ÎCCJ, Decizia nr. 2627/2001

ÎCCJ, Decizia nr. 2627/2001 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de vânzare-cumpărare. Nulitate absolută. Încălcarea dreptului de proprietate

În speță, s-a pus problema încălcării dreptului de proprietate

pe motiv că înstrăinarea bunului de către debitoare s-a făcut cu intenția

vădită de a-și induce o stare de

insolvabilitate.

Promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta debitoare și cealaltă

pârâtă cumpărătoare privind bunul în litigiu are scopul de a apăra creditoarea

de încălcarea dreptului său de proprietate.

(Secția comercială, decizia nr.330 din 27 ianuarie 2006)

Prin acțiune reclamanta

F.D

. a cerut,

în contradictoriu cu pârâtele S. G. și

S.C

. P.

SRL

Motru, desființarea pe cale judecătorească a contractului

de vânzare cumpărare a autoutilitarei, încheiat cu

S.G

.,

debitoarea reclamantei, în baza titlului executoriu constând în sentința civilă

nr.1864 din 10 iulie 2000, pronunțată de Judecătoria Motru și rămasă

irevocabilă prin decizia nr.2627/2001 a Curții de Apel Craiova.

După un ciclu procesual, în urma desființării sentinței civile nr.612 din 17

aprilie 2003 prin care s-a respins acțiunea principală, cererea de chemare în

garanție și cererea reconvențională, în

rejudecare

, a

fost pronunțată sentința civilă nr.177 din 16 martie 2004, prin care s-a admis

acțiunea principală și s-a constatat nulitatea absolută a convenției dintre

cele două pârâte, încheiată la data de 22 martie 2001.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că S. G. a

vândut fără drept autovehiculul în litigiu, deși cunoștea că acesta era

atribuit prin sentința civilă nr.1864, în lotul reclamantei. Instanța de fond a

mai reținut că această convenție este lovită de nulitate absolută, sancțiune

care poate fi invocată de oricine are interes cât și de instanță din oficiu.

Prima instanță a invocat art.948 și 968 C.

civ

. și a

stabilit că, în speță, contractul de vânzare cumpărare încheiat între cele două

pârâte se bazează pe o cauză ilicită.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr.952/2004, a admis apelurile

pârâtelor pe considerentul că după primul ciclu procesual, prin decizia nr.1542

din 15 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul

nr.1403/2003, a fost casată prima sentință și a fost reținută cauza pentru

cercetarea fondului, în conformitate cu art.975 C.

civ

.

În

rejudecare

,

curteade

apel, prin decizia nr.116 din 28 martie 2005, a respins acțiunea, cererea de

chemare în garanție și cererea reconvențională. Instanța de apel a stabilit că

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.975 C.

civ

., însă condițiile cerute pentru succesul unei astfel de

acțiuni nu sunt îndeplinite întrucât reclamanta nu a dovedit că i s-a creat un

prejudiciu, că deține împotriva pârâtei

S.G

. o creanță

certă, lichidă și exigibilă și că vânzarea a fost făcută cu complicitatea

terțului dobânditor.

De asemenea, s-a apreciat că nu s-a dovedit că prin această

vânzare s-a mărit starea de insolvabilitate a pârâtei

S.G

.

și nici că această pârâtă a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului,

în sensul că a urmărit să-și mărească starea de insolvabilitate.

Curtea a examinat și motivul invocat de reclamantă cu ocazia

reluării dezbaterilor în fond privind nulitatea absolută a contractului de

vânzare cumpărare și a stabilit că nu poate reține frauda la lege, ca motiv de

nulitate, pentru că nu s-a arătat ce normă imperativă a fost încălcată.

În principiu, instanța a stabilit că în ipoteza vânzării bunului

altuia, adevăratul proprietar nu are posibilitatea formulării unei acțiuni în

anularea sau declararea nulității actului, ci poate formula doar o acțiune în

revendicare sau de ieșire din indiviziune. Cu privire la creanță, s-a apreciat

că reclamanta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei

întrucât hotărârea judecătorească prin care s-a dispus să fie predat camionul

cuprinde o obligație de „a face” și prin urmare, reclamanta este creditorul

unei obligații de „a face”.

Împotriva deciziei nr.116 din 28 martie 2005, reclamanta F. D. a declarat

recurs, prin care a invocat motivul prevăzut în art.304 pct.9 C.

proc

.

civ

., în temeiul căruia a

solicitat admiterea recursului și în fond desființarea contractului de vânzare

cumpărare a autoutilitarei

RABA

(Roman) conform

facturii din 22 martie 2001.

Criticile privesc greșita aplicare a art.975

C.civ

.

precum și a elementelor și probelor de la dosar care ar fi dus la desființarea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu privire la un bun care

îi aparținea, conform sentinței nr.1864/2000, prin care i s-a atribuit dreptul

de proprietate asupra camionului, rămasă irevocabilă. Recurenta a susținut că

instanța de apel a reținut greșit că nu erau îndeplinite cerințele art.975

C.civ

., întrucât creanța sa a fost determinată prin

sentința nr.1864/2000 pe baza expertizei prin care s-a stabilit suma care i se

cuvine și raportat la aceasta i s-a atribuit prin hotărârea de ieșire din

indiviziune, autovehiculul pe care pârâta l-a vândut deși nu era bunul său.

De asemenea a susținut că s-a încercat executarea sentinței nr.1864/2000,

conform dosarelor de executare nr.50/2001 și nr.60/2000, iar din procesele

verbale încheiate de executorul judecătoresc rezultă că pârâta

S.G

. nu are bunuri personale. Aceste dovezi, în accepțiunea

recurentei, erau de natură să demonstreze că pârâta intimată a urmărit să o

prejudicieze prin insolvabilitatea astfel creată în condițiile în care creanța

sa, precum și dreptul de proprietate era stabilit anterior actului a cărui

desființare s-a solicitat.

În cursul

rejudecării

cauzei după casare cu

trimitere, recurenta a mai susținut că au fost luate în discuție și alte

elemente specifice nulității absolute, bazate pe reaua credință a pârâților

intimați care au realizat actul fraudulos bazat pe o cauză ilicită. Recurenta a

mai susținut că reaua-credință se regăsește în vânzarea bunului care nu mai

aparținea pârâtei S. G. și de care avea cunoștință cumpărătoarea.

Pentru motivele invocate, s-a solicitat modificarea deciziei

prin care s-a soluționat fondul în sensul respingerii acțiunii.

Recursul este fondat.

Critica privind

nelegalitatea

soluției

pronunțată pe fond de curtea de apel, a fost motivată de recurentă atât din

perspectiva art.975 C.

civ

. cât și din cea a acțiunii

în constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, ambele având

ca fundament fraudarea drepturilor sale de către debitoare care a urmărit să-și

inducă starea de insolvabilitate. În acest context general care caracterizează

speța, este de precizat mai întâi un aspect de esență și anume că bunul în

litigiu i-a fost atribuit recurentei reclamante în urma partajului de

achiziție,conform

sentinței nr.1864/10 iulie 2000 rămasă

definitivă la data de 12 februarie 2001.   După această dată, respectiv la

22 martie 2001, pârâta

S.G

. a vândut autoutilitara

către

S.C

. P.

SRL

, conform

facturii, vânzarea fiind făcută (în tranzit) prin

S.C

.

D. I. E.

SRL

Rm

. Vâlcea.

Rezultă că vânzarea bunului a fost făcută înainte de a se epuiza toate căile de

atac puse la dispoziție de codul de procedură civilă, astfel că din acest punct

de vedere reaua-credință a debitoarei

S.G

. nu poate

fi contestată, după cum nu poate fi contestată participarea cumpărătorului la

fraudarea proprietarului care, pornind executarea s-a aflat în situația de a

constata că S. G. nu are bunuri personale care să poată fi urmărite(situație

consemnată în procesele verbale nr.50 și 60/2001).

În aceste condiții, este evident că debitoarea a urmărit să-și inducă starea de

insolvabilitate, cu scopul de a-i crea recurentei un prejudiciu. După cum

rezultă din criticile formulate, recurenta a considerat că erau întrunite

condițiile acțiunii pauliene dar și condițiile pentru constatarea nulității

absolute a actului de vânzare cumpărare întrucât în ambele situații i-au fost

fraudate drepturile.

Având în vedere caracterul particular al speței, critica

nelegalității

va fi abordată din punctul de vedere al constatării nulității absolute a

actului de vânzare cumpărare. Această abordare are în vedere faptul că în

comercial, acțiunea pauliană este la îndemâna creditorului care poate cere

anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

Această acțiune însă se fundamentează pe dreptul de gaj general al

creditorului, cât și pe faptul că prin actele sale frauduloase, debitorul

comite un delict civil împotriva creditorului.

Cu alte cuvinte, prin această acțiune se apără dreptul de gaj general al

creditorului de eventualele fapte frauduloase, abuzive ale debitorului și

pentru ca o astfel de acțiune să aibă și finalitate, trebuie urmărite cerințele

art.975

C.civ

., iar în ipoteza îndeplinirii acestora,

sancțiunea constă în revocarea actului juridic fraudulos.

În speță, se pune problema încălcării dreptului de proprietate pe motiv că

bunul înstrăinat de debitoarea

S.G

. a fost atribuit

prin acțiunea de ieșire din starea de indiviziune, recurentei reclamante. În

această situație, acțiunea în constatarea nulității absolute are scopul de a-l

apăra pe proprietar contra demersului fraudulos al debitoarei care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu intenția vădită de a încălca sentința prin

care s-a atribuit autoutilitara reclamantei recurente și implicit de a-i

nesocoti dreptul de proprietate.

Din acest punct de vedere, al analizei acțiunii prin prisma nulității absolute,

se constată că motivele invocate de recurentă sunt întemeiate întrucât curtea

de apel a apreciat greșit că nu au fost indicate normele imperative încălcate.

Contrar acestei concluzii, s-a reținut că reclamanta are dreptul să-și

valorifice bunul printr-o acțiune în revendicare.

În alți termeni, curtea de apel a trecut peste faptul că vânzarea lucrului

altuia, în cunoștință de cauză, reprezintă o operațiune speculativă, care are o

cauză ilicită și prin urmare este nulă absolut.

De asemenea, s-a nesocotit faptul că nulitatea absolută a vânzării lucrului

altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părțile( în speță, pârâtele) au

încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane,

cu intenția vădită de a-i aduce acesteia o pagubă.

Reaua-credință a părților este cu atât mai evidentă cu cât

exista o hotărâre judecătorească prin care bunul era atribuit în lotul

recurentei reclamante, pe care debitoarea intimată S. G. a nesocotit-o cu

scopul de a-i frauda dreptul proprietarei, cu participarea cumpărătorului și pe

riscul acestuia din urmă.

Față de dispozițiile

art

. 968 C.

civ

. și având în vedere că „frauda corupe totul”, vânzarea

lucrului altuia în condițiile de speță analizate, constituie motiv de nulitate

absolută.

Ca atare, s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare a

bunului creditoarei, a lucrului altuia, întrucât se bazează pe o cauză ilicită

care constă în fraudarea dreptului de proprietate.

Față de această concluzie care pune în valoare sancțiunea nulității absolute,

respingerea cererilor formulate de intimate a fost menținută, întrucât acestea

nu pot avea pretenții care decurg dintr-un act nul absolut, motivul de

nelegalitate

invocat fiind întemeiat.

În consecință, decizia

recurată

a fost modificată,

acțiunea a fost admisă întrucât s-a constatat nulitatea absolută a convenției

încheiate între cele două pârâte

S.G

. și

S.C

. P.

SRL

.