiind întemeiat. În consecință, decizia recurată a fost modificată, acțiunea a fost admisă întrucât s-a constatat nulitatea absolută a convenției încheiate între cele două pârâte S.G . și S.C . P. SRL .