ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiune reclamanta F.D. a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele S.G. și SC P. SRL,

desființarea pe cale judecătorească a contractului de vânzare cumpărare a

autoutilitarei, încheiat de S.G., debitoarea reclamantei în baza titlului

executoriu constând în sentința civilă nr. 1864 din 10 iulie 2000 pronunțată de

Judecătoria Motru, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2627/2001 a Curții de

Apel Craiova.

În aceeași cauză, SC P. SRL Motru a

formulat cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei S.G. și cerere

reconvențională prin care a solicitat obligarea aceleiași pârâte la plata sumei

de 50 milioane lei, reprezentând prejudiciu adus firmei pentru imposibilitatea

utilizării bunului cumpărat, fiind obligat să închirieze camioane de la alte

firme de transport.

După un ciclu procesual, în urma

desființării sentinței nr. 612 din 17 aprilie 2003, prin care s-a respins

acțiunea principală, cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională,

în rejudecare, a fost pronunțată sentința nr. 177 din 16 martie 2004, prin care

s-a admis acțiunea principală și s-a constatat nulitatea absolută a convenției

dintre cele două pârâte, încheiată la data de 22 martie 2001, conform facturii.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că S.G. a vândut fără drept

autovehiculul în litigiu deși cunoștea că acesta era atribuit prin sentința nr.

1864, în lotul reclamantei. A mai reținut instanța de fond, că această

convenție este lovită de nulitate absolută, sancțiune care poate fi invocată de

oricine are interes cât și de instanță din oficiu. Prima instanță a citat art. 948

și art. 968 C. civ. și a stabilit că, în speță, contractul de vânzare cumpărare

încheiat între cele două pârâte se bazează pe o cauză ilicită.

Prin aceeași sentință s-a respins

cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională formulată de SC P.

SRL, apreciind că pârâta cumpărătoare nu-și poate invoca propria culpă pentru a

solicita daune de la reclamantă întrucât a cunoscut că vânzătoarea nu era

proprietara bunului.

Sentința nr. 177 din 16 martie 2004,

a fost apelată de pârâte, iar Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 952/2004

a admis apelurile pe considerentul că după primul ciclu procesual, prin decizia

nr. 1542 din 15 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul

nr. 1403/2003, a fost casată prima sentință și a fost trimisă cauza pentru

cercetarea fondului în conformitate cu art. 975 C. civ. Cum art. 315 C. proc.

civ., stabilește că problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului, Curtea de Apel a stabilit, în alți

termeni, că instanța de fond a greșit atunci când a examinat litigiul din

perspectiva unor motive de nulitate absolută.

În rejudecarea fondului, aceeași

curte de apel prin decizia nr. 116 din 28 martie 2005, a respins acțiunea

reclamantei, cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională.

Instanța de apel a reanalizat fondul și a stabilit că reclamanta și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 975 C. civ., însă condițiile cerute pentru

succesul unei astfel de acțiuni nu sunt îndeplinite întrucât reclamanta nu a

dovedit că i s-a creat un prejudiciu, că deține împotriva pârâtei S.G. o

creanță certă, lichidă și exigibilă și că vânzarea a fost făcută cu

complicitatea terțului dobânditor. De asemenea s-a apreciat că nu s-a dovedit

că prin această vânzare s-a mărit starea de insolvabilitate a pârâtei S.G. și

nici că această pârâtă a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului în

sensul că aceasta a urmărit să-și mărească starea de insolvabilitate.

Curtea a examinat și motivul invocat

de reclamantă cu ocazia reluării dezbaterilor în fond privind nulitatea

absolută a contractului de vânzare cumpărare și a stabilit că nu poate reține

frauda la lege ca motiv de nulitate pentru că nu s-a arătat ce normă imperativă

a fost încălcată. În principiu, instanța a mai stabilit că în ipoteza vânzării

bunului altuia, adevăratul proprietar nu are posibilitatea formulării unei

acțiuni în anularea sau declararea nulității actului, ci poate formula doar o

acțiune în revendicare sau de ieșire din indiviziune. Cu privire la creanță,

s-a apreciat că reclamanta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă

împotriva pârâtei întrucât hotărârea judecătorească prin care s-a dispus să fie

predat camionul cuprinde o obligație de „a face” și prin urmare, reclamanta

este creditorul unei obligații de „a face”.

Împotriva deciziei nr. 116 din 28

martie 2005, a declarat recurs reclamanta F.D. prin care a invocat motivul

prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat

admiterea recursului și în fond desființarea contractului de vânzare cumpărare

a autoutilitarei, conform facturii din 31 din 22 martie 2001.

Criticile privesc în esență greșita

aplicare a art. 975 C. civ., precum și a elementelor și probelor de la dosar

care ar fi dus la desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

pârâți cu privire la un bun care îi aparținea, conform sentinței nr. 1864/2000,

rămasă irevocabilă, prin care i s-a atribuit dreptul de proprietate asupra

camionului. Autoarea a susținut că instanța de apel a reținut greșit că nu erau

îndeplinite cerințele art. 975 C. civ., în condițiile în care creanța sa a fost

determinată prin sentința nr. 1864/2000 pe baza expertizei prin care s-a

stabilit suma care i se cuvine și raportat la aceasta i s-a atribuit prin

hotărârea de ieșire din indiviziune autovehiculul pe care pârâta l-a vândut

deși nu era bunul său.

A mai susținut recurenta că s-a

încercat executarea sentinței nr. 1864/2000, conform dosarelor de executare nr.

50/2001 și nr. 60/2000, și că din procesele verbale încheiate de executorul

judecătoresc rezultă că pârâta S.G. nu are bunuri personale. Aceste dovezi în

accepțiunea recurentei erau de natură să demonstreze că pârâta intimată a

urmărit să o prejudicieze prin insolvabilitatea astfel creată în condițiile în

care creanța sa, precum și dreptul de proprietate era stabilit anterior actului

a cărui desființare o solicită.

În cursul rejudecării cauzei după

casare cu trimitere, a susținut în continuare recurenta, au fost luate în

discuție și alte elemente specifice nulității absolute, bazate pe reaua

credință a pârâților intimați care au realizat actul fraudulos bazat pe o cauză

ilicită. În fine, a conchis recurenta, reaua-credință se regăsește în vânzarea

bunului care nu mai aparținea pârâtei S.G. și de care avea cunoștință

cumpărătoarea.

În consecință, pentru motivele

invocate a solicitat modificarea deciziei prin care s-a soluționat fondul în

sensul respingerii acțiunii.

Recursul este întemeiat.

Critica privind nelegalitatea

soluției pronunțată pe fond de Curtea de Apel, a fost abordată de recurentă

atât din perspectiva art. 975 C. civ., cât și din cea a acțiunii în constatarea

nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, ambele având ca fundament

fraudarea drepturilor sale de către debitoare care a urmărit să-și inducă

starea de insolvabilitate. În acest context general care caracterizează speța

de față este de precizat mai întâi un aspect de esență și anume că bunul în

litigiu i-a fost atribuit recurentei reclamante în urma partajului de achiziție

conform sentinței nr. 1864 din 10 iulie 2000 rămasă definitivă la data de 12

februarie 2001. După această dată, respectiv la 22 martie 2001, pârâta S.G. a

vândut autoutilitara conform facturii, către SC P. SRL, vânzarea fiind făcută

(în tranzit) prin SC D.I.E. SRL Vâlcea. Rezultă că vânzarea bunului a fost

făcută înainte de a se epuiza toate căile de atac puse la dispoziție de C.

proc. civ., astfel că din acest punct de vedere reaua-credință a debitoarei S.G.

nu poate fi contestată după cum nu poate fi contestată participarea

cumpărătorului la fraudarea proprietarului care, pornind executarea s-a aflat

în situația consemnată în procesele verbale, întocmite de executorul

judecătoresc, de a constata că S.G. nu are bunuri personale care să poată fi

urmărite.

În aceste condiții, este evident

faptul că debitoarea a urmărit să-și inducă starea de insolvabilitate, cu

scopul de a-i crea recurentei un prejudiciu. După cum rezultă din criticile

formulate, recurenta a considerat că erau întrunite condițiile acțiunii pauliene

dar și condițiile pentru constatarea nulității absolute a actului de vânzare

cumpărare întrucât în ambele situații i-au fost fraudate drepturile sale.

Având în vedere sublinierea de mai

sus care aduce un caracter particular speței, critica nelegalității va fi

abordată din punctul de vedere al constatării nulității absolute a actului de

vânzare cumpărare. Această abordare are în vedere faptul că în comercial,

acțiunea pauliană este la îndemâna creditorului care poate cere anularea

actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Această

acțiune însă se fundamentează pe dreptul de gaj general al creditorului, cât și

pe faptul că prin actele sale frauduloase, debitorul comite un delict civil

împotriva creditorului.

Cu alte cuvinte, prin această

acțiune se apără dreptul de gaj general al creditorului de eventualele fapte

frauduloase, abuzive ale debitorului și pentru ca o astfel de acțiune să aibă

și finalitate, trebuie urmărite cerințele art. 975 C. civ., iar în ipoteza

îndeplinirii acestora, sancțiunea constă în revocarea actului juridic

fraudulos.

În speță, însă se pune problema

fraudării dreptului de proprietate pentru motivul că bunul înstrăinat de

debitoarea S.G. a fost atribuit prin acțiunea de ieșire din starea de

indiviziune, recurentei reclamante. În aceste condiții, în cazul de față,

acțiunea în constatarea nulității absolute are scopul de a-l apăra pe

proprietar contra demersului fraudulos al debitoarei care a încheiat contractul

de vânzare-cumpărare cu intenția vădită de a încălca sentința prin care s-a

atribuit autoutilitara reclamantei recurente și implicit de a-i nesocoti

dreptul de proprietate.

Din acest punct de vedere, al

analizei acțiunii prin prisma nulității absolute, se constată că motivele

invocate de recurentă sunt întemeiate întrucât Curtea de Apel, deși s-a oprit

asupra acestui motiv al cererii, a apreciat greșit că nu au fost indicate

normele imperative încălcate. Contrar acestei concluzii printr-un alt

considerent se reține că, de principiu, reclamanta are dreptul să-și valorifice

bunul printr-o acțiune în revendicare.

În alți termeni, Curtea de Apel a

trecut greșit peste faptul că vânzarea lucrului altuia, în cunoștință de cauză,

reprezintă o operațiune speculativă, care are o cauză ilicită și prin urmare

este nulă absolut.

De asemenea s-a nesocotit faptul că

nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare

împrejurarea că părțile, în speță pârâtele, au încheiat contractul știind că

lucrul vândut este proprietatea altei persoane (al recurentei) cu intenția

vădită de a-i aduce acesteia o pagubă. Reaua-credință a părților este cu atât

mai evidentă cu cât exista o hotărâre judecătorească prin care bunul era

atribuit în lotul recurentei reclamante, pe care debitoarea intimată S.G. a

nesocotit-o în scopul de a-i frauda dreptul proprietarei, și în orice caz, cu

participarea cumpărătorului și pe riscul acestuia din urmă. Față și de

dispozițiile art. 968 C. civ. și având în vedere că „frauda corupe totul”,

vânzarea lucrului altuia în condițiile de speță analizate, constituie motiv de

nulitate absolută.

În consecință urmează să se constate

nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare a bunului creditoarei, cu

alte cuvinte a lucrului altuia, întrucât se bazează pe o cauză ilicită care

constă în fraudarea dreptului de proprietate.

Față de această concluzie care pune

în valoare sancțiunea nulității absolute, respingerea cererilor formulate în

cauză, de intimate va fi menținută întrucât acestea nu pot avea pretenții care

decurg dintr-un act nul absolut.

Față de cele ce preced, întrucât

motivul de nelegalitate invocat s-a dovedit întemeiat conform art. 312 C. proc.

civ., recursul formulat de reclamanta F.D., se va admite, în sensul

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta F.D., împotriva deciziei nr. 116 din 28 martie 2005, pronunțată de

Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

Modifică decizia recurată, admite

acțiunea formulată de reclamanta F.D. Constată nulitatea absolută a convenției

încheiate între cele două pârâte S.G. și SC P. SRL Motru la data de 22 martie

2001, conform facturii cu privire la autoutilitară.

Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2006.